O că­lă­to­rie de 100 de ani

„O că­lă­to­rie de 100 de ani“

Romania Libera - Friday Edition - - Prima Pagina - Ma­ria Ca­pe­los

Fun­dația „Do­me­ni­ul Ote­te­lișa­nu“, cu o echi­pă de do­cu­men­ta­riști și re­gi­zori, a por­nit pe ur­me­le fo­to­gra­fu­lui Kurt Hi­el­scher, cel ca­re a dat lu­mii pri­mul al­bum des­pre Ro­mânia, în anii ’30, pen­tru a ară­ta cum era ța­ra atunci și acum, o că­lă­to­rie în timp prin Ro­mânia ul­ti­mi­lor o su­tă de ani!

O echi­pă de ar­tiști și do­cu­men­ta­riști s-a lă­sat in­spi­ra­tă de o le­gen­dă ve­che de 100 de ani: fa­bu­lo­sul drum par­curs de fo­to­gra­ful ger­man Kurt Hi­el­scher prin Ro­mânia ani­lor 1900.

Oîntâmpla­re fe­ri­ci­tă a fă­cut ca acest al­bum să ajun­gă, prin in­ter­me­di­ul unui pri­e­ten, în mâna lui Va­len­tin Io­nes­cu, preșe­din­te­le Fun­dați­ei “Do­me­ni­ul Ote­te­lișa­nu”. Și, spu­ne Va­len­tin Io­nes­cu, “Având un al­bum din anii ‘30, când Ro­mânia era cea mai ma­re prac­tic, și venind în pre­zent, când ima­gi­nea e mai pu­ter­ni­că de­cât tex­tul,su­pra­pu­ne­rea mi s-a pă­rut foar­te in­te­re­san­tă. Drept pen­tru ca­re m-am apu­cat cu o echi­pă de oa­meni ca­re se pri­cep la ima­gi­ne și text, să încer­căm să su­pra­pu­nem po­ves­tea asta, fă­ră a avea în min­te vreo di­re­cție anu­me. Proi­ec­tul «O că­lă­to­rie de 100 de ani» nu vrea să ara­te ce a fost fă­când com­pa­rație cu ce es­te, ci es­te ima­gi­nat ca o că­lă­to­rie în timp. Pur și sim­plu ară­tăm cum era atunci și cum e acum. Să des­co­pe­rim Ro­mânia de-a lun­gul a 100 de ani! Aces­ta es­te proi­ec­tul pen­tru Cen­te­nar de­pus la Mi­nis­te­rul Cul­tu­rii și Iden­ti­tății Nați­o­na­le. E ade­vă­rat că nu e timp pen­tru mag­ni­tu­di­nea la ca­re îl gândi­sem inițial. În al­bum sunt 304 fo­to­gra­fii, mul­te din ace­le­ași lo­curi,vreo 200 di­fe­ri­te,iar în proi­ec­tul apro­bat de mi­nis­ter nu vom avea de­cât 50, ce se vor con­cre­ti­za în 50 de mi­ni­do­cu­men­ta­re, de 3-5 mi­nu­te ma­xi­mum, ca­re împreu­nă vor da un do­cu­men­tar de 100 de mi­nun­te des­pre ace­as­tă că­lă­to­rie de 100 de ani“.

Mai de­par­te, Va­len­tin Io­nes­cu ne spu­ne exact în ce con­stă acest proi­ect: „Fo­lo­sind hă­rți ve­chi de o su­tă de ani, pro­fe­si­o­niști în ci­ne­ma­to­gra­fie, ar­tă fo­to­gra­fi­că, de­sign di­gi­tal, li­te­ra­tu­ră, ală­turi de is­to­rici și do­cu­men­ta­riști por­nesc într-o că­lă­to­rie prin Ro­mânia de astă­zi. «O că­lă­to­rie de 100 de ani» es­te o cer­ce­ta­re, din per­spec­ti­va mul­ti­ple­lor lim­ba­je de ex­pre­sie con­tem­po­ra­ne, ca­re por­nește de la fa­bu­lo­sul drum par­curs

