Sufletul tatălui meu, Dochi, s-a ridicat la cer

Departe de freamătul tribunelor și de iubirea vieții lui, Poli Timișoara, căreia i-a dedicat cu pasiune, credință și determinare zeci de ani, tatăl meu, doctorul Gheorghe Ghilezan, s-a stins din viață la vârsta de 83 de ani. S-a născut în Ghilad, județul Timiș, la 19 septembrie 1937. Tatăl său, Moise, era protopop al Ciacovei. Mama lui, Emilia, fiică de mic moșier, l-a crescut singură de la vârsta de 9 ani, când a rămas văduvă.

De mic copil, a colindat țara pentru a fi alături de idolii săi de la Știința (comuniștii au schimbat numele echipei de fotlbal Politehnica Timișoara): Curcan, Ciosescu, Gârleanu, Lereter, Lazăr. Pentru el și mulți alții cu sânge violet iubirea era unică: Poli.

În anul 1955, “a reușit fără loc” la Facultatea de Medicină din orașul de pe Bega. Mai precis, deși avea media de admitere, nu a fost admis în primul an. Dosarul său nu era ”clinic sănătos,” din punctul de vedere al orânduirii socialiste.era fiu de mic burghez.așa era considerat de comuniști preotul.

De-abia în al doilea an a intrat la Medicină. Primul an de facultate l-a prins în mijlocul protestelor studențești din octombrie-noiembrie 1956. A fost unul dintre cei 3.000 de tineri care în ziua de 30 octombrie 1956 au organizat primul protest anticomunist din România, după revoluția din Ungaria. Seara l-au săltat și l-au aruncat și pe el în dubă. Milițiile regimului i-a dus pe studenți la Becicherecu Mic. Norocul lui a fost că rectorul de la acea dată era un fost prieten de-al preotului Moise, tatăl său, și l-a scăpat de pârnaie. Nu s-a potolit. Energia și-a consumat-o, pe lângă băncile amfiteatrelor universitare, pe stadioanele patriei, alături de Generația de Aur a Științei Timișoara.

A suferit în 1958 atunci când la București,progresul i-a administrat iubitei sale echipe un 7-0 năucitor și a pierdut titlul de campioană la golaveraj. Ulterior, Știința, ca o consolare, câștiga Cupa României.

În 1962 a absolvit Facultatea de Medicină. A fost repartizat la Cicârlău, județul Maramureș, doctor de țară. Deși însurat cu mama mea Elena, nu s-a astâmpărat. A pornit de la zero cu o echipă de fotbal la Ilba Handal. În 1964, la botezul meu, a băut ultima oară în viață. După trei ani, la insistențele străbunicii sale, Elena, considerată de organele statului periculoasă, pentru că era chiabură, s-a reîntors în Banat. Prin repartiție a primit un nou post de doctor de țară, la Dumbrava – Igazfalva, județul Timiș, într-o comunitate de maghiari. ■

Generația de Aur nu mai era pe teren, doar Manolache și Lereter au mai rămas printre fantasticii jucători ai Științei. Echipa a revenit la numele de Poli Timișoara. O viață a visat să o vadă pe Poli campioană. În 1978 l-a ajutat Dumnezeu. A ajuns prin detașare (postul nu a vrut să-l lase, pentru că se considera hărăzit medic de țară), doctorul echipei sale favorite. Cu unele întreruperi, a slujit sub drapelul alb-violet, aproape 30 de ani. A prins momentele de glorie ale lui Dan Păltinișanu, Dembrovski, Nucă, Nadu, Bungău, Dumitru, Anghel, dar și ale lui Timofte, Vlaicu, Oloșutean, Bozeșan, jucători care reușeau să aprindă la propriu tribunele. Când nu veneau 20.000 de spectatori în tribune, țin minte, suferea. “Fotbalul e pentru public”, zicea mereu. Era convins că sportul dă surplusul de adrenalină, fără de care nu poate exista o viață în mișcare.

Avea doza de nebunie în sânge, chiar și atunci, când înaintea marilor meciuri internaționale, Securitatea venea să pună amfetamină în cafelele jucătorilor. I-a refuzat pe ciraci.

După generația Timofte s-a retras medic la țară. Mama mea murise în 1996. Asemenea tatălui său, a rămas un țărănist și un regalist pur sânge. În anul 2000

Sarafoleanu: „tu nu ai prescris viitorul, ci l-ai construit. Vei rămâne un model puternic pentru urmaşii tăi medici şi o icoană pentru săteni.”

a candidat la Primăria Dumbrava, pe listele PNȚCD, cu mesajul: “un doctor cu har, un medic primar.” A pierdut.a rămas