Gata, oricând,

Lascăr Zamfirescu, ca ironie a sorţii, avea să termine Politehnica din București și să se angajeze la Uzinele Malaxa, devenind subordonatul cartoforului (care mereu pierdea în favoarea Duduii) la interminabilele partide de jocuri de noroc. Regimul comunist Dacă regimul comunist ar fi fost aevea, nu l-aș fi cunoscut pe adolescentul întârziat Lascăr Zamfirescu, un purtător de mustaţă, ca a lui Berti bacsi, gospodarul tatălui meu.

Îmi amintesc că la vizita de Paști din 1997 a Regelui Mihai la Timișoara, după masa de la Mitropolie, Suveranul a acordat scurte audienţe. Ioan Gheorghe Jurchescu, timișorean de-al meu, fiu de învăţător din Banatul montan, coleg până în 1939 de Clasă palatină, nu era pe protocol. L-am condus spre locul unde ședea Suveranul. O săgeată de lumină i-a răsărit în figură.l-am întrebat în șoaptă dacă-l mai cunoaște pe distinsul domn.trecuseră 58 de ani. totuși. Regele s-a ridicat și s-a îndreptat

Dumnezeu l-a chemat pe Zamfi chiar în ajunul Înălţării Domnului. Să fie un semn divin?

spre el. I-a spus: “Jurchi, dragă” și l-a îmbrăţișat. Atunci, din dialogul lor aveam să aflu de Zamfi, colegul de la București.

Târziu l-am cunoscut. Avea ceva specific în el. Purta pe chip o figură distinctă. Ceva între Robert Downey Jr din „Iron Man” și Mark Ru$alo din “Ride of the Devil.” Deși nu dramatiza rolul său,era de-o modestie exemplară. Poliglot, inginer, tobă de matematică, Lascăr Zamfirescu mi s-a părut de la început un personaj romantic. Poate pentru că-mi povestea cu atâta căldură despre Rege sau despre climatul unei prietenii la distanţă de jumătate