Azi, P.P. Carp

Prin­ci­pa­lii oa­meni po­li­tici pe ca­re s-a spri­ji­nit Ca­rol I

Romania Libera - Friday Edition - - Personalităţi -

Pre­o­cu­pat de eli­te și de ro­lul ju­cat de aces­tea în so­ci­e­ta­te, în ge­ne­ral, și în so­ci­e­ta­tea ro­mâneas­că în mod spe­cial, is­to­ri­cul Ion Bu­lei a pu­bli­cat mai mul­te că­rți pe ace­as­tă te­mă. Una din­tre ele, “Un Ho­hen­zol­lern în Ro­mânia: Ca­rol I”, cu­prin­de un ca­pi­tol in­ti­tu­lat “Oa­me­nii de lângă mi­ne”, ce ne-a fost pus la dis­po­ziție spre pu­bli­ca­re de că­tre au­tor acum, în an cen­te­nar.

P.P. Carp: „Ni­ci­o­da­tă cu Ru­sia“

„Ni­ci­o­da­tă cu Ru­sia“era con­vin­ge­rea de-o via­ţă a ma­re­lui om po­li­tic. Un ta­lent ora­to­ric pu­ţin obișnu­it, ca­re vor­bea tot­de­au­na in­te­li­gent, con­cis și la­pi­dar. Și astă­zi dis­cur­su­ri­le lui stârnesc un viu in­te­res, de­mon­stre­a­ză o re­a­lă și si­gu­ră com­pe­ten­ţă, vă­desc un om po­li­tic de ma­re cul­tu­ră. P.P. Carp s-a năs­cut pe 28 iu­nie 1837 la Iași (m. 19 iu­nie 1919, Ţi­bă­nești).A fost tri­mis de mic la Ber­lin, în 1850, un­de a învă­ţat la Gim­na­zi­ul fran­cez (aici își va lua și ba­ca­lau­re­a­tul). Tot la Ber­lin a ur­mat cur­su­ri­le Fa­cul­tă­ţii de Drept, apoi a stu­diat Ști­in­ţe po­li­ti­ce la Uni­ver­si­ta­tea din Bonn. Re­venit la Iași în 1862, a in­trat în po­li­ti­că. A fost, ală­turi de Ti­tu Mai­o­res­cu, li­de­rul Ju­ni­miști­lor și din 1907 preșe­din­te al Par­ti­du­lui Con­ser­va­tor. A fost de ne­nu­mă­ra­te ori mi­nis­tru și prim-mi­nis­tru (1900-1901; 1910-1912). A fost un ade­vă­rat aris­to­crat al po­li­ti­cii, așa cum aris­to­cra­ti­că es­te și cre­din­ţa lui P.P. Carp în ca­pa­ci­ta­tea eli­tei de a făuri ce­va du­ra­bil. Aris­to­cra­ti­că es­te însă și neîncre­de­rea lui în pu­te­rea for­me­lor. Ca și lor­dul Sa­lis­bu­ry,P.P.Carp nu s-a con­si­de­rat res­pon­sa­bil fa­ţă de oa­meni,ci res­pon­sa­bil pen­tru ei.Du­pă el, omul de stat tre­bu­ia să se con­du­că du­pă un prin­ci­piu de au­to­ri­ta­te,adi­că să nu se la­se pur­tat de in­stinc­te­le mul­ţi­mii, ci să le im­pu­nă el le­gea ra­ţi­u­nii sa­le. “Eu ad­mit in­stinc­tul la o na­ţi­u­ne - spu­nea P.P.Carp -,ad­mit ca ea să sim­tă că exis­tă un rău pre­cum fi­e­ca­re om când e bol­nav sim­te că-l doa­re, dar eu nu ad­mit ca bol­na­vul să zi­că: «Ia­tă doc­to­ria ce tre­bu­ie să mi-o dea doc­to­rul…» Noi, însă, în loc de a lu­mi­na po­po­rul, când venim să pri­mim in­spi­ra­ţii de la dânsul, nu fa­cem de­cât a pros­ti­tua in­te­li­gen­ţa pe ca­re Dum­ne­zeu a bi­ne­voit să ne-o dea. Și cei ca­re cred că au pri­mit o cul­tu­ră, aceia au da­to­ria sa­cră de a ve­ni când po­po­rul a ră­tă­cit să-i zi­că: «Nu merg du­pă ti­ne! Tu sim­ţi răul, le­a­cul ţi-l dau eu».”

