Azi, Ta­ke Io­nes­cu

Prin­ci­pa­lii oa­meni po­li­tici pe ca­re s-a spri­ji­nit Ca­rol I

Romania Libera - Friday Edition - - Prima Pagina -

„Cred în vic­to­ria aliați­lor așa cum cred în lu­mi­na soa­re­lui.“Așa afir­ma po­li­ti­cia­nul Ta­ke Io­nes­cu, în de­cem­brie 1915, în Dis­cur­sul in­stinc­tu­lui nați­o­nal, ți­nut în Par­la­ment. Din­tre toți li­de­rii con­ser­va­tori, el a ră­mas cel mai po­pu­lar și cel mai in­fluent. Ca ministru de Ex­ter­ne în Gu­ver­nul Ave­res­cu (1920-1921), va pu­ne ba­ze­le po­li­ti­cii noas­tre ex­ter­ne pen­tru pe­ri­oa­da in­ter­be­li­că.

Pre­o­cu­pat de eli­te și de ro­lul ju­cat de aces­tea în so­ci­e­ta­te, în ge­ne­ral, și în so­ci­e­ta­tea ro­mâneas­că în mod spe­cial, is­to­ri­cul Ion Bu­lei a pu­bli­cat mai mul­te că­rți pe ace­as­tă te­mă. Una din­tre ele, „Un Ho­hen­zol­lern în Ro­mânia: Ca­rol I“, cu­prin­de un ca­pi­tol in­ti­tu­lat „Oa­me­nii de lângă mi­ne“, ce ne-a fost pus la dis­po­ziție spre pu­bli­ca­re de că­tre au­tor, acum în An Cen­te­nar.

„Cred în vic­to­ria alia­ţi­lor așa cum cred în lu­mi­na soa­re­lui“.

Așa afir­ma po­li­ti­cia­nul Ta­ke Io­nes­cu în de­cem­brie 1915, în “Dis­cur­sul in­stinc­tu­lui na­ţi­o­nal” ţi­nut în Par­la­ment. Cu toa­te că n-a fă­cut par­te din gru­pul de co­la­bo­ra­tori foar­te apro­pia­ţi ai lui Ca­rol, Ta­ke Io­nes­cu (n. 13 oct. 1858, Ploi­ești - m. 21 iu­nie 1922, Ro­ma) a însem­nat prea mult ca să nu fie luat în se­a­mă, fi­ind o re­mar­ca­bi­lă pre­zen­ţă pe sce­na po­li­ti­că ro­mâneas­că. Re­ge­le îi lău­da ade­se­ori in­te­li­gen­ţa, con­si­de­rându-l chiar ”cel mai in­te­li­gent băr­bat po­li­tic din ţa­ră”. Era vor­bi­tor de fran­ce­ză, ger­ma­nă și en­gle­ză, unul din­tre pu­ţi­nii oa­meni po­li­tici ro­mâni ca­re știau en­gle­ză (fi­rește, da­că ne gândim că so­ţia lui era en­gle­zoai­că). Era un ex­ce­lent par­te­ner de dis­cu­ţie, cău­tat de to­ţi di­plo­ma­ţii străini afla­ţi la Bu­cu­rești. Înain­te de a-și tri­mi­te ra­poar­te­le aca­să, cei mai mul­ţi din­tre di­plo­ma­ţi tre­ce­au pe la Ta­ke Io­nes­cu, ex­ce­len­tă sur­să de in­for­ma­ţii și de ve­ri­fi­ca­re a alto­ra.“Nu știu da­că fra­ţii dum­nea­voas­tră vă iu­besc, îi spu­nea împă­ra­tul Wil­helm al II-lea lui Ta­ke Io­nes­cu în ia­nua­rie 1907, dar mi­nis­trul meu în Ro­mânia (era atunci Ki­der­len Wa­e­chter) vă pre­ţu­i­ește și vă iu­bește mai mult ca un fra­te”. Pe la Ta­ke Io­nes­cu au tre­cut prin­ţul Li­chnow­sky, cel ca­re mai bi­ne de 20 de ani a fost se­cre­tar al Le­ga­ţi­ei ger­ma­ne la Bu­cu­rești, mar­chi­zul Pal­la­vi­cini, mi­nis­trul Aus­tro-Unga­ri­ei la Bu­cu­rești și apoi am­ba­sa­dor al ace­leiași mari pu­teri la Con­stan­ti­no­pol, con­te­le Go­lu­chow­sky, re­pre­zen­ta­tul aus­tro-un­gar la Bu­cu­rești. Au tre­cut, de ase­me­nea, alţi doi re­pre­zen­tan­ţi ai Aus­tro-Unga­ri­ei, con­te­le Ache­ren­thal și con­te­le Czer­nin, apoi prin­ţul de Fur­stem­berg, sir Do­nald Mac­ken­zie Wal­la­ce, aces­ta din ur­mă oas­pe­te­le lui la vi­la de la Si­naia, prin­ţul von Bu­low, o re­mar­ca­bi­lă in­te­li­gen­ţă, și pri­e­te­nul său ba­ro­nul Mar­shall, di­plo­ma­tul ger­man ca­re ră­mă­se­se prea mult la Con­stan­ti­no­pol, se pa­re, pen­tru a mai fi bun și pen­tru Lon­dra...To­ţi au fost pri­nși de pa­na lui Ta­ke Io­nes­cu în Amin­ti­ri­le sa­le, cu înde­mâna­rea omu­lui in­te­li­gent, ex­ce­lent cu­nos­că­tor al po­li­ti­cii eu­ro­pe­ne.

