Marii mutilați din Primul Război Mondial

Mii de soldați români au rămas mutilați pe viață în urma rănilor primite în timpul luptelor din Primul Război Mondial. Fotografiile de epocă redau militari români demobilizați, cărora le lipsesc un braț sau un picior, mărturii ale sacrificiilor făcute în vremea războiului.

Preocupat de elite și de rolul jucat de acestea în societate, în general, și în societatea românească în mod special, istoricul Ion Bulei a publicat mai multe cărți pe această temă.

Una dintre ele, “Un Hohenzollern în România: Carol I”, cuprinde un capitol intitulat “Oamenii de lângă mine”, ce ne-a fost pus la dispoziție spre publicare de către autor, acum, în an centenar.

Lascăr Catargiu: „Aiasta se poate, Maiestate, aiasta nu se poate“

Este cel dintâi om politic român important pe care Carol I l-a întâlnit la venirea sa în ţară. Născut la 1 noiembrie 1823 la Iași (m. 30 martie 1899, București), Lascăr Catargiu provenea dintr-o veche familie de boieri moldoveni. Dacă anume ar fi căutat personajul politic specific noii sale patrii, Carol n-ar fi găsit altul mai potrivit. Lascăr Catargiu își făcuse studiile în pensioane particulare. De aceea, el nu era un om umblat prin școli, nici un spirit cultivat prin autopregătire nu devenise. Citea puţin, iar de scris nu se cunoaște vreun text care să-i aparţină. Nu era niciun mare orator, mai toate discursurile sale din Parlament fiind dovada lipsei de elocinţă. Vorbea încet și greoi. De aceea căuta să fie la obiect, de obicei lăsând partizanilor săi grija de a convinge. Era un om practic și bun cunoscător al realităţilor ţării. Îl preocupa cu deosebire să dea statului o bună administraţie, convins fiind că nu de reforme ducea lipsă ţara, ci de o conducere practică și eficientă. Atunci când intrase în politică, se îndreptase de la bun început către administraţie, fiind locţiitor de ispravnic de Huși între 1843 și 1844 și pârcălab de Neamţ în 1845.

“Un foc de ţară simplu, luminos și cald”

Era prim-ministru și ministru de Interne (mai-iulie 1866) atunci când principele Carol a venit în ţară. În timpul guvernării conservatoare dintre 1891-1895, ca prim-ministru și ministru de Interne a dat o bună funcţionare poștei rurale, spitalelor sătești, jandarmeriei rurale și penitenciarelor. Rezolva cu promptitudine rapoartele prefecţilor. Iscălitura și rezoluţiile sale le întâlnim pe numeroase documente administrative. Nicolae Iorga spunea despre el că multe îi lipseau, dar ”într-o lume care umbla cu pălăria ca să prindă stelele din cer și găsea adesea sub pălărie ce se afla pe pământ, în marginea drumului, avea, prin urmare, un talent, mai puţin, o facultate, am nimeri mai bine zicând un simţ, un instinct, acela de a ști ce se poate”. Adică faimoasei maxime franceze “voiește și vei putea”, dragă lui C.A. Rosetti sau lui I.C. Brătianu, Lascăr Catargiu îi opunea una moldovenească: “Se poate? Voiește. Dar numai dacă se poate”. Pentru istoricul Nicolae Iorga, un Take Ionescu și un P.P. Carp erau ”focuri de artificii, cu litere, cu embleme, cu figuri roșii, verzi, albastre”, în vreme ce Lascăr Catargiu era “foc de ţară simplu, luminos și cald”. I.L. Caragiale, într-o ipostază proconservatoare, la 8 decembrie 1896 scria despre Catargiu: ”Îndărătul acelor doi ochi blânzi stă dârză voinţă neîncovoiată, sub chipul acela de răzeș, plin de bonomie naivă, e totdeauna deșteaptă, la pândă, cea mai sigură judecată, cea mai adâncă dibăcie de om de stat. Toate acestea pe un fond moral fără cea mai mică imputare”.

