„Re­ci­ti­rea unei căr­ţi ne fa­ce să iden­ti­fi­căm li­te­ra­tu­ra ade­vă­ra­tă“

Romania Libera - Friday Edition - - Prima Pagina - Ma­ria Ca­pe­los

Fra­nçois-Henri Déséra­ble și al său ro­man, „Un anu­me domn Pi­e­ki­el­ny“, pre­zent pe toa­te lis­te­le ma­ri­lor pre­mii li­te­ra­re din Fra­nța, au fost și Ale­ge­rea Ro­mâni­ei pen­tru pre­mi­ul Gon­co­urt 2017.

Fra­nçois-Henri Déséra­ble și al său ro­man „Un anu­me domn Pi­e­ki­el­ny“, pre­zent pe toa­te lis­te­le ma­ri­lor pre­mii li­te­ra­re din Fra­nța, au fost și Ale­ge­rea Ro­mâni­ei pen­tru pre­mi­ul Gon­co­urt 2017. S

Lan­sa­rea în Ro­mânia a ro­ma­nu­lui, apă­rut la Edi­tu­ra Hu­ma­ni­tas Fic­ti­on, în tra­du­ce­rea Adi­nei Di­nițoiu, mi-a pri­le­ju­it o dis­cuție mai mult de­cât plă­cu­tă cu un scri­i­tor tânăr ca vârstă, pro­fund ca gândi­re, cu umor și cu o ști­i­nță a mânu­i­rii cu­vin­te­lor ca­re mă de­ter­mi­nă să cred că, așa cum ro­ma­nul lui Ro­main Ga­ry l-a in­spi­rat pe el, că­rți­le lui vor de­ve­ni sur­se de in­spi­rație pen­tru alții. Ci­ne es­te dom­nul Pi­e­ki­el­ny pen­tru scri­i­to­rul Déséra­ble? Un per­so­naj ca ori­ca­re altul, pre­tex­tul pen­tru a scrie un ro­man, scri­i­to­rul însuși sau ce? Când am înce­put să scriu, am cre­zut că es­te o per­soa­nă re­a­lă. Și pe mă­su­ră ce de­ru­lam an­che­ta li­te­ra­ră, m-am între­bat da­că nu cum­va es­te doar un per­so­naj ima­gi­nat de Ro­main Ga­ry. Apoi a de­venit un pre­text pen­tru a vor­bi des­pre viața lui Ro­main Ga­ry. M-am între­bat da­că nu es­te em­ble­ma­tic pen­tru viața lui și apoi m-am între­bat da­că nu cum­va se află la fron­ti­e­ra po­roa­să între fi­cți­u­ne și re­a­li­ta­te. Prac­tic, per­so­na­jul înse­am­nă toa­te aces­tea la un loc. Es­te Ro­main Ga­ry mo­de­lul tău de scri­i­tor? Cred că înain­te de a fi un mo­del de scri­i­tor es­te un mo­del de viață. Con­trar unor scri­i­tori din pe­ri­oa­da sa, în ca­zul său pu­tem ad­mi­ra ope­ra, dar și viața lui. În ce­ea ce-l pri­vește pe scri­i­to­rul Ro­main Ga­ry, cred că a scris câte­va ca­po­do­pe­re. Se află prin­tre scri­i­to­rii pe ca­re îi ad­mir, dar nu es­te scri­i­to­rul meu pre­fe­rat. Și ca­re e scri­i­to­rul tău pre­fe­rat? Es­te un scri­i­tor fran­cez ca­re nu știu da­că a fost tra­dus în Ro­mânia, Pi­er­re Mi­chon. În ce mă­su­ră scri­i­to­rul Déséra­ble se iden­ti­fi­că cu per­so­na­jul lui Ro­main Ga­ry, cu ce­ea ce „ar fi pu­tut el să spu­nă sau să fa­că“? Am 31 de ani, sunt în fața dum­nea­voas­tră, mă aflu aici la Bu­cu­rești, e foar­te fru­mos afa­ră, ce­rul es­te al­bas­tru, soa­re­le stră­lu­cește; la vârsta mea, Ro­main Ga­ry era la Lon­dra, în plin răz­boi, era avia­tor și își înce­pea zi­ua arun­când bom­be. Prin ur­ma­re, avea ne­voie de mult mai mult cu­raj de­cât am eu ne­voie. Aș fi un ma­re fan­fa­ron da­că m-aș com­pa­ra cu el la vârsta mea, dar ce­ea ce ne le­a­gă