Atelierul pictorului Mihai Sârbulescu din Piața Kogălniceanu, un bârlog

Î ntr-un colț al pieței unde veghează cu mândrie statuia marelui liberal Kogălniceanu, într-o scară unde nu ai bănui că se află altceva decât spații locative pentru cetățenii Bucureștiului, la ultimul etaj, urmat de șaisprezece trepte de urcat la capătul cărora se află atelierul unuia dintre cei mai apreciați pictori contemporani, Mihai Sârbulescu. „Atelierul este ceva foarte prețios, intim legat de firea pictorului. De aceea fiecare atelier arată altfel, fiecare paletă, altfel, fiecare pictură,altfel...e absolut limpede,o colecție este un lucru, muzeul de artă, alt lucru, iar atelierul este cu totul altceva. Cel mai viu este atelierul, este adevărat.” „Pentru mine, atelierul este un bârlog, precum cel al ursului. Mă ascund în atelier și rămân singur cu pictura. Stăm față în față. Ea se uită la mine, eu mă uit la ea.trebuie să cădem la pace.să facem un troc între ce vrea ea de la mine și ce vreau eu de la ea. Să negociem, cum se zice astăzi. O neguțătorie! În atelier nu te tulbură nimeni. Numai pictura te tulbură, iar tu tulburi pictura.”

Mihai Sârbulescu (n. 23 februarie 1957, București), este absolvent al Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, secția de pictură, clasa profesorului Marius Cilievici, promoția 1985. După absolvirea studiilor universitare, în 1985, devine cel mai tânăr membru fondator al grupării „Prolog” formată din Paul Gherasim, Constantin Flondor, Horea Paștina, Christian Paraschiv și Ion Grigorescu. Prima expoziție a grupării “Prolog”, intitulată „Floare de Măr”, are loc tot 1985 la galeria „Căminul Artei” din București.

Alături de membrii grupării „Prolog“, ce va fi consemnată în istoria artei românești drept cel mai longeviv grup de artiști români, Mihai Sârbulescu participă la numeroase rezidențe artistice sau „cantonamente artistice“, cum îi place pictorului să le numească la Tescani, Brebu Nou, Veneția, Balcic, Athos, Curtișoara, Cuptoare, Hurezi. Sub egida grupării „Prolog“, din 1985 se vor organiza mai multe expoziții de grup, ce reflectă armonia dintre membri și faptul că „într-o breaslă așa sucită cum este cea a artiștilor“, cum spune Paul Gherasim, se poate face cultură într-un mod viu.

În 1986 i se oferă, de către pictorul Mihai Horea, postul de profesor la Liceul „Nicolae Tonitza“, unde predă un an, până în 1987. În 1990 primește din nou o invitație de a deveni cadru didactic, de data aceasta la Academia de Arte București, pe care o va accepta și va preda în calitate de cadru didactic asociat până în 1996 când își înaintează demisia. În 2002 publică la editura Anastasia frumoasa carte dialoga tă „Despre Ucenicie“, urmată în 2004 de prima ediție a jurnalului pictorului, apărut la editura Ileana. Tot în 2004 se întoarce la cariera pedagogică și predă în calitate de asistent universitar la clasa profesorului Horea Paștina. În 2006, ca recunoaștere a meritelor sale pe teren cultural, Mihai Sârbulescu a fost decorat de președintele României cu Ordinul Național „Serviciul Credincios“în grad de Cavaler. După susținerea tezei de doctorat cu titlul „Dosar Prolog“, coordonată de istoricul de artă Andrei Pleșu, în 2011, devine lector universitar doctor al Universității Naționale de Arte București, funcție pe care o ocupă până în prezent. În 2018, la Editura Ileana, apare al doilea volum al jurnalului lui Mihai Sârbulescu, intitulat „Mihai Sârbulescu, 2014, 15, 16, 17“– frumoase pagini pline de confesiuni, din care reiese efortul continuu al pictorului de a funcționa normal pe un fond confuz, revelându-i atât părțile solare, cât și cele de penumbră. În viața de zi cu zi, de remarcat în cazul lui Mihai Sârbulescu, în afara faptului că este un pictor de excepție, sunt calitățile lui umane – este participativ și cald, un om fără răutăți. Acolo unde pe mai toți semenii noștri îi apucă invidia, pe Mihai Sârbulescu îl apucă admirația, găsește mereu o vorbă bună și de încurajare pentru toți cei care îi trec pragul atelierului.

„În atelier, vezi artistul, îi vezi pictura, dar vezi mai ales omul. Cum își gospodărește el locul. În atelier, îmi compun viața în jurul șevaletului. Unii artiști mai și dorm la atelier, cum fac și eu de multe ori, fiindcă lucrez și noaptea. În atelier se strâng fel de fel de lucrușoare care caracterizează omul. Nu doar pictura lui îl face deosebit de pictura altuia, ci el însuși, omul, e altul: unul mai ordonat, altul mai dezordonat, unul are mai multe culori, altul are mai puține și așa mai departe. Cred că viața mea se vede cel mai bine în atelier. Viața, nu doar pictura.” „Atelierul meu arată ca un coș de gunoi unde mă azvârl eu. S-a strâns în el de-a lungul vremii maldăr de vrute și nevrute, mai mult nevrute. Mă fac că nu văd nevrutele. Nu am scăpare însă, cum mă mișc, mă mânjesc: culoare mai întâi, apoi praf și pulbere. Fumul țigării se întoarce mereu în nasul meu, orișicum miaș răsuci mâna. Scrumiera dă pe dinafară. Mâncarea se strică uitată în frigider. Scoarța se revarsă cu capul în jos pe perete. Când mă vizitează cineva, mă scuz pentru toată această harababură, simt că de fapt îmi cer iertare pentru mine însumi, pentru faptul că sunt așa. Cel mai bine mă aflu totuși în acest calvar care mă pune pe jar. Mă oglindesc în el, precum cu mâhnire Cetatea Neamțului de-atâtea veacuri în Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul!”