Pur­tă­tor de cu­vânt al no­u­lui la con­ser­va­tori

Ca­rol nu tre­ce însă pes­te de­fi­ci­en­ţe­le de ca­rac­ter pe ca­re le ob­ser­vă la aces­ta. Ta­ke Io­nes­cu era pur­tă­to­rul de cu­vânt al no­u­lui la con­ser­va­tori, așa cum era Io­nel Bră­tia­nu la li­be­ra­li. Dar, spre de­o­se­bi­re de aces­ta, nu avea un nu­me de re­zo­nan­ţă pe ca­re să-l fi moște­nit. Era doar fi­ul unui mic ne­gus­tor din Ploi­ești. Și nu avea nici o „ocul­tă“ca­re să-l sus­ţi­nă. N-avea de­cât pro­pri­i­le sa­le atuuri: in­te­li­gen­ţa ne­o­bișnu­i­tă, ta­len­tul ora­to­ric, am­bi­ţia ne­mă­su­ra­tă. Avea toa­te ca­li­tă­ţi­le unui ma­re om de stat, dar și de­fec­te­le po­li­ti­cia­nu­lui ca­re voia să ajun­gă în vârf cu ori­ce preţ. Fu­se­se atras în Par­ti­dul Con­ser­va­tor de Las­căr Ca­tar­giu, ca­re l-a pre­ţu­it încă de la înce­put cu fi­lia­lă dra­gos­te, ce­ea ce, apro­po și de zvo­nu­ri­le des­pre ori­gi­nea in­cer­tă a lui Ta­ke Io­nes­cu, l-a fă­cut pe iro­ni­cul P.P. Carp, cel mai înve­rșu­nat ad­ver­sar po­li­tic al lui Ta­ke Io­nes­cu – e ves­ti­tă în epo­că an­ti­no­mia Ta­ke și Pe­tra­che –, să ex­cla­me în 1906: „Sunt con­vins că în sfe­re­le se­ni­ne în ca­re se află astă­zi (L.Ca­tar­giu,n.n.) va fi au­zit cu o le­gi­ti­mă mândrie că du­pă moar­tea lui a ajuns și el să fie ta­tăl lui Ta­ke Io­nes­cu”.

