Ma­rii mu­ti­lați din Pri­mul Răz­boi Mon­dial

Romania Libera - Friday Edition - - Prima Pagina -

Mii de sol­dați ro­mâni au ră­mas mu­ti­lați pe viață în ur­ma ră­ni­lor pri­mi­te în tim­pul lup­te­lor din Pri­mul Răz­boi Mon­dial. Fo­to­gra­fi­i­le de epo­că re­dau mi­li­tari ro­mâni de­mo­bi­li­zați, că­ro­ra le lip­sesc un braț sau un pi­ci­or, măr­tu­rii ale sa­cri­fi­ci­i­lor fă­cu­te în vre­mea răz­boi­u­lui.

Pre­o­cu­pat de eli­te și de ro­lul ju­cat de aces­tea în so­ci­e­ta­te, în general, și în so­ci­e­ta­tea ro­mâneas­că în mod spe­cial, is­to­ri­cul Ion Bu­lei a pu­bli­cat mai mul­te că­rți pe ace­as­tă te­mă.

Una din­tre ele, “Un Ho­hen­zol­lern în Ro­mânia: Ca­rol I”, cu­prin­de un ca­pi­tol in­ti­tu­lat “Oa­me­nii de lângă mi­ne”, ce ne-a fost pus la dis­po­ziție spre pu­bli­ca­re de că­tre au­tor, acum, în an cen­te­nar.

Las­căr Ca­tar­giu: „Aias­ta se poa­te, Mai­es­ta­te, aias­ta nu se poa­te“

Es­te cel din­tâi om po­li­tic ro­mân im­por­tant pe ca­re Ca­rol I l-a întâlnit la veni­rea sa în ţa­ră. Năs­cut la 1 noi­em­brie 1823 la Iași (m. 30 mar­tie 1899, Bu­cu­rești), Las­căr Ca­tar­giu pro­venea din­tr-o ve­che fa­mi­lie de boi­eri mol­do­veni. Da­că anu­me ar fi cău­tat per­so­na­jul po­li­tic spe­ci­fic noii sa­le pa­trii, Ca­rol n-ar fi gă­sit altul mai po­tri­vit. Las­căr Ca­tar­giu își fă­cu­se stu­di­i­le în pen­si­oa­ne par­ti­cu­la­re. De ace­ea, el nu era un om um­blat prin șco­li, nici un spi­rit cul­ti­vat prin au­to­pre­gă­ti­re nu de­veni­se. Ci­tea pu­ţin, iar de scris nu se cu­noaște vreun text ca­re să-i apar­ţi­nă. Nu era ni­ci­un ma­re ora­tor, mai toa­te dis­cur­su­ri­le sa­le din Par­la­ment fi­ind do­va­da lip­sei de elo­cin­ţă. Vor­bea încet și gre­oi. De ace­ea cău­ta să fie la obi­ect, de obi­cei lă­sând par­ti­za­ni­lor săi gri­ja de a con­vin­ge. Era un om prac­tic și bun cu­nos­că­tor al re­a­li­tă­ţi­lor ţă­rii. Îl pre­o­cu­pa cu de­o­se­bi­re să dea sta­tu­lui o bu­nă ad­mi­nis­tra­ţie, con­vins fi­ind că nu de re­for­me du­cea lip­să ţa­ra, ci de o con­du­ce­re prac­ti­că și efi­ci­en­tă. Atunci când in­tra­se în po­li­ti­că, se îndrep­ta­se de la bun înce­put că­tre ad­mi­nis­tra­ţie, fi­ind loc­ţi­i­tor de is­prav­nic de Huși între 1843 și 1844 și pârcă­lab de Ne­amţ în 1845.