de fo­to­gra­ful ger­man Kurt Hi­el­scher prin Ro­mânia afla­tă în re­con­stru­cție du­pă Pri­mul Răz­boi Mon­dial. Ar­tiști din di­ver­se do­me­nii și-au luat ca re­per că­lă­to­ria lui Hi­el­scher pen­tru a eva­lua, într-un lim­baj ac­tual, Ro­mânia de astă­zi. Urmând ace­as­tă har­tă, do­cu­men­ta­rea se re­a­li­ze­a­ză în toa­te re­gi­u­ni­le din Ro­mânia, Su­dul Ba­sa­ra­bi­ei (Ucrai­na), Ca­dri­la­ter (Bul­ga­ria) și Re­pu­bli­ca Mol­do­va. Pa­si­o­nat de ar­ta sa și fas­ci­nat de su­bi­ec­tul pe ca­re îl avea în cer­ce­ta­re, fo­to­gra­ful ger­man Kurt Hi­el­scher a că­lă­to­rit vre­me de un an prin Ro­mânia, răs­timp în ca­re a fă­cut mai bi­ne de 5.000 de fo­to­gra­fii ce sur­prind pei­sa­je, co­lțuri sem­ni­fi­ca­ti­ve din orașe sau sa­te,un am­plu re­por­taj,de­li­cat și pro­fund, ca­re vor­bește des­pre cul­tu­ra ve­chii Ro­mânii și des­pre viața oa­me­ni­lor din­tr-o Ro­mânie Ma­re. Kurt Hi­el­scher a cer­ce­tat amă­nu­nțit o ța­ră, ca­le de 25.000 km, în încer­ca­rea de a-i sur­prin­de ese­nța, iden­ti­ta­tea și su­fle­tul pro­fund. A ales 304 ima­gini, ce­le mai fru­moa­se din se­tul re­a­li­zat în mun­ca de cer­ce­ta­re, pre­zen­tând lu­mii Ro­mânia și va­lo­ri­le sa­le iden­ti­ta­re. Toa­te ima­gi­ni­le in­clu­se în acest al­bum – ti­pă­ri­te ală­turi de ex­pli­cații în en­gle­ză, ger­ma­nă, fran­ce­ză și ro­mână -, ne spu­ne edi­to­rul, au fost lua­te de au­tor cu un echi­pa­ment de fo­to­gra­fi­e­re per­for­mant.Ace­as­tă vi­zi­u­ne răs­pun­de unor te­me ma­jo­re de cer­ce­ta­re,de la Ro­mânia tra­diți­i­lor și a pa­tri­mo­ni­u­lui cul­tu­ral, la Ro­mânia mul­ti­cul­tu­ra­lă, uni­ta­ră și em­ble­ma­ti­că. Vom mer­ge pe ur­me­le sa­le pen­tru a gă­si su­fle­tul Ro­mâni­ei de acum!”.

Și con­ti­nuă: „Es­te foar­te fru­moa­să im­pre­sia lă­sa­tă de Ro­mânia fo­to­gra­fu­lui nea­mț, ca­re se aștep­ta să gă­se­as­că ce­va ti­pic pen­tru o ța­ră de la mar­gi­nea im­pe­ri­u­lui, de la mar­gi­nea lu­mii... între Ori­ent și Occi­dent. Și a gă­sit exact ce­va între Ori­ent și Occi­dent, o ames­te­că­tu­ră foar­te vie, fer­me­că­toa­re. Și asta încer­căm să ve­dem, da­că mai avem șar­mul aces­ta! Iar ce­ea ce am vă­zut până acum es­te foar­te in­te­re­sant. De exem­plu, pe lângă pi­e­tre­le de ho­tar, pi­e­tre­le is­to­ri­ce, bi­se­rici, mo­nu­men­te, măr­tu­ri­i­le ma­te­ria­le, is­to­ri­ce, ca­re exis­tă în ma­re par­te – o altă par­te nu, cum ar fi Mă­năs­ti­rea Vă­că­rești, ca­re are vreo șap­te po­ze în al­bu­mul lui Kurt Hi­el­scher – exis­tă oa­meni.Și aici am gă­sit niște fu­i­oa­re de exis­te­nță neîntre­rup­tă,cum ar fi bă­trâna din Poai­na Si­bi­u­lui ca­re l-a re­cu­nos­cut pe bu­ni­cul ei într-o fo­to­gra­fie de-a lui Hi­el­scher din al­bum, ea trăind în ace­lași loc de un­de au fost bu­ni­cul și stră­bu­ni­cul.Es­te ce­va ce nu poa­te fi sur­prins în fo­to­gra­fie, dar ca­re re­pre­zin­tă un fir, o le­gă­tu­ră ca o coar­dă de chi­ta­ră. Iar noi prin­dem și po­ves­tea aces­tor oa­meni. Ce înse­am­nă fo­to­gra­fie? Un mo­ment ire­pe­ta­bil din viața unui om sau un loc într-o anu­mi­tă fra­cți­u­ne de se­cun­dă. Dar în spa­te­le ace­lui mo­ment și du­pă acel mo­ment exis­tă o is­to­rie. Asta vrem să ară­tăm, cât mai mul­te ast­fel de is­to­rii.“