Noul nu trebuie niciodată respins, iar vechiul nu trebuie dintr-odată părăsit

Într-o lume nerăbdătoare, pusă sub semnul unor mari prefaceri, care cereau noi mentalităţi, Lascăr Catargiu a vrut și a știut să-și păstreze calmul. De altfel, așa și era din fire. Când, la 2 mai 1864, soldaţii au pătruns în adunare și deputaţii au luat-o care încotro, L. Catargiu a rămas la biroul său de președinte, scriind mai departe. Când un soldat s-a apropiat de el, a ridicat privirea și i-a spus liniștit: ”Mă rog, stai încă olecuţă. Eu sunt președinte. Nu pot pleca până nu îmi termin procesul-verbal al ședinţei”. Cu calmul său, cu trecutul său, a reușit să se impună celorlalţi conservatori fruntași, toţi mai pregătiţi decât el, mai învăţaţi, unii cu adevărat valori politice, precum P.P. Carp, Take Ionescu, Al. Lahovari, Al. Marghiloman, Nicolae Filipescu... Sau altora, cu ambiţii mari, ca generalii Florescu sau Manu. Pentru Lascăr Catargiu n-a fost deloc ușor. Mai cu seamă în anii 1888-1891, când poziţia sa de lider a fost pusă la grea încercare. Regele Carol a crezut că e nevoie de intervenţia sa pentru a-i determina pe fruntașii conservatori să se înţeleagă între ei. Lascăr Catargiu n-a acceptat acest amestec regal în treburile partidului pe care îl conducea, care nu făcea decât să încurajeze veleitarii, cu deosebire pe P.P. Carp. A dovedit, o dată în plus, că, în toate momentele dificile ale vieţii politice din vechea Românie, conservatorii au rezistat amestecului regal. Și, prin aceasta, considerau ei, se deosebeau de liberali, care adesea au demonstrat prea multă obedienţă. Catargiu n-a fost un om de reală creaţie guvernamentală, nu a dat partidului său un program propriu-zis. În prima lui guvernare, între 1871 și 1876, de altfel foarte bună, programul i-a fost impus de împrejurări. Iar în cealaltă, din 18911896, ideile programatice i-au fost date de junimiști. Și chiar dacă în 1866, când a fost votată Constituţia, era prim-ministru, nu el a fost autorul ei (de fapt, nici nu se poate spune că a avut vreun autor). În politică o idee l-a stăpânit mereu: să nu fie date toată ziua reforme ţării, pentru că exista riscul ca ele să nu fie aplicate. Credinţa lui a fost că n-o poţi lua înaintea realităţilor. N-ajungi nicăieri. Chiar dacă în guvernările sale n-a venit cu multe programe și idei, în schimb, în toate, a adus calm și stabilitate politică. Agitaţiei liberale continue el i-a opus cumpănirea.

În istoria modernă a românilor a fost nevoie și de una, și de alta. În 1871 el a fost cel chemat să salveze o situaţie care părea de nesalvat și ameninţa cu abdicarea lui Carol I. Și el este acela care a adus ţării prima guvernare serioasă de după 1866, contrazicându-l pe Carol I, care credea România neguvernabilă. Programul lui Catargiu era bunul simţ. Era convins că în politică exista o limită până unde s-ar fi putut merge și dincolo de care se găsea hazardul necontrolabil. Această limită era simţul comun. Noul nu trebuia niciodată respins, ci doar preluat cu măsură, iar vechiul nu trebuia dintr-odată părăsit, căci oricând ar fi putut să fie încă bun.

Îndărătul acelor doi ochi blânzi stă dârză voinţă neîncovoiată, sub chipul acela de răzeş, plin de bonomie naivă e totdeauna deşteaptă, la pândă, cea mai sigură judecată, cea mai adâncă dibăcie de om de stat. Toate acestea pe un fond moral fără cea mai mică imputare“.

I.L. CARAGIALE