“Un foc de ţa­ră sim­plu, lu­mi­nos și cald”

Era prim-mi­nis­tru și mi­nis­tru de Inter­ne (mai-iu­lie 1866) atunci când prin­ci­pe­le Ca­rol a venit în ţa­ră. În tim­pul gu­ver­nă­rii con­ser­va­toa­re din­tre 1891-1895, ca prim-mi­nis­tru și mi­nis­tru de Inter­ne a dat o bu­nă func­ţi­o­na­re poștei ru­ra­le, spi­ta­le­lor să­tești, jan­dar­me­ri­ei ru­ra­le și pe­ni­ten­cia­re­lor. Re­zol­va cu promp­ti­tu­di­ne ra­poar­te­le pre­fec­ţi­lor. Iscă­li­tu­ra și re­zo­lu­ţi­i­le sa­le le întâlnim pe nu­me­roa­se do­cu­men­te ad­mi­nis­tra­ti­ve. Ni­co­lae Ior­ga spu­nea des­pre el că mul­te îi lip­se­au, dar ”într-o lu­me ca­re um­bla cu pă­lă­ria ca să prin­dă ste­le­le din cer și gă­sea ade­sea sub pă­lă­rie ce se afla pe pă­mânt, în mar­gi­nea dru­mu­lui, avea, prin ur­ma­re, un ta­lent, mai pu­ţin, o fa­cul­ta­te, am ni­meri mai bi­ne zi­când un simţ, un in­stinct, ace­la de a ști ce se poa­te”. Adi­că fai­moa­sei ma­xi­me fran­ce­ze “voi­ește și vei pu­tea”, dra­gă lui C.A. Ro­set­ti sau lui I.C. Bră­tia­nu, Las­căr Ca­tar­giu îi opu­nea una mol­do­veneas­că: “Se poa­te? Voi­ește. Dar nu­mai da­că se poa­te”. Pen­tru is­to­ri­cul Ni­co­lae Ior­ga, un Ta­ke Io­nes­cu și un P.P. Carp erau ”fo­curi de ar­ti­fi­cii, cu li­te­re, cu em­ble­me, cu fi­guri roșii, ver­zi, al­bas­tre”, în vre­me ce Las­căr Ca­tar­giu era “foc de ţa­ră sim­plu, lu­mi­nos și cald”. I.L. Caragiale, într-o ipos­ta­ză pro­con­ser­va­toa­re, la 8 de­cem­brie 1896 scria des­pre Ca­tar­giu: ”Îndă­ră­tul ace­lor doi ochi blânzi stă dârză voin­ţă neînco­voia­tă, sub chi­pul ace­la de ră­zeș, plin de bo­no­mie nai­vă, e tot­de­au­na dește­ap­tă, la pândă, cea mai si­gu­ră ju­de­ca­tă, cea mai adâncă di­bă­cie de om de stat. Toa­te aces­tea pe un fond mo­ral fă­ră cea mai mi­că im­pu­ta­re”.

No­ul nu tre­bu­ie ni­ci­o­da­tă res­pins, iar ve­chi­ul nu tre­bu­ie din­tr-oda­tă pă­ră­sit

