Lu­pul ca­re a ui­tat pro­ver­be­le

Romania Libera - Friday Edition - - Prima Pagina - Do­do Ni­ţă

De la fra­ţii Grimm până la Ion Cre­an­gă, lu­pul a fost întot­de­au­na per­so­na­jul ne­ga­tiv din po­veş­ti.

Cu lu­pul so­vi­e­tic (Volk) se­a­mă­nă şi Lu­pul ima­gi­nat de Dan Ursu­le­a­nu şi Geo Zlo­tes­cu, în pa­gi­ni­le căr­ţii bo­gat ilus­tra­te (sub for­mă de ben­zi de­se­na­te) „Lu­pul ca­re a ui­tat pro­ver­be­le”, apă­ru­tă în 1981 la edi­tu­ra Ju­ni­mea de la Ia­şi.

De la fra­ţii Grimm până la Ion Cre­an­gă, lu­pul a fost întot­de­au­na per­so­na­jul ne­ga­tiv din po­vești: „Scu­fi­ţa Roșie”, „Lu­pul și cei șap­te ie­zi”, „Cei trei pur­ce­luși”, „Lu­pul și vul­pea”, „Lu­pul și pur­ce­lușul”, „Lu­pul, ca­lul și pu­i­ul de vul­pe”, „Ca­pra cu trei ie­zi”.

Tra­di­ţia a con­ti­nuat chiar și în tim­pul re­gi­mu­lui so­cia­list, când stu­di­o­ul de de­se­ne ani­ma­te Soyuz­mul­tfilm a pro­dus (între 1969 și 1986) o se­rie de de­se­ne ani­ma­te „Nu, po­go­di, zai­eţ” („O să ve­zi tu, Ie­pu­ri­lă!”), de ma­re suc­ces la pu­blic în Uni­u­nea So­vi­e­ti­că și în toa­te ţă­ri­le so­cia­lis­te. În acest se­rial, Lu­pul es­te por­tre­ti­zat ca un fel de hu­li­gan, șme­cher, im­per­ti­nent și fu­mă­tor, dar ale că­rui încer­cări de a-l prin­de pe Ie­pu­re sunt întot­de­au­na de­ju­ca­te de sim­pa­ti­cul pu­fos.

Cu lu­pul so­vi­e­tic (Volk) se­a­mă­nă și Lu­pul ima­gi­nat de Dan Ursu­le­a­nu și Geo Zlo­tes­cu, în pa­gi­ni­le căr­ţii bo­gat ilus­tra­te (sub for­mă de ben­zi de­se­na­te) „Lu­pul ca­re a ui­tat pro­ver­be­le”, apă­ru­tă în 1981 la edi­tu­ra Ju­ni­mea de la Iași.

Și se­a­mă­nă nu doar gra­fic, ci mai ales din punct de ve­de­re al umo­ru­lui de bu­nă ca­li­ta­te pe ca­re îl de­ga­jă.

Cei doi au­tori au ales un mod ine­dit prin ca­re să po­ves­te­as­că co­pi­i­lor de toa­te vârste­le ce i se întâmplă Lu­pu­lui da­că nu res­pec­tă pro­ver­be­le (adi­că înţe­lep­ci­u­nea po­pu­la­ră):

„Lu­pul, din pro­ver­be Mul­te a ui­tat

Și de-ace­ea află

Ce a cău­tat!”

În mod cu­ri­os, Lu­pul poar­tă în per­ma­nen­ţă o uni­for­mă ver­de de vână­tor, cu pă­lă­ri­u­ţă, o ge­an­tă în ban­du­li­e­ră și o cen­tu­ră cu car­tușe la brâu.

Au­to­rii îi opun nu un ie­pu­re, ci șap­te, așa cum e și lo­gic, până la ur­mă, deși doar unul sin­gur es­te nu­mit – Pu­fu­leţ.