es­te ace­as­tă dra­gos­te pen­tru li­te­ra­tu­ră, ace­as­tă do­ri­nță săl­ba­ti­că de a scrie o car­te foar­te bu­nă, ce­ea ce el a fă­cut de­ja, eu încă nu. Ești foar­te tânăr și vor­bești mult des­pre cel de-al Doi­lea Răz­boi Mon­dial. Es­te un su­bi­ect ca­re te pre­o­cu­pă sau su­bi­ec­tul fa­ce par­te pur și sim­plu din eco­no­mia scri­i­tu­rii? Te spe­rie „anean­ti­za­rea“tre­cu­tu­lui? În car­te spun că de mul­te ori pri­vesc lu­mea prin­tr-un fil­tru se­pia. Ce­ea ce înse­am­nă că pri­vesc lu­mea nu așa cum es­te acum, ci așa cum a fost ea într-o anu­mi­tă pe­ri­oa­dă a is­to­ri­ei. Încerc, prac­tic, să iden­ti­fic ur­me­le tre­cu­tu­lui. Ce­ea ce a fost foar­te greu la Vil­ni­us, pen­tru că orașul din acea pe­ri­oa­dă, când aco­lo trăiau mu­lți evrei, a fost ras de pe fața pă­mântu­lui. Erau 60.000 de evrei la Vil­ni­us în acea pe­ri­oa­dă, iar acum mai sunt doar 1.000! Erau 106 si­na­go­gi și a mai ră­mas doar una! Exis­tă doar puți­ne ur­me ale tre­cu­tu­lui, vi­zi­bi­le în mo­men­tul în ca­re se dă la o par­te zu­gră­ve­a­la de pe une­le clă­diri, când apar in­scri­pții în idiș de la lo­cu­i­nțe­le sau ma­ga­zi­ne­le din pe­ri­oa­da res­pec­ti­vă. Și evi­dent că, vor­bind des­pre acest domn Pi­e­ki­el­ny, nu pu­te­am să nu vor­besc des­pre ma­sa­cre­le co­mi­se în acea pe­ri­oa­dă de es­ca­droa­ne­le ger­ma­ne. Amin­tind de asta nu s-ar spu­ne că e o car­te amu­zan­tă. Ro­main Ga­ry spu­ne, la un mo­ment dat, în car­te: „Ce­ea ce îmi do­resc es­te ro­ma­nul to­tal“. Ce înse­am­nă pen­tru un scri­i­tor un ast­fel de ro­man? Tre­bu­ie să pla­săm lu­cru­ri­le în con­tex­tul în ca­re am fă­cut ace­as­tă afir­mație. Ro­main Ga­ry spu­nea acest lu­cru într-un eseu de di­men­si­uni foar­te mari, in­ti­tu­lat „Po­ur Sga­na­rel­le“. Acest eseu apa­re în anii ’70, într-un mo­ment în ca­re în Fra­nța avea loc mișca­rea „no­u­lui ro­man“, în cen­trul aces­tei mișcări fi­ind dis­pa­riția per­so­na­ju­lui și a in­tri­gii, iar Ro­main Ga­ry fă­cea o ple­doa­rie pen­tru ma­re­le ro­man, ro­ma­nul ro­ma­nesc pur, cu per­so­na­je, cu in­tri­gă și cu tot ce­ea ce pre­su­pu­ne ma­re­le ro­man. Ce­ea ce a fă­cut ca in­te­lec­tua­lii pe­ri­oa­dei res­pec­ti­ve să-l dis­prețu­ias­că într-o ma­re mă­su­ră, în ul­ti­mii 10 ani din viața sa fi­ind pri­vit ca un scri­i­tor ve­tust. Pen­tru ca apoi toa­tă lu­mea să ră­mână ui­mi­tă când, du­pă moar­tea sa, s-a aflat că Emil Ajar, un nu­me foar­te apre­ciat atunci, era de fapt Ro­main Ga­ry. Exis­tau cri­tici li­te­ra­re ca­re în ace­lași timp spu­neau lu­cruri re­le des­pre că­rți­le lui Ro­main Ga­ry și foar­te bu­ne des­pre că­rți­le lui Emil Ajar! Ca­re es­te acum cu­ren­tul li­te­rar în Fra­nța? Nu cred că exis­tă un cu­rent do­mi­nant, cum exis­ta în tre­cut „no­ul ro­man“sau su­pra­re­a­lis­mul. Exis­tă câte­va ten­di­nțe în pre­zent, din­tre ca­re una