„L-am vă­zut, l-am au­zit și am învățat să-l iu­besc“

Cu un emoți­o­nant Cu­vânt

înain­te sem­nat de Octa­vian Go­ga, la 1933 ve­dea lu­mi­na ti­pa­ru­lui ace­as­tă car­te preți­oa­să, ca­re a de­venit acum ex­trem de ra­ră, un al­bum ce pre­zen­ta splen­do­ri­le Ro­mâni­ei, edi­tat în con­diții gra­fi­ce ex­traor­di­na­re, res­pec­tând toa­te teh­ni­ci­le de gra­va­re a fo­to­gra­fi­i­lor de înal­tă ca­li­ta­te.

Kurt Hi­el­scher a că­lă­to­rit 2.500 de ki­lo­me­tri prin­tr-o ța­ră în vre­me de re­con­stru­cție, du­pă ce răz­boi­ul se dez­lă­nțu­i­se “ca o fur­tu­nă co­tro­pi­toa­re asu­pra ome­ni­rii”. “Pe ur­ma lui”, spu­ne Octa­vian Go­ga în pre­fața pe ca­re a scris-o pen­tru ve­chi­ul al­bum,“con­ti­nen­tul, tran­sfor­mat din­tr-o ca­să mor­tua­ră într-o ca­să de să­nă­ta­te, se sbu­ci­u­ma co­pleșit de te­o­rii și for­mu­le, fă­ră să-și gă­se­as­că lo­cul”.

O car­te ve­che,pri­mul al­bum pu­bli­cat vre­o­da­tă sub un con­cept ca­re avea să ca­pe­te mai târziu un nu­me, „Eter­na și fas­ci­nan­ta Ro­mânie”, a fost edi­tat la Leip­zig,de F.A.Broc­khaus, și îi es­te de­di­cat Ma­jes­tății Sa­le Re­ge­le Ca­rol al II-lea al Ro­mâni­ei, că­ru­ia au­to­rii îi aduc un adânc și res­pec­tu­os oma­giu: „Ro­mânia. Na­tu­ră. Clă­diri.Viață po­pu­la­ră”.Într-o no­tiță in­tro­duc­ti­vă fo­to­gra­ful ger­man Kurt Hi­el­scher spu­nea: “Am fost in­vi­tat de Gu­ver­nul ro­mân să că­lă­to­resc ca oas­pe­te în Ro­mânia și să al­că­tu­i­esc o car­te ase­mă­nă­toa­re ce­lor des­pre Ger­ma­nia, Spa­nia, Ita­lia sau Ță­ri­le Nor­di­ce. În aju­nul că­lă­to­ri­ei me­le, un scri­i­tor cu­nos­cut m-a între­bat cu mi­ra­re: «De ce să pi­er­zi tim­pul tău scump cu lu­cra­rea ace­as­ta? Ce-o să gă­sești de­o­se­bit în Ro­mânia?».Mu­lți tre­bu­ie să ai­bă ace­e­ași pă­re­re.Ce puțin se știe des­pre ace­as­tă ța­ră! Pe mi­ne, însă, te­ma mă is­pi­tea.Poa­te că apa­ra­tul meu va ști să des­co­pe­re fru­mu­seți as­cun­se. To­tuși, din când în când ave­am îndoi­e­li. Su­fle­tul aces­tei țări mi se va des­chi­de oa­re?”.