La nici 33 de ani,Ta­ke Io­nes­cu avea să fie fă­cut ministru. Mai întâi la Mi­nis­te­rul Cul­te­lor și Instruc­ţi­u­nii Pu­bli­ce, în ma­rea gu­ver­na­re con­ser­va­toa­re din­tre 1891-1895, apoi la Fi­nan­ţe, între 1899 și 1900, din nou la Fi­nan­ţe, între 1904 și 1907, la In­ter­ne, între 1912 și 1913. Va fi vi­ce­preșe­din­te al Gu­ver­nu­lui din tim­pul răz­boi­u­lui, între 1916 și 1918, la Ex­ter­ne, între 1920 și 1921 și, în sfârșit, doar pen­tru o lu­nă, prim-ministru, în de­cem­brie 1921-ia­nua­rie 1922. Stră­lu­cește în toa­te aces­te gu­ver­nări. Era omul fă­ră de ca­re nu se pu­tea, o va­loa­re po­li­ti­că de neînlo­cu­it, atră­gându-și dușmă­nia Can­ta­cu­zi­ni­lor și a ju­ni­miști­lor, și nu nu­mai pe a lor, prin­tre con­ser­va­tori. Dar și-a atras și nu­me­roși adep­ţi, pe ca­re nu ezi­ta să-i între­ţi­nă cu fa­vo­ruri, pro­mi­si­uni și ilu­zii de­o­po­tri­vă.

Omul po­li­tic cel mai clar­vă­ză­tor în cri­za Bal­ca­ni­lor

Din am­bi­ţia de a fi li­der de par­tid își va crea unul în 1908: Par­ti­dul Con­ser­va­tor De­mo­crat, cu ca­re ini­ţial îi spul­be­ră în ale­geri pe ad­ver­sari, fie ei li­be­ra­li sau con­ser­va­tori, dar nu es­te agre­at de re­ge la gu­ver­na­re. Es­te un par­tid cu ca­re par­ti­ci­pă to­tuși la gu­ver­na­re, dar ală­turi de con­ser­va­tori, în tim­pul răz­boi­u­lui bal­ca­nic (de alt­fel, omul po­li­tic cel mai clar­vă­ză­tor în cri­za Bal­ca­ni­lor). În 1913, du­pă Pa­cea de la Bu­cu­rești și du­pă reuși­ta lui de a-i împă­ca pe greci cu tur­cii, po­pu­la­ri­ta­tea lui va atin­ge apo­geul.

Ta­ke Io­nes­cu își va con­ti­nua ac­ti­vi­ta­tea și du­pă moar­tea re­ge­lui Ca­rol, ţi­nând tre­az sen­ti­men­tul răz­boi­u­lui pen­tru uni­ta­tea ro­mâni­lor, între 19141919. Acum ad­ver­sa­rul său po­li­tic di­rect nu va mai fi P.P. Carp, ca mai înain­te, ci I.I.C. Bră­tia­nu. Ca ministru de Ex­ter­ne în Gu­ver­nul Ave­res­cu (1920-1921) va pu­ne ba­ze­le po­li­ti­cii noas­tre ex­ter­ne pen­tru pe­ri­oa­da in­ter­be­li­că: cre­a­rea pri­mei alian­ţe re­gi­o­na­le din Eu­ro­pa de du­pă răz­boi, Mi­ca Înţe­le­ge­re.