es­te cea că­tre au­to­fi­cți­u­ne, și un alt cu­rent es­te cel non­fic­ti­on (un ter­men en­gle­zesc), dar nu exis­tă un cu­rent do­mi­nant. „Da­că nu pu­tem gă­si vo­lup­ta­te în a ci­ti și re­ci­ti o car­te, nu e de ni­ci­un fo­los s-o ci­tim mă­car o da­tă“, spu­nea Oscar Wil­de, ci­tat în car­tea ta. Ce te fa­ce să re­ci­tești o car­te? Am fo­lo­sit ace­as­tă fra­ză a lui Oscar Wil­de pen­tru a gă­si cri­te­rii de a fa­ce di­fe­re­nța între ce­ea ce es­te re­al­men­te li­te­ra­tu­ră și ce­ea ce nu e. Și doar plă­ce­rea pe ca­re o gă­sim în re­ci­ti­rea unei că­rți ne fa­ce să iden­ti­fi­căm li­te­ra­tu­ra ade­vă­ra­tă. În mo­men­tul în ca­re re­ci­tim o car­te, avem o plă­ce­re în a ci­ti car­tea res­pec­ti­vă pen­tru că gă­sim în ea anu­mi­te par­ti­cu­la­ri­tăți ale lim­ba­ju­lui. De exem­plu, eu nu am ace­e­ași vo­ce ca dum­nea­voas­tră, dar vo­ci­le noas­tre pot fi iden­ti­fi­ca­te atunci când sun­tem as­cul­tați. Și ce­ea ce caut, ca ci­ti­tor, es­te să re­cu­nosc o vo­ce prin scri­i­tu­ră. În mo­men­tul în ca­re ci­tesc o pa­gi­nă de Ro­main Ga­ry, știu că el es­te cel ca­re o scrie. Când ci­tesc o pa­gi­nă de Ci­o­ran, știu că e Ci­o­ran. Când ci­tesc o pa­gi­nă de Pro­ust, știu că es­te Pro­ust. Da­că ar fi să de­fi­nesc li­te­ra­tu­ra într-o fra­ză, aș spu­ne că es­te

tim­brul vo­cii cu­i­va tran­scris în scris. Ci­tez din nou din car­te: „Nu era chiar to­tul pi­er­dut. Mai exis­tau oa­meni în lu­mea asta mes­chi­nă ca­re să de­pu­nă tran­da­firi la pi­ci­oa­re­le scri­i­to­ri­lor“. Mai exis­tă acum? Încerc să dau un exem­plu. În Père-La­chai­se, un­de sunt înmor­mântați mu­lți din­tre ma­rii scri­i­tori, exis­tă și mor­mântul lui Oscar Wil­de. Ei bi­ne, la mor­mântul lui nu gă­sim tran­da­firi, dar gă­sim ur­me de ruj, un alt mod de ma­ni­fes­ta­re a iu­bi­rii față de un scri­i­tor. Din pă­ca­te, Oscar Wil­de nu era prea sen­si­bil la ur­me­le de ruj! Exis­tă con­strângeri pen­tru un scri­i­tor con­tem­po­ran sau are li­ber­ta­te ab­so­lu­tă atunci când scrie? Ca­re ar fi con­strânge­ri­le, da­că exis­tă? Scri­i­to­rul are con­strângeri doar da­că el însuși și le im­pu­ne. În ul­ti­ma fra­ză din car­te încerc să dau o de­fi­niție a scri­i­tu­rii, iar a scrie înse­am­nă a de­fini lu­mea cu 26 de li­te­re. Te su­pui cum­va le­gii aces­tor 26 de li­te­re. Prac­tic, sun­tem su­ve­rani în fața pa­gi­nii pe ca­re o scri­em. Nu tre­bu­ie să ne fie te­a­mă să ne si­tuăm împo­tri­va aca­de­mis­mu­lui și să de­pășim con­strânge­ri­le. De exem­plu, eu am in­tro­dus po­ze în car­te, ce­ea ce nu se fa­ce prea des. Une­ori scriu niște fra­ze foar­te lun­gi, foar­te li­te­ra­re, apoi in­tro­duc niște ana­cro­nis­me, ne­o­lo­gis­me, cu­vin­te în en­gle­ză. Și îmi per­mit să scriu chiar și un ca­pi­tol fă­ră ni­ci­un cu­vânt, cum ar fi ca­pi­to­lul 119 un­de es­te un alb ima­cu­lat. Iar prin­tre ci­ti­to­rii mei exis­tă și unii ca­re au spus că ace­la e cel mai bun ca­pi­tol și ar tre­bui să scriu nu­mai așa! „Ce înse­am­nă să fii scri­i­tor: să închi­zi ochii pen­tru a-i păs­tra larg des­chiși, să nu ai nici Dum­ne­zeu, nici stă­pân și ni­cio altă ser­vi­tu­te în afa­ra pa­gi­nii de scris, să te sus­tra­gi lu­mii pen­tru a-i im­pu­ne pro­pria ta ilu­zie.