În mi­ci­le po­vești în ver­suri mai apar și alte per­so­na­je din pă­du­re, tot an­tro­po­mor­fi­za­te: Bu­ni­cul Ie­pu­roi, Pur­ce­lul Ghi­ţă, Ve­ve­ri­ţa, Doc­to­rul Mar­tin etc.

În pri­ma po­ves­ti­re, „Bi­ne faci, bi­ne gă­sești”, ie­pu­rașii eli­be­re­a­ză un pur­ce­luș mis­treţ cap­tu­rat de Lup. Aces­ta, ca să se răz­bu­ne, dis­tru­ge gră­di­na de le­gu­me a ie­pu­rași­lor, se­mă­nând - în loc de var­ză - scai­e­ţi. Ie­pu­rașii îi dau foc Lu­pu­lui, dar aces­ta nu se la­să și dă ia­ma în bu­ca­te­le pre­gă­ti­te de ie­pu­rași pen­tru Bu­ni­cul Ie­pu­roi. Evi­dent, lă­co­mia sa se sol­de­a­ză cu... ”un cos­tum cu­ri­os, din frișcă și sos”!

În a do­ua po­ves­ti­re, „Du­pă fap­tă și răs­pla­tă”, ie­pu­rașii eli­be­re­a­ză Ve­ve­ri­ţa din ghe­a­re­le Lu­pu­lui, trântind un co­ge­a­mi­te bo­lo­va­nul în ca­pul său. Ră­nit, Lu­pul se du­ce la doc­to­rul Moș Mar­tin să-l oblo­je­as­că, dar când aces­ta îi pro­pu­ne să-i taie un pic... „din gât și din pi­ci­or”, el fu­ge mâncând pă­mântul.

În cea de-a treia po­ves­ti­re, „Lu­pu-și schim­bă pă­rul”, Lu­pul se de­ghi­ze­a­ză în den­tist și mă­nâncă trei ie­pu­rași, dar cei­lal­ţi se coa­li­ze­a­ză con­tra lui, îi prind coa­da în ușa ca­bi­ne­tu­lui den­tar și-l altoi­esc cu ci­o­me­ge­le până-i sar din gu­ră din­ţii și din bur­tă to­ţi ie­pu­rașii înghi­ţi­ţi.

Apo­te­o­za și dez­no­dă­mântul căr­ţii le gă­sim în cea de-a pa­tra po­ves­ti­re, „Ci­ne râde la ur­mă .... ”. Lih­nit de foa­me și la­com pes­te fi­re, lu­pul îi înghi­te pe to­ţi ie­pu­rașii de po­ves­te. Dar, um­flat ca un ba­lon, el ex­plo­de­a­ză și ie­pu­rașii sunt eli­be­ra­ţi din cap­ca­na pânte­cu­lui său.

Fi­na­lul mo­ra­li­za­tor al căr­ţii es­te:

„Ci­ne se-nde­am­nă doar la re­le

El însuși dă pes­te be­le­le!” Veșni­ca lup­tă din­tre bi­ne și rău din toa­te bas­me­le și po­vești­le lu­mii es­te re­da­tă într-o ma­ni­e­ră ine­di­tă în car­tea „Lu­pul ca­re a ui­tat pro­ver­be­le”. Dan Ursu­le­a­nu scrie fru­moa­se po­vești în ver­suri, ba­za­te pe zeci de pro­ver­be din înţe­lep­ci­u­nea po­pu­la­ră ro­mâneas­că, iar Geo Zlo­tes­cu le ilus­tre­a­ză ma­gis­tral, prin­tr-o abor­da­re gra­fi­că su­ges­ti­vă și con­vin­gă­toa­re.