Dis­cu­ţi­i­le re­ge­lui Ca­rol cu P.P. Carp pe o astfel de te­mă erau o ma­re sa­tis­fac­ţie in­te­lec­tua­lă pen­tru amândoi. Ave­au con­cep­ţii ase­mă­nă­toa­re, nu­mai că re­ge­le pu­nea tot­de­au­na mai mul­tă căl­du­ră su­fle­te­as­că în con­vin­ge­ri­le sa­le. Alt­fel, re­la­ţia lui cu re­ge­le ră­mâne una di­fi­ci­lă, pen­tru că aris­to­cra­tul Carp se pur­ta cu su­ve­ra­nul fă­ră „su­fi­ci­ent res­pect”. Spu­nea tot­de­au­na ce gândea, fă­ră oco­lișuri sau ges­turi de cur­toa­zie. Cum o fă­cea, de pil­dă, și cu re­gi­na Eli­sa­be­ta, că­reia nu se sfia să-i spu­nă că ros­tul unei re­gi­ne era să fa­că co­pii, și nu po­e­zii.

Un slab dia­log cu ale­gă­to­rii, în spi­ri­tul vre­mii

Cre­din­ţa lui Carp în ca­pa­ci­ta­tea eli­tei de a făuri ce­va du­ra­bil es­te de sor­gin­te aris­to­cra­tă. Eli­ta se­co­lu­lui al XIX- lea are însă un slab dia­log cu ale­gă­to­rii, re­dus la orașe, în co­le­gi­i­le res­trânse. Une­ori e chiar ne­pă­sa­re împin­să până la cru­zi­me. I.Al. Bră­tes­cu ni-l pre­zin­tă pe P.P. Carp într-o vi­zi­tă la Pi­tești, în mai 1895 (Carp era ministrul Lu­cră­ri­lor Pu­bli­ce în Gu­ver­nul Las­căr Ca­tar­giu). O vi­zi­tă în tim­pul că­reia nu își scoa­te pă­lă­ria, nu sa­lu­tă pe ni­meni, nu dă mâna cu ni­meni, nu vor­bește cu ni­meni. Nici li­de­rul li­be­ral I.I.C. Bră­tia­nu nu era de­par­te de un astfel de com­por­ta­ment ex­ce­siv. El nu se pre­o­cu­pa de­loc de ale­gă­tori, de ma­sa ma­re a aces­to­ra, lă­sând între­ţi­ne­rea aces­tor le­gă­turi pe se­a­ma lui M. Phe­re­ky­de, a lui I.G. Du­ca sau Alex. Con­stan­ti­nes­cu.

Nu s-a nu­mă­rat prin­tre învin­gă­to­rii de mo­ment

P.P. Carp nu a fă­cut ni­ci­o­da­tă caz de pa­tri­o­tism. În anii ‘90 ai ve­a­cu­lui al XIX-lea, la un bal la Cur­tea re­ga­lă, Hi­tro­vo, ministrul Ru­si­ei la Bu­cu­rești, îl acu­ză pe Carp, atunci mi­nis­tru de Exter­ne, de lip­să de in­te­res pen­tru cau­za ro­mâni­lor din Tran­sil­va­nia. P.P. Carp, pu­nându-și mo­no­clul, i-a răs­puns: „Dom­nu­le mi­nis­tru, să fa­cem, aici, la bal, ab­strac­ţie de ca­li­ta­tea noas­tră ofi­cia­lă. Sun­tem aici Hi­tro­vo și Carp. Și, fi­in­dcă sunt acum doar Carp, află, dom­nu­le Hi­tro­vo, că eu sunt ca plu­ga­rul cu­min­te ca­re se ui­tă la ră­să­rit. Și fi­in­dcă mă uit la ră­să­rit, văd întâi Ba­sa­ra­bia”. Mai târziu, în au­gust 1916, el avea să fie împo­tri­va cu­ren­tu­lui ge­ne­ral ca­re voia intra­rea în răz­boi ală­turi de Ru­sia. În fapt,în toa­tă ac­ti­vi­ta­tea lui po­li­ti­că a avut o con­vin­ge­re fer­mă: ”Ni­ci­o­da­tă cu Ru­sia”. Ne­pu­tându-și jert­fi con­vin­ge­ri­le, și-a jert­fit un fiu tri­mi­ţându-l pe front, un­de a și mu­rit.Ta­lent,cul­tu­ră, fer­mi­ta­te de ca­rac­ter și adânci­me de gândi­re. Toa­te adu­na­te într-un sin­gur om: P.P. Carp. Fă­ră bust într-un Par­la­ment pe ca­re l-a ilus­trat cu stră­lu­ci­re, fă­ră sta­tu­ie, nici mă­car la Ţi­bă­nești, la moșia lui de lângă Vas­lui! Și chiar fă­ră stră­zi ca­re să-i poar­te nu­me­le, Carp nu s-a nu­mă­rat prin­tre învin­gă­to­rii de mo­ment. Și adu­ce­rea amin­te es­te tot­de­au­na pen­tru învin­gă­tori. Nu­mai că fă­ră ”învi­nși” nu exis­tă învin­gă­tori. Și, cu scur­ge­rea vre­mii,ca­re sunt oa­re învi­nșii și ca­re învin­gă­to­rii?