“Reușesc scri­i­to­rii lu­mii con­tem­po­ra­ne să im­pu­nă pro­pria lor ilu­zie? Am scris ace­as­tă fra­ză în mo­men­tul în ca­re evo­cam cum a înce­put Ro­main Ga­ry să scrie „Pro­mi­si­u­nea zo­ri­lor“. Era în va­ca­nță în Me­xic cu pri­ma lui soție, Blan­che, într-un ho­tel cu ve­de­re spre vul­ca­nul Po­po­ca­te­pe­tl, și Ro­main Ga­ry întoar­ce bi­ro­ul cu spa­te­le spre vul­can și înce­pe să scrie. Și spun că a fi scri­i­tor înse­am­nă să poți să întorci spa­te­le aces­tui vul­can, ast­fel încât să te izo­le­zi cum­va de lu­me. Ce­ea ce es­te echi­va­lent cu a pu­ne te­le­fo­nul pe mo­dul avi­on. În general, scriu noap­tea când oa­me­nii dorm, deci nu sunt de­ran­jat. Am ne­voie de li­niște și sin­gu­ră­ta­te când scriu. Câte ore pe zi scrii? Exis­tă o fra­ză a lui Bor­ges, în ca­re spu­ne că „unii se mândresc cu că­rți­le pe ca­re le-au scris, eu mă mândresc cu că­rți­le pe ca­re le-am ci­tit“. Eu pe­trec, de fapt, mai mult timp ci­tind de­cât scri­ind. Nu scriu zil­nic, dar când scriu o fac cam cinci ore. Poa­te pă­rea mult, dar une­ori în cinci ore nu reușesc să scriu nici mă­car o sin­gu­ră fra­ză. Exis­tă o anec­do­tă cu Oscar Wil­de, în ca­re se spu­ne că a fost între­bat de un pri­e­ten ce a fă­cut toa­tă zi­ua, iar el răs­pun­de că a co­rec­tat schițe­le pen­tru un po­em, com­ple­tând: «În ace­as­tă di­mi­neață am de­cis să eli­min o vir­gu­lă și du­pă-amia­ză am de­cis să o pun la loc!». Exis­tă o gri­jă foar­te ma­re a scri­i­to­ri­lor pen­tru punc­tuație și asta ne ia foar­te mult timp. Fra­za ne ia și mai mult, și apoi pa­gi­na în si­ne și mai mult. Pen­tru că vor­be­am de vir­gu­le, exis­tă o fra­ză foar­te fru­moa­să a lui Ci­o­ran, în ca­re spu­ne: „Vi­sez o lu­me în ca­re se moa­re pen­tru o vir­gu­lă“. Îți pla­ce Ci­o­ran? Enorm. „Erau aco­lo – în bi­bli­o­te­că – cu mi­i­le, ace­le obi­ec­te ne­ex­plo­ra­te și vag ame­ni­nță­toa­re pe ca­re le nu­mim că­rți.“Ca­re es­te ra­por­tul ti­ne­ri­lor din Fra­nța cu aces­te „obi­ec­te“? Atunci când am pu­bli­cat pri­ma mea car­te, la Gal­li­mard, în 2013, am sem­nat do­uă con­trac­te – unul pen­tru car­tea ti­pă­ri­tă și unul pen­tru car­tea în ver­si­u­ne elec­tro­ni­că. Co­ta re­pre­zen­ta­tă de par­tea elec­tro­ni­că era 5% din co­ta că­rți­lor vându­te pe piață. Și mi s-a spus că pro­cen­tul va ur­ca până în 2018 la 15%. Acum sun­tem în 2018 și co­ta e de 14%, deci… Exis­tă ace­as­tă te­a­mă că va dis­pă­rea car­tea ti­pă­ri­tă, în fa­voa­rea ce­lei elec­tro­ni­ce, dar