Pen­tru ca, du­pă ce înce­pe că­lă­to­ria prin Ro­mânia, să spu­nă: „În fi­e­ca­re zi și în fi­e­ca­re săp­tă­mână, Ro­mânia îmi era mai dra­gă. Fi­rea des­chi­să și pri­e­te­noa­să a lo­cu­i­to­ri­lor din sa­te­le ro­mânești mi-a mers la ini­mă. Ce pri­ve­liști! For­mați­uni săl­ba­ti­ce de mun­te în Car­pați. Văi fer­me­că­toa­re prin­tre plă­cuțe și pri­e­te­noa­se co­li­ne ar­de­le­nești. Lar­ga Du­nă­re cu strâmtoa­rea ei stâncoa­să la Po­rți­le de Fi­er și ne­măr­gi­ni­ta za­re a Del­tei sa­le; la­gu­ne­le și Coas­ta de Argint la Ma­rea stră­lu­ci­toa­re. Ste­pe­le Do­bro­gei și șe­su­ri­le fer­ti­le ale Mun­te­ni­ei. Ce si­mț al for­me­lor în clă­diri! Co­li­be sim­ple de lut și ca­se ță­ră­nești cu po­rți de lemn bo­gat cres­ta­te. Gră­dini și pa­la­te într-ade­văr re­gești. Bi­se­rici orto­do­xe cu fres­ce ex­te­ri­oa­re și cu alta­re în între­gi­me po­lei­te. Ce­tățui mânăs­ti­rești cu zi­duri pu­ter­ni­ce. Gin­gașe bi­se­ri­cuțe cu aco­pe­rișuri foar­te as­cuți­te și, în Tran­sil­va­nia, ma­si­ve și nu­me­roa­se bi­se­rici for­ti­fi­ca­te ger­ma­ne, uni­ce în lu­me. Și am vă­zut po­po­rul, în une­le ți­nu­turi, într-o împes­trița­tă con­vi­ețu­i­re, cu grai­uri și obi­cei­uri fe­lu­ri­te. L-am vă­zut, l-am au­zit și am învățat să-l iu­besc. Cu cât un sat e mai sin­gu­ra­tic, cu atât mai neal­te­rat es­te ti­pul ra­sei și cu atât mai no­bi­le tră­să­tu­ri­le. Por­tul po­pu­lar, încă păs­trat, m-a fer­me­cat cu bo­găția, cu di­ver­si­ta­tea lui și cu vi­oi­ci­u­nea cu­lo­ri­lor sa­le.Cu câtă dra­gos­te,cu cât si­mță­mânt ar­tis­tic înnăs­cut își împo­do­besc ță­ra­nii ca­se­le și mor­min­te­le lor! Cru­ci­le din ci­mi­ti­re, de la fântâni sau de pe dru­muri, sunt sem­ne­le adâncei și nai­vei lor sen­si­bi­li­tăți”. Dru­mul de acum pe tra­seul ur­mat de Kurt Hi­el­scher în Ro­mânia es­te re­luat de Fun­dația “Do­me­ni­ul Ote­te­lișa­nu”, ca­re adau­gă și ea la aces­te po­vești une­le și mai ve­chi, de pe vre­mea în ca­re Pe­tra­che Po­e­na­ru in­ven­ta con­dei­ul por­tă­reț ali­men­tându-se el însuși cu cer­nea­lă, sau de pe vre­mea în ca­re Ian­cu Ote­te­lișa­nu, pro­pri­e­ta­rul fai­moa­sei gră­dini de la Bu­cu­rești, ne­go­cia, la ho­te­lul Con­cor­dia,pri­ma uni­re.

Schim­bări în 100 de ani

Vă­zu­tă de acum, Ro­mânia pa­re alt­fel.Pro­ba­bil că cea mai ma­re di­fe­re­nță între tre­cut