Mușcă­tor și lo­gic

La tri­bu­nă, P.P. Carp era de fi­e­ca­re da­tă mușcă­tor, in­ci­siv, iro­nic, dur și… tot­de­au­na, foar­te lo­gic. Cu lo­gi­ca sa, pu­ne pro­ble­ma ţe­lu­lui pe ca­re di­ver­se­le pu­teri îl au în ve­de­re în răz­boi, căci „tre­bu­ie să cu­ră­ţim te­re­nul in­ves­ti­ga­ţi­u­ni­lor noas­tre de o se­rie de le­gen­de și de pre­tin­se ide­a­luri”. Și, pro­ce­dând astfel, con­sta­tă că Anglia nu a in­trat în răz­boi, cum de­cla­ră, ca să ape­re sta­te­le mici, ci ca să se ser­ve­as­că de ele în in­ten­ţia sa de a zdro­bi mi­li­ta­ris­mul ger­man și a-și men­ţi­ne do­mi­na­ţia asu­pra mă­ri­lor, ame­nin­ţa­tă de ger­mani. Fran­ţa nu se lup­tă nu­mai pen­tru a apă­ra ci­vi­li­za­ţia con­tra bar­ba­ri­ei ger­ma­ne. „Nu cu­nosc, dom­nu­le preșe­din­te - de­cla­ră el -, o ci­vi­li­za­ţie spe­ci­fic fran­ţu­ze­as­că, cu­nosc o ci­vi­li­za­ţie eu­ro­pe­a­nă, la ca­re au con­lu­crat, cu ega­lă măi­es­trie, și en­gle­zii, și fran­ce­zii, și ger­ma­nii, și ita­li­e­nii, și când aces­te po­poa­re se lup­tă între ele, ele lo­vesc de­o­po­tri­vă într-o ci­vi­li­za­ţie ca­re le es­te co­mu­nă”. Fran­ţa se ba­te, con­si­de­ră el, pen­tru a re­lua pro­vin­ci­i­le pi­er­du­te și a-și re­do­bândi în Eu­ro­pa po­zi­ţia pre­pon­de­ren­tă pe ca­re o avea înain­te de 1870. Ru­sia nu lup­tă pen­tru pan­sla­vism și or­to­do­xie. „Ade­vă­ra­ta cau­ză e că ea se ser­vă de aces­te pre­tin­se ide­a­luri ca să men­ţi­nă și să întă­re­as­că au­to­cra­ţia...” Ger­ma­nia vrea să fie ma­re, vrea să se ex­tin­dă și n-o poa­te fa­ce de­cât pe mări, un­de se iz­bește însă de Anglia și Fran­ţa. Aus­tria vrea pre­pon­de­ren­ţă asu­pra sla­vi­lor apu­seni și să-i re­pre­zin­te nu nu­mai în te­o­rie, dar și în fapt. Și, fa­tal, se întâlnește cu Ru­sia, spu­ne el mai de­par­te. „Da­că vor­bi­ţi de ide­a­luri – spu­ne Carp –, nu ui­ta­ţi, în afa­ră de ide­a­lul ro­mânesc mai exis­tă și alte ide­a­luri,ide­a­lul ro­mânesc exis­tă nu­mai pen­tru noi, pen­tru ruși (de pil­dă) nu exis­tă de­cât ide­al ru­sesc.”