Ghe­or­ghe Zlo­tes­cu s-a năs­cut în 1906, la Ba­cău. A fă­cut stu­dii de ar­hi­tec­tu­ră și de ar­te plas­ti­ce. S-a afir­mat de tânăr ca un pic­tor de ta­lent, în anii ‘30 și ‘40 par­ti­ci­pând la nu­me­roa­se sa­loa­ne na­ţi­o­na­le de artă. Ta­len­tul său a fost con­fir­mat de mul­te cro­nici elo­gi­oa­se pu­bli­ca­te în pre­sa vre­mii, pre­cum și prin fap­tul că, în 1943, a fost pri­mit ofi­cial în Cor­pul Artiști­lor Plas­tici.

Din ne­fe­ri­ci­re, atras de cânte­ce­le de si­re­nă ale pro­pa­gan­dei le­gi­o­na­re, a ade­rat la ace­as­tă mișca­re încă din anii ‘30. Acest fapt a fă­cut ca, în 1945, du­pă instau­ra­rea re­gi­mu­lui co­mu­nist, să fie epu­rat din rându­ri­le Sin­di­ca­tu­lui Arte­lor Fru­moa­se vre­me de 3 ani. Acest fapt însem­na, prin­tre alte­le, că nu mai avea drep­tul să pu­bli­ce sau să ex­pu­nă în ace­as­tă pe­ri­oa­dă.

Dez­gus­tat, dar și din pru­den­ţă - o ten­ta­ti­vă de re­veni­re în via­ţa pu­bli­că ar fi adus în aten­ţie și tre­cu­tul său le­gi­o­nar, pen­tru ca­re alţii fă­cu­se­ră ani grei de închi­soa­re -, Geo Zlo­tes­cu a trăit aproa­pe tot res­tul vi­e­ţii ano­nim și la li­mi­ta să­ră­ci­ei, vânzând ta­blo­uri pic­ta­te de el, aproa­pe clan­des­tin, că­tre per­soa­ne par­ti­cu­la­re. Prin­tre aces­tea, Ca­me­lia și Dan Ursu­le­a­nu, cu­nos­cu­ţi oa­meni de ra­dio, cu ca­re s-a și împri­e­te­nit.

Dan Ursu­le­a­nu (1942-2013) a ră­mas în me­mo­ria afec­ti­vă a unei între­gi ge­ne­ra­ţii de ro­mâni prin ex­ce­len­ta emi­si­u­ne de ra­dio „Explo­ra­to­rii lu­mii de mâi­ne” (din 1982). El însă a re­a­li­zat nu­me­roa­se alte emi­si­uni apre­cia­te de co­pii și ti­ne­ret și a pu­bli­cat și mai mul­te căr­ţi.

Geo Zlo­tes­cu s-a stins din via­ţă în 1983, la doi ani du­pă apa­ri­ţia căr­ţii „Lu­pul ca­re a ui­tat pro­ver­be­le”. Între timp, mai de­se­na­se ilus­tra­ţi­i­le la un alt vo­lum sem­nat de Dan Ursu­le­a­nu, „Po­vești cu po­ze și... poz­ne”, ca­re va fi pu­bli­cat pos­tum, abia în 1989, la ace­e­ași edi­tu­ră Ju­ni­mea.

Du­pă schim­ba­rea de re­gim în 1989, pri­e­te­nii săi, în frun­te cu Ca­me­lia și Dan Ursu­le­a­nu, i-au or­ga­ni­zat do­uă ex­po­zi­ţii re­tros­pec­ti­ve, în 1998, la Ba­cău, și în 2012, la Pa­la­tul Su­ţu din Bu­cu­rești.

Din cau­za des­ti­nu­lui său zbu­ci­u­mat și unor ale­geri greși­te în ti­ne­re­ţe, în ci­u­da evi­den­tu­lui său ta­lent, Geo Zlo­tes­cu va ră­mâne în isto­ria arte­lor ro­mânești ca un ar­tist ne­drep­tă­ţit.

Cri­ti­cul și is­to­ri­cul de ban­dă de­se­na­tă Do­do Ni­ţă re­vi­zi­te­a­ză pen­tru co­pi­ii de azi po­vești­le și per­so­na­je­le ca­re au fas­ci­nat ge­ne­ra­ţii între­gi.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.