și pre­zent, păs­trând al­bu­mul lui Hi­el­scher drept prin­ci­pal re­per, es­te Tro­pa­eum Traiani, un mo­nu­ment tri­um­fal con­stru­it de ro­mani în cin­stea împă­ra­tu­lui ro­man Traian în Adam­cli­si, ju­dețul Con­sta­nța. Cu un ve­ac în ur­mă, mau­so­leul era un sim­plu mor­man de pi­e­tre, așa cum ne ara­tă fo­to­gra­ful ger­man în ca­drul sur­prins ci­ne știe în ce se­cun­dă, în bri­za altui ano­timp. Co­mu­niștii sunt cei ca­re au sca­nat mi­nuți­os te­ri­to­ri­ul, pe o ra­ză de 40 de ki­lo­me­tri, pen­tru a gă­si pi­e­se­le lip­să. Încă se păs­tre­a­ză une­le les­pe­zi sco­bi­te, cât să de­vi­nă adă­pă­toa­re de oi, din lo­tul com­po­nen­te­lor re­cu­pe­ra­te prin anii ’70. Mo­nu­men­tul a fost re­con­sti­tu­it în 1977, du­pă unul din­tre mo­de­le­le ipo­te­ti­ce ale ve­chi­u­lui mo­nu­ment aflat în ru­i­ne, fi­ind de­cla­rat în pre­zent mo­nu­ment is­to­ric.

Inau­gu­ra­rea noii con­stru­cții a avut loc în ca­drul fes­ti­vi­tăți­lor pri­le­ju­i­te de ani­ver­sa­rea unui se­col de la cu­ce­ri­rea in­de­pen­de­nței Prin­ci­pa­te­lor Ro­mâne. Ce­ea ce pu­bli­cul nu știe es­te că în in­te­ri­or,pen­tru vi­i­toa­re cer­ce­tări,se păs­tre­a­ză, in­tac­tă, mo­vi­la pe ca­re a vă­zut-o Kurt Hi­el­scher în ur­mă cu 100 de ani. Cu au­to­ri­zații spe­cia­le, mai ales în mo­men­te­le în ca­re apar echi­pa­men­te de in­ves­ti­gații de ul­ti­mă ge­ne­rație, se poa­te in­tra la mo­nu­men­tul din in­te­ri­or, ca­re es­te atent su­pra­ve­ghe­at, în con­diții de tem­pe­ra­tu­ră con­stan­tă și, mai ales, cu o ume­ze­a­lă con­stan­tă. Sunt unii ca­re vor­besc și des­pre un po­si­bil te­zaur, gândind că ro­ma­nii întot­de­au­na ono­rau zeii îngro­pând mo­ne­zi în pă­mânt. Iar aici au mu­rit pes­te 4.000 de le­gi­o­nari ro­mani….

Bi­se­ri­ca din Cu­rțișoa­ra

Și Bi­se­ri­ca ve­che de la Cu­rțișoa­ra are o po­ves­te. O po­ves­te ci­u­da­tă, în ur­ma că­reia a ră­mas ani buni sin­gu­ră și stin­ghe­ră,în li­niștea unui sat pi­er­dut pe un­de­va pe te­ra­se­le Oltu­lui, în lo­cul în ca­re va­lu­ri­le își amin­tesc într-o doa­ră de o mi­că pre­lun­gi­re a Câmpi­ei Ro­mâne, anu­me Câmpia Boia­nu­lui. A fost ri­di­ca­tă pe la 1820, când o boi­e­roai­că a cum­pă­rat Cu­la Cor­noiu din Cu­rțișoa­ra și și-a do­rit, du­pă obi­cei­ul lo­cu­lui, să ai­bă pro­pria bi­se­ri­că lângă ca­să. Ve­chi­le zi­duri as­cund amin­tiri. Poa­te prea mul­te. Păs­tre­a­ză fres­ce re­mar­ca­bi­le prin sim­pli­ta­tea lor pri­mi­ti­vă și o tin­dă în sti­lul con­stru­cți­i­lor bi­se­ri­cești mici din ace­as­tă re­gi­u­ne, scria, cu un ve­ac în ur­mă, Kurt Hi­el­scher. Abia înce­pând de la 1968, la mar­gi­nea sa­tu­lui Cu­rțișoa­ra s-a mu­tat Mu­zeul Arhi­tec­tu­rii Po­pu­la­re din Gorj,ca­re i-a ofe­rit și ve­chii bi­se­rici adă­post, îngri­ji­re și ce­va ve­cini din vre­mea ei.Mu­zeul în aer li­ber adu­nă acum mo­nu­men­te de ar­hi­tec­tu­ră și teh­ni­că po­pu­la­ră din Gorj. Pe lângă cu­la Cor­noiu (se­co­lul al XVIII-lea) au fost adu­se și re­mon­ta­te aici bi­se­ri­ca din zid Sf. Ioan Bo­te­ză­to­rul (1820), con­stru­cții ță­ră­nești din lemn, ca­se, piv­nițe, pă­tu­le, in­sta­lații teh­ni­ce po­pu­la­re din se­co­le­le XVIII–XIX, mo­bi­li­er ță­ră­nesc, pi­e­se de port, țe­să­turi, unel­te, ce­ra­mi­că, cres­tă­turi în lemn. Cea mai ve­che ca­să ex­pu­să, ri­di­ca­tă cu pes­te 200 de ani în ur­mă, e Ca­sa Po­pii Udriște, din sa­tul Olari, ca­re da­te­a­ză din 1802. Mu­zeul ex­pu­ne și do­uă bi­se­rici: mi­ca noas­tră bi­se­ri­cuță, pri­ma o cti­to­rie a Bă­lașei Cor­noiu de la 1821