„Ci­ne se la­să să fie pur­tat de soar­tă e con­dus de dânsa”

El știe că ori­ce stat are do­uă pro­ble­me esen­ţia­le de re­zol­vat: exis­ten­ţa și ex­tin­de­rea sa.Cea de-a do­ua nu-i po­si­bi­lă de­cât cu pri­ma. „Și când dum­nea­voas­tră ve­ţi fi sa­cri­fi­cat po­si­bi­li­ta­tea exis­ten­ţei sta­tu­lui nos­tru, atunci, în loc să fi venit în aju­to­rul fra­ţi­lor noștri de din­co­lo, ale că­ror su­fe­rin­ţe le des­cri­e­ţi aici,ve­ţi fi adăo­git la su­fe­rin­ţe­le lor și su­fe­rin­ţe­le noas­tre și în loc să fim ega­li cu dânșii în fe­ri­ci­re, vom fi ega­li cu dânșii în ne­no­ro­ci­re.” Și atunci,ca­re era, du­pă el, so­lu­ţia? Neu­tra­li­ta­tea? Nu. Urma­rea ei ar fi fost „o ţa­ră de­za­mă­gi­tă și slă­bi­tă”. Ală­tu­ra­rea de Pu­te­ri­le Cen­tra­le? N-o afir­mă di­rect, dar ace­as­tă ca­le o lă­sa să se înţe­le­a­gă. Dar voia po­po­rul ro­mân un răz­boi ală­turi de Aus­tro-Unga­ria? El știe că nu. Dar „opi­nia pu­bli­că are ne­voie și de re­zis­ten­ţă atunci când ea vrea să ne con­du­că pe căi ră­tă­ci­te și astă­zi aces­te re­zis­ten­ţe se im­pun”. El nu vrea ca Ro­mânia să ai­bă soar­ta Po­lo­ni­ei. În închei­e­re i se adre­se­a­ză lui I.I.C. Bră­tia­nu, ca­re vor­bi­se la Se­nat de su­fe­rin­ţe­le sa­le ca șef al gu­ver­nu­lui în ace­le împre­ju­rări. „Su­fe­rin­ţe­le du­mi­ta­le sunt su­fe­rin­ţe­le unui om ne­ho­tă­rât, ca­re es­te obli­gat să ia o ho­tă­râre. Încer­ca­ţi, dom­nu­le mi­nis­tru, și lua­ţi oda­tă o ho­tă­râre și ve­ţi ve­dea că toa­te su­fe­rin­ţe­le du­mi­ta­le au să dis­pa­ră; și nu ui­ta­ţi pre­cep­tul lui Ho­ra­ţiu: ci­ne nu știe să se opu­nă cla­mă­ri­lor unei mul­ţi­mi ră­tă­ci­te ace­la nu es­te un om întreg. Să nu mai ui­ta­ţi încă și un alt ada­giu la­tin: ci­ne se la­să să fie pur­tat de soar­tă e con­dus de dânsa; ci­ne re­zis­tă e târât. Do­resc din tot su­fle­tul meu, dom­nu­le Bră­tia­nu, ca eveni­men­te­le să te poar­te, iar nu să te târas­că.” Dis­cur­sul lui Carp nu e aplau­dat de ni­meni, nu pen­tru că n-ar fi fost re­mar­ca­bil, ci pen­tru că era, în ace­le mo­men­te,cu to­tul con­tra cu­ren­tu­lui. La Bu­cu­rești apă­rea o broșu­ră a lui Cor­ne­liu G.Anto­nes­cu: “Inte­re­se­le noas­tre eco­no­mi­ce în Ori­ent”,spri­ji­nind par­tea eco­no­mi­că a idei­lor lui Carp. „Co­mer­ţul nos­tru ex­te­ri­or are un vă­dit ca­rac­ter ma­ri­tim” – scria el. Astfel că „da­că în ce­ea ce pri­vește uni­ta­tea na­ţi­o­na­lă sun­tem aţin­ti­ţi cu pri­vi­ri­le pes­te Car­pa­ţi, în ce­ea ce pri­vește do­bândi­rea unei de­să­vârși­te li­ber­tă­ţi de ex­pan­si­u­ne eco­no­mi­că tre­bu­ie să ne îndrep­tăm toa­te gându­ri­le spre ma­re. La Cor­nul de Aur... se va ho­tă­rî vi­i­to­rul li­ber­tă­ţii noas­tre eco­no­mi­ce. Până când Strâmto­ri­le Bos­fo­ru­lui și Dar­da­ne­le­lor nu vor că­pă­ta un re­gim in­ter­na­ţi­o­nal, prin ca­re să se re­cu­noas­că tu­tu­ror sta­te­lor in­te­re­sa­te un re­gim de per­fec­tă ega­li­ta­te, nu se poa­te vor­bi de li­ber­ta­te eco­no­mi­că pen­tru eco­no­mia noas­tră na­ţi­o­na­lă.“

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.