Cel mai po­pu­lar și in­fluent li­der con­ser­va­tor

De o nes­tă­pâni­tă ener­gie, tot­de­au­na ga­ta să se înda­to­re­ze, afec­tu­os cu to­ţi, cu un su­râs cald, omul plă­cea și atră­gea sim­pa­tii. Din­tre to­ţi li­de­rii con­ser­va­tori, el a ră­mas cel mai po­pu­lar și cel mai in­fluent. Par­la­men­te­le din 1899, din 1904 sunt do­mi­na­te de par­ti­za­nii lui, mul­ţi, ei înșiși va­lori po­li­ti­ce.Așa cum,de pil­dă,avea să fie în pre­aj­ma pri­mu­lui răz­boi mon­dial Ni­co­lae Ti­tu­les­cu, ca­re-i con­ti­nuă po­li­ti­ca ex­ter­nă. Ta­ke Io­nes­cu es­te pro­to­ti­pul băr­ba­tu­lui po­li­tic ro­mân al vre­mii sa­le. Când mar­chi­zul Pal­la­vi­cini se stră­du­ia să-l câști­ge pe aces­ta (și pe alţii, de­si­gur, dar anu­me pe el) la po­li­ti­ca Vi­e­nei pen­tru une­le com­bi­na­ţii di­plo­ma­ti­ce nu toc­mai mo­ra­le,Ta­ke Io­nes­cu l-a lă­sat să-și întin­dă di­baci toa­te cur­se­le, pen­tru ca la ur­mă să-i spu­nă: „Mar­chi­ze, ai trăit la Bu­cu­rești și ne cu­noști bi­ne. Știi că sun­tem ușu­ra­tici, ne plac fe­mei­le, căr­ţi­le, lu­xul și trai­ul ușor, dar da­că sun­tem plini de atâtea re­le, o ca­li­ta­te avem to­tuși pe ca­re n-ai con­tat: nu sun­tem proști”. El, Ta­ke Io­nes­cu, era cel mai în mă­su­ră să i-o spu­nă. În 1891, Ta­ke Io­nes­cu pu­bli­ca în „La Ro­u­ma­nie“un ar­ti­col în ca­re de­fi­nea po­li­ti­ca ex­ter­nă a Ro­mâni­ei drept “po­li­ti­ca fri­cii”, a fri­cii de Ru­sia și de in­ten­ţi­i­le sa­le în zo­na Bal­ca­ni­lor. În 1892, C. Ste­re vi­ne în Ro­mânia „de­vo­rat nu de am­bi­ţii, ci de ide­a­luri”, cu cre­din­ţa că Ro­mânia nu pu­tea ur­ma de­cât o po­li­ti­că an­ti­ru­se­as­că, pen­tru a-l vi­zi­ta pe Ta­ke Io­nes­cu la Si­naia. Ci­ti­se ar­ti­co­lul lui. Și Ta­ke Io­nes­cu îi întă­rește ce­le scri­se cu un an mai înain­te.

Într-ade­văr, Ro­mânia a dus o po­li­ti­că ex­ter­nă de fri­că fa­ţă de Ru­sia, du­pă ce, în 1792, ma­re­le im­pe­riu ajun­se­se ve­cin cu spa­ţi­ul ro­mânesc. Din acel mo­ment, Ru­sia și Ro­mânia ave­au să de­vi­nă „do­uă vi­e­ţi ca­re se ex­clu­de­au”. Și Ta­ke Io­nes­cu con­si­de­ra că Ru­sia es­te “dușma­nul na­tu­ral al ro­mâni­lor” încă de atunci. Acum însă, mult mai re­ti­cent, îi spu­ne lui Ste­re: „Ce cre­zi dum­nea­ta că noi ne pu­tem sin­guri opu­ne mer­su­lui Ru­si­ei în Bal­cani? Fran­ţa ne-a pă­ră­sit. E acum alia­ta vrăj­mașu­lui nos­tru de moar­te, ţa­rul du­mi­ta­le! Ne vor apă­ra noii noștri alia­ţi, de dra­gul ochi­lor noștri? În po­li­ti­ca in­ter­na­ţi­o­na­lă, ami­ce, nu se fa­ce fi­lan­tro­pie”. Și cei doi oa­meni po­li­tici ro­mâni la­să să plu­te­as­că în aer între­ba­rea adre­sa­tă ro­mâni­lor din Ve­chi­ul Re­gat: „Pen­tru ce măr­gi­ni­ţi lup­ta na­ţi­o­na­lă nu­mai la Arde­al? Cre­de­ţi su­pe­ri­oa­ră si­tua­ţia ro­mâni­lor din Ba­sa­ra­bia?...”.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.