– cu hra­mul Sfântu­lui Ioan Bo­te­ză­to­rul. Cea de-a do­ua îi apa­rți­ne fa­mi­li­ei Tă­tă­res­cu și a fost stră­mu­ta­tă în anul 2002 de la Poia­na Ro­vi­nari.Ală­turi de ele a fost adu­să și fântâna Sfi­nți­lor Arhan­ghe­li (1896). Po­vești de pe vre­mea Împă­ră­te­sei Ma­ria Te­re­za s-au ivit din ape­le Du­nă­rii la Dren­co­va

Scăl­da­te de va­luri, zi­du­ri­le ve­chii ce­tăți, de un gri pră­fos, au încă pu­te­rea de a-și spu­ne po­ves­tea mai de­par­te, ală­turi de vene­ra­bi­le­le lor ve­ci­ne, Ce­ta­tea Ba­ba Caia sau Ce­ta­tea La­dis­lau.Con­stru­i­tă pe ru­i­ne­le unei ve­chi ce­tăți ro­ma­ne, pro­ba­bil pe la 1419, Ce­ta­tea Dren­co­va a fost pro­pri­e­ta­tea Ordi­nu­lui ca­va­le­ri­lor ger­mani, iar din 1457 a fa­mi­li­ei Ian­cu de Hu­ne­doa­ra. Poa­te că-și amin­tește gro­ză­via ne­nu­mă­ra­te­lor ata­curi că­ro­ra, fi­ind o ce­ta­te de gra­niță, le-a tot re­zis­tat de-a lun­gul vre­mii. A ui­tat cu de­să­vârși­re, însă, ata­cul ni­mi­ci­tor ca­re a înge­nun­che­at-o. Când s-a sur­pat nu se mai știe.Ori­cum,a pi­er­dut bă­tă­lia cu tim­pul și astă­zi prea puțini mai știu de ea.