se pa­re că ti­ne­rii sunt încă foar­te atașați de car­tea pe hârtie. Exis­tă un ma­re scri­i­tor fran­cez, Je­an Gi­o­no, a că­rui ca­să din su­dul Franței am vi­zi­tat-o. Aces­ta avea o bi­bli­o­te­că foar­te ma­re, în ca­re exis­tă pes­te 8.000 de că­rți. El fă­cea ad­no­tări pe mar­gi­nea că­rți­lor ci­ti­te și pre­lua une­ori fra­ze din că­rți­le ad­no­ta­te, pu­nându-le în scri­e­ri­le sa­le cu ca­rac­ter ita­lic. Într-una din­tre că­rți­le lui ce­le mai cu­nos­cu­te exis­tă o ast­fel de fra­ză, des­pre ca­re ci­ti­to­rii lui Gi­o­no nu știau de un­de pro­vi­ne, ne-a po­ves­tit ghi­dul ca­sei. Iar eu l-am între­bat da­că a stat ci­ne­va să cau­te fra­za asta pe Goo­gle. Dau cău­ta­re pe Goo­gle cu fra­za asta și des­co­păr ime­diat că i-a apa­rți­nut lui Vol­tai­re. Ghi­dul mă între­a­bă da­că sunt si­gur că e a lui Vol­tai­re și îi răs­pund că da, es­te din Scri­so­ri­le că­tre un chi­nez ale lui Vol­tai­re. Și ghi­dul ho­tă­răște să cau­te în bi­bli­o­te­ca lui Gi­o­no. Cău­tăm vo­lu­mul lui Vol­tai­re și nu gă­sim ad­no­tări, dar gă­sim o pa­gi­nă ușor îndoi­tă, un­de se afla exact acea fra­ză pre­lua­tă de Gi­o­no. A fost emoți­o­nant să văd acea îndoi­tu­ră a pa­gi­nii, ce­ea ce nu se poa­te întâmpla cu o car­te elec­tro­ni­că! Un edi­tor spu­ne des­pre Ro­main Ga­ry: „Nu dă­dea doi bani pe ade­vă­rul ade­vă­rat, fă­cea din el pro­pri­ul lui ade­văr“. Cât de cre­di­bil ești, ca scri­i­tor, în ace­as­tă si­tuație, mai ales când vor­bești des­pre lu­cruri ca­re s-au întâmplat cu ade­vă­rat, ca­re pot fi ve­ri­fi­ca­te? Exis­tă un ade­văr, pe de o par­te, și un ade­văr ro­ma­nesc pe de altă par­te. Exis­tă un film în ca­re se spu­ne la fi­nal că, atunci când le­gen­da de­pășește re­a­li­ta­tea, pri­me­a­ză le­gen­da. De­se­ori re­a­li­ta­tea es­te de­zo­lan­tă, pro­zai­că, și Ro­main Ga­ry a încer­cat să ri­di­ce la alt ni­vel ace­as­tă re­a­li­ta­te prin fi­cți­u­ne. În „Pro­mi­si­u­nea zo­ri­lor“po­ves­tește cum ma­ma lui îi spu­nea: Dra­gul meu fiu, tu vei fi un ma­re scri­i­tor, un ma­re am­ba­sa­dor! Și cum îi tri­mi­tea scri­sori în fi­e­ca­re lu­nă, în ca­re îi spu­nea: Dra­gul meu, lu­pți pen­tru Fra­nța, vei sal­va Fra­nța! Și po­ves­tește cum, du­pă ce s-a ter­mi­nat răz­boi­ul, re­vi­ne aca­să la ma­ma lui cu pi­ep­tul plin de me­da­lii, în bu­zu­nar cu pri­ma lui car­te pu­bli­ca­tă, și află că ma­ma lui mu­ri­se de trei ani și că scri­so­ri­le pe ca­re le pri­mi­se au fost încre­di­nța­te de ma­ma lui unei pri­e­te­ne ast­fel încât cor­do­nul om­bi­li­cal să nu se ru­pă. Es­te o lec­tu­ră mi­nu­na­tă, mul­tă lu­me a plâns când a ci­tit! Dar e fal­să, pen­tru că Ga­ry afla­se încă din 1942, prin­tr-o te­le­gra­mă, că ma­ma lui a mu­rit. Es­te un exem­plu foar­te bun pen­tru a ară­ta că de mul­te ori ade­vă­rul ro­ma­nesc es­te mult mai ju­di­ci­os de­cât ce­lă­lalt ade­văr.