Într-o lu­me ne­răb­dă­toa­re, pu­să sub sem­nul unor mari pre­fa­ceri, ca­re ce­re­au noi men­ta­li­tă­ţi, Las­căr Ca­tar­giu a vrut și a ști­ut să-și păs­tre­ze cal­mul. De alt­fel, așa și era din fi­re. Când, la 2 mai 1864, sol­da­ţii au pă­truns în adu­na­re și de­pu­ta­ţii au luat-o ca­re înco­tro, L. Ca­tar­giu a ră­mas la bi­ro­ul său de preșe­din­te, scri­ind mai de­par­te. Când un sol­dat s-a apro­piat de el, a ri­di­cat pri­vi­rea și i-a spus li­niștit: ”Mă rog, stai încă ole­cu­ţă. Eu sunt preșe­din­te. Nu pot ple­ca până nu îmi ter­min pro­ce­sul-ver­bal al șe­din­ţei”. Cu cal­mul său, cu tre­cu­tul său, a reușit să se im­pu­nă ce­lor­lal­ţi con­ser­va­tori frun­tași, to­ţi mai pre­gă­ti­ţi de­cât el, mai învă­ţa­ţi, unii cu ade­vă­rat va­lori po­li­ti­ce, pre­cum P.P. Carp, Ta­ke Io­nes­cu, Al. La­ho­vari, Al. Mar­ghi­lo­man, Ni­co­lae Fi­li­pes­cu... Sau alto­ra, cu am­bi­ţii mari, ca ge­ne­ra­lii Flo­res­cu sau Ma­nu. Pen­tru Las­căr Ca­tar­giu n-a fost de­loc ușor. Mai cu se­a­mă în anii 1888-1891, când po­zi­ţia sa de li­der a fost pu­să la grea încer­ca­re. Re­ge­le Ca­rol a cre­zut că e ne­voie de in­ter­ven­ţia sa pen­tru a-i de­ter­mi­na pe frun­tașii con­ser­va­tori să se înţe­le­a­gă între ei. Las­căr Ca­tar­giu n-a ac­cep­tat acest ames­tec re­gal în tre­bu­ri­le par­ti­du­lui pe ca­re îl con­du­cea, ca­re nu fă­cea de­cât să încu­ra­je­ze ve­lei­ta­rii, cu de­o­se­bi­re pe P.P. Carp. A do­ve­dit, o da­tă în plus, că, în toa­te mo­men­te­le di­fi­ci­le ale vi­e­ţii po­li­ti­ce din ve­chea Ro­mânie, con­ser­va­to­rii au re­zis­tat ames­te­cu­lui re­gal. Și, prin ace­as­ta, con­si­de­rau ei, se de­o­se­be­au de li­be­ra­li, ca­re ade­sea au de­mon­strat prea mul­tă obe­di­en­ţă. Ca­tar­giu n-a fost un om de re­a­lă cre­a­ţie gu­ver­na­men­ta­lă, nu a dat par­ti­du­lui său un pro­gram pro­priu-zis. În pri­ma lui gu­ver­na­re, între 1871 și 1876, de alt­fel foar­te bu­nă, pro­gra­mul i-a fost im­pus de împre­ju­rări. Iar în ce­a­lal­tă, din 18911896, idei­le pro­gra­ma­ti­ce i-au fost da­te de ju­ni­miști. Și chiar da­că în 1866, când a fost vo­ta­tă Con­sti­tu­ţia, era prim-mi­nis­tru, nu el a fost au­to­rul ei (de fapt, nici nu se poa­te spu­ne că a avut vreun au­tor). În po­li­ti­că o idee l-a stă­pânit me­reu: să nu fie da­te toa­tă zi­ua re­for­me ţă­rii, pen­tru că exis­ta ris­cul ca ele să nu fie apli­ca­te. Cre­din­ţa lui a fost că n-o po­ţi lua înain­tea re­a­li­tă­ţi­lor. N-ajun­gi ni­căi­eri. Chiar da­că în gu­ver­nă­ri­le sa­le n-a venit cu mul­te pro­gra­me și idei, în schimb, în toa­te, a adus calm și sta­bi­li­ta­te po­li­ti­că. Agi­ta­ţi­ei li­be­ra­le con­ti­nue el i-a opus cum­pă­ni­rea.

În is­to­ria mo­der­nă a ro­mâni­lor a fost ne­voie și de una, și de alta. În 1871 el a fost cel che­mat să sal­ve­ze o si­tua­ţie ca­re pă­rea de ne­sal­vat și ame­nin­ţa cu ab­di­ca­rea lui Ca­rol I. Și el es­te ace­la ca­re a adus ţă­rii pri­ma gu­ver­na­re se­ri­oa­să de du­pă 1866, con­tra­zi­cându-l pe Ca­rol I, ca­re cre­dea Ro­mânia ne­gu­ver­na­bi­lă. Pro­gra­mul lui Ca­tar­giu era bu­nul simţ. Era con­vins că în po­li­ti­că exis­ta o li­mi­tă până un­de s-ar fi pu­tut mer­ge și din­co­lo de ca­re se gă­sea ha­zar­dul ne­con­tro­la­bil. Ace­as­tă li­mi­tă era sim­ţul co­mun. No­ul nu tre­bu­ia ni­ci­o­da­tă res­pins, ci doar pre­luat cu mă­su­ră, iar ve­chi­ul nu tre­bu­ia din­tr-oda­tă pă­ră­sit, căci ori­când ar fi pu­tut să fie încă bun.

Îndă­ră­tul ace­lor doi ochi blânzi stă dârză voin­ţă neînco­voia­tă, sub chi­pul ace­la de ră­zeş, plin de bo­no­mie nai­vă e tot­de­au­na deş­te­ap­tă, la pândă, cea mai si­gu­ră ju­de­ca­tă, cea mai adâncă di­bă­cie de om de stat. Toa­te aces­tea pe un fond mo­ral fă­ră cea mai mi­că im­pu­ta­re“.

I.L. CARAGIALE

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.