„Cău­tând exact lo­cul în ca­re a pus tre­pi­e­dul Kurt Hi­el­scher în mo­men­tul în ca­re a fă­cut su­per­ba po­ză de la Dren­co­va, ne-am dat se­a­ma că Ba­ra­jul Po­rți­le de Fi­er 1,ca­re es­te la 80 de ki­lo­me­tri mai jos pe fi­rul apei, a cres­cut sem­ni­fi­ca­tiv ape­le Du­nă­rii. La mu­zeul ba­ra­ju­lui ni s-a spus că ni­ve­lul apei în acel punct a cres­cut cu 35 me­tri.La Dren­co­va,afla­tă la 80 km în amon­te, si­gur ave­am acum Du­nă­rea cu 1015 me­tri mai sus de­cât în 1932. Știm cu toții că ve­chea Orșo­va, insu­la Ada Ka­leh și cel puțin alte cinci sa­te au fost eva­cua­te când ba­ra­jul era ga­ta.Oa­me­nii au fost re­lo­cați, însă așe­ză­ri­le au fost pi­er­du­te. Iar punc­tul de va­mă ca­re a fost Dren­co­va și-a pi­er­dut toa­te atuu­ri­le oda­tă cu crește­rea ape­lor. Până la con­stru­i­rea ba­ra­ju­lui, Dren­co­va era fi­na­lul cur­sei pen­tru că­pi­ta­nii obișnu­iți. Aceștia erau schim­bați aici cu ade­vă­rați lu­pi de apă dul­ce,că­pi­tani spe­cia­li­zați ex­clu­siv pe na­vi­gația prin de­fi­leul Car­pați­lor, ca­re știau toa­te pi­e­tre­le Du­nă­rii și ca­re du­ce­au șle­pu­ri­le și va­se­le prin ca­za­ne­le flu­vi­u­lui, până jos de tot, la Tur­nu Se­ve­rin, un­de ape­le se lăr­ge­au și va­se­le pu­te­au fi con­du­se și de înce­pă­tori”, spu­ne re­gi­zo­rul și is­to­ri­cul Lu­cian Do­bro­vi­ces­cu, unul din­tre ar­tiștii ca­re au por­nit în că­lă­to­rie pen­tru a re­fa­ce tra­seul ca­re l-a fas­ci­nat,cu aproa­pe un ve­ac în ur­mă, pe Hi­el­scher. Du­pă con­stru­i­rea hi­dro­cen­tra­lei Po­rți­le de Fi­er, ape­le cres­cu­te ale Du­nă­rii au inun­dat și ru­i­ne­le ce­tății Dren­co­va, con­dam­nând zi­du­ri­le la pi­ei­re.În pre­zent se ve­de, cam la 25-30 me­tri în Du­nă­re,ce­ea ce a mai ră­mas din ce­ta­te, un un­ghi drept de zid, ca­re se mai ți­ne în foar­te puți­ne punc­te. Cu toa­tă șu­bre­zi­mea lor, zi­du­ri­le mai ave­au ce­va de spus. Ele au stri­gat echi­pei de fil­ma­re: „Aici, aici!”. În fo­to­gra­fia lui Hi­el­scher aces­te zi­duri se află în spa­te­le mi­cu­lui port ca­re astă­zi nu mai exis­tă. Abia se văd, dar e evi­dent că sunt aco­lo. Atunci erau pe mal, iar astă­zi sunt în apă. Res­tul, cea mai ma­re par­te din ce­ta­te, se odih­nește în adâncuri.

„Du­pă ce am iden­ti­fi­cat lo­cul, luând aces­te ru­i­ne ca punct de re­per, ne-am dat se­a­ma ca Hi­el­scher a fă­cut po­za din­tr-un punct ca­re acum se află sub apă,așa că am cău­tat să închi­ri­em o bar­că.De pe mal,cău­tând un­ghi­ul în fun­cție de fe­lul în ca­re sunt de­se­nați mu­nții,ne-am dat se­a­ma că punc­tul pe ca­re îl cău­tam se află în pro­pri­e­ta­tea cu­i­va. Am bă­tut la poar­tă și ne-am încer­cat no­ro­cul. Ne tot între­bam: oa­re dăm de oa­meni buni sau de oa­meni ner­voși?”, spu­ne Lu­cian Do­bro­vi­ces­cu. Nici nu știau cât de bi­ne ni­me­ri­se­ră. Li­lia­na trăi­ește aici în Dren­co­va ală­turi de soțul ei, un băr­bat ca­re a ră­mas fas­ci­nat de Du­nă­re și ca­re nu a mai vrut să ple­ce de pe ma­lul aces­tui flu­viu. „Nu prea au înțe­les la înce­put ce vrem,dar când le-am ară­tat al­bu­mul, par­că le-a șop­tit Hi­el­scher ce­va și s-au mi­nu­nat. Era clar că po­za fu­se­se lua­tă din­tr-un punct aflat pe pro­pri­e­ta­tea lor. Ei, cei pa­tru – ma­ma, ta­ta și ce­le do­uă fe­te mici -, au fă­cut tot ce le-a stat în pu­ti­nță să aju­te fil­ma­rea.Au dat te­le­foa­ne la pes­ca­rii cu bărci cu mo­tor și la po­liția de fron­ti­e­ră să afle ora­rul, pen­tru că ori­ce per­soa­nă ca­re ur­că într-o bar­că în zo­na de fron­ti­e­ră tre­bu­ie să-și de­cla­re in­te­nți­i­le și iden­ti­ta­tea.Fa­ta cea ma­re ar fi vrut să pi­lo­te­ze bar­ca, însă vântul era prea pu­ter­nic și s-a lă­sat pă­gu­bașă. Greul na­vi­gați­ei a că­zut pe Nea Gi­gi, un pes­car ex­pe­ri­men­tat, ca­re, spre ui­mi­rea tu­tu­ror, știa că ru­i­ne­le sunt de pe vre­mea împă­ră­te­sei Ma­ria Te­re­za, soția lui Fran­cisc I, împă­ra­tul Sfântu­lui Impe­riu Ro­man, ca­re se întin­dea în se­co­lul XVIII până aici, la Dren­co­va, la Du­nă­re”, po­ves­tește în con­ti­nua­re re­gi­zo­rul fil­mu­lui.