Și eu am scris o fra­ză în ca­re spun că min­ci­u­na es­te doar o va­riație su­bi­ec­ti­vă a re­a­li­tății. Es­te scri­sul o me­se­rie, un lu­cru fă­ră de ca­re nu poți trăi, sau ce re­pre­zin­tă el pen­tru ti­ne? Es­te o între­ba­re foar­te bu­nă da­că aș pu­tea trăi fă­ră să scriu. Azi di­mi­neață m-am gândit la acest lu­cru și miam spus: Da­că ar tre­bui ca în fi­e­ca­re di­mi­neață să mă scol, să mă îmbrac la cos­tum, să iau me­tro­ul și să mă duc la bi­rou să scriu, să lu­crez așa cum o fac cei ca­re lu­cre­a­ză la ban­că, de exem­plu, pro­ba­bil că nu aș fa­ce-o. Și atunci am tras con­clu­zia că scri­sul nu-mi es­te chiar așa de ne­ce­sar pen­tru a trăi. În schimb, da­că ar tre­bui să mă scol, să iau me­tro­ul și să mă duc la bi­rou pen­tru a-mi pe­tre­ce zi­ua ci­tind, aș fa­ce-o. Schim­bă li­te­ra­tu­ra mo­dul de a ve­dea lu­cru­ri­le, schim­bă mer­sul so­ci­e­tății? Ca­re e ro­lul scri­i­to­ru­lui în so­ci­e­ta­te? Cred că i s-ar oferi prea mul­tă pu­te­re li­te­ra­tu­rii da­că am spu­ne că poa­te in­flue­nța so­ci­e­ta­tea. Nu cu­nosc ni­cio car­te de fi­cți­u­ne ca­re să fi schim­bat lu­mea, cu ex­ce­pția Bi­bli­ei. Sunt că­rți ca­re au in­flue­nță asu­pra so­ci­e­tății, dar ace­lea sunt eseuri. Că­rți­le de fi­cți­u­ne pot avea in­flue­nță, dar asu­pra omu­lui ca in­di­vid, nu asu­pra so­ci­e­tății. În ce pri­vește ro­lul scri­i­to­ru­lui, nu știu da­că tre­bu­ie să încer­căm să-i atri­bu­im un rol cu ori­ce preț. Asta ar însem­na că pe ume­rii mei ar fi o po­va­ră mult prea ma­re! Iar, pe de altă par­te, ar însem­na să mi­ni­ma­li­zăm fun­cția lui de scri­i­tor, re­du­când-o doar la acest rol. Du­pă ce ve­dem o ex­po­ziție de sculp­tu­ră a lui Gia­co­met­ti, un­de sunt sculp­turi foar­te fi­ne, și apoi ieșim în stra­dă, avem im­pre­sia că și tru­pu­ri­le oa­me­ni­lor s-au tran­sfor­mat pre­cum sculp­tu­ri­le. Pen­tru câte­va cli­pe avem un mod de a ne înfățișa lu­mea foar­te di­fe­rit. Și cred că se întâmplă la fel și în ca­zul au­to­ri­lor unor că­rți bu­ne. Du­pă ce-i ci­tim avem un mod di­fe­rit de a înțe­le­ge lu­mea. Tra­du­ce­re: Ali­ce Me­he­di­nțe­a­nu

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.