„Acte­le au cam du­rat, răs­timp în ca­re soa­re­le era som­no­ros si voia sa se cul­ce, ame­ni­nțând să ne vă­du­ve­as­că de fan­tas­ti­ca lu­mi­nă por­to­ca­lie de as­fi­nțit de oc­tom­brie pe ca­re mi­zam și pen­tru ca­re ne tot ru­gam. Ne te­me­am că pi­er­dem o lu­mi­nă per­fec­tă pen­tru fil­mul nos­tru.Mai ave­am doar o oră când am pri­mit bar­ca și apro­bă­ri­le. Cei de pe mal au por­nit dro­na,iar noi,re­gi­zo­rul și ope­ra­to­rul, ne-am pre­gă­tit de mu­lți stro­pi de apă din cau­za vântu­lui,înve­lin­du-ne apa­ra­te­le în fo­lii de plas­tic. Pe un vânt ta­re, dușman de moar­te al ori­că­rei dro­ne, am por­nit”, spu­ne Lu­cian Do­bro­vi­ces­cu.

Punc­tul de re­per al fo­to­gra­fi­ei era ru­i­na ce­tății Dren­co­va, zid pre­zent în ve­chea fo­to­gra­fie, acum în mij­lo­cul apei. În acest mo­ment și în acest loc Du­nă­rea es­te du­blă sau tri­plă ca lăți­me față de vre­mea lui Hi­el­scher. ”Se cre­a­se așa o ma­re ten­si­u­ne cu fil­ma­rea asta,ast­fel încât cei de pe mal au chi­u­it și au să­rit în sus când am fă­cut semn că am reușit să gă­sim exact un­ghi­ul. Soa­re­le a ieșit o cli­pă din nori și noi am dat roa­tă ru­i­ne­lor. Ra­ze­le veneau su­perb prin­tre fe­res­tre­le zi­du­lui,pe de­de­subt,scli­pind în apă, iar noi plu­te­am într-un tra­vel­ling cir­cu­lar de mi­li­oa­ne. Si­gur Hi­el­scher era sus, tră­gând sfo­ri­le prin­tre nori să avem ex­pu­ne­rea bu­nă. Am co­bo­rât din bar­că fe­ri­ciți. Ave­am pe car­duri un film ex­ce­lent. Gaz­de­le noas­tre voiau să ne in­vi­te la ma­să, dar noi tre­bu­ia să por­nim la drum. Mai ave­am 8 zi­le de fil­ma­re gre­le și tre­bu­ia să ne apro­pi­em de ur­mă­to­rul punct în ca­re Kurt Hi­el­scher pu­se­se tre­pi­e­dul și ex­pu­se­se o no­uă pla­că. Cu obo­se­a­la aia ca­re te mo­leșește la ca­pă­tul unei zi­le bu­ne, ne-am luat la re­ve­de­re, am mu­lțu­mit cu ple­că­ci­uni până în pă­mânt pen­tru aju­to­rul fan­tas­tic pri­mit și ne-am ur­cat în mași­nă. Soa­re­le era de­ja stins com­plet.Am por­nit prin bez­nă spre lo­cul în ca­re ne aștep­ta o altă fo­to­gra­fie din al­bum,la Băi­le Her­cu­la­ne“,încheie po­ves­tea Lu­cian Do­bro­vi­ces­cu.

Ma­ria­na Gli­gor a co­pi­lă­rit pe de­a­lul ca­re se ri­di­că în fața ca­sei lui Avram Ian­cu, Re­ge­le Mu­nți­lor din Ța­ra Moți­lor, des­pre ca­re se spu­nea când­va că poa­te fi ucis doar cu glo­nț de argint

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.