Habotnicia, simptom peren în România: Scurt tratat de asumare națională

pecialiștii în cercetări științifice drăcești (nu-i așa?) spun că, potrivit ultimelor studii, o anumită zonă a creierului uman s-a profesionalizat de-a dreptul în a fi exclusiv responsabilă pentru delirul mistic, religios. Stând strâmb și încercând să privim cât mai drept cu putință către propria noastră curte, ar însemna că noi, ăștia, fericiții și privilegiații locatari au Grădinii Maicii Domnului, odată săriți în curtea-i, ar trebui să lăsam în urmă orice speranță. Habotnicii nu vor fi niciodată o specie pe cale de dispariţie; nici în Biblia originală și nici în cea a lui Darwin. Habotnicul român, căci despre el facem vorbire, e o ramificaţie umană simpatică; violentă doar cu gura, în stilul babelor tradiţionale, dispusă să-i arunce în aer pe păcătoși numai cu oţărelile fundamentaliste din rărunchi. În primul rând, ca orice habotnic indiferent de naţionalitate, și al nostru e convins că deţine adevărul absolut. Dar asta e o trăsătură primordială valabilă pentru majoritatea românilor, așa că o pasăm repede, ca neilustrativă. Creierul habotnicului (cu zona pomenită inflamată până la supradimensionare) e în așa fel organizat încât evită sistematic orice efort al selectivităţii. Dacă spui ceva critic despre un afacerist înțolit cu sutană popească și prins cu mâna până la buric în daniile enoriașilor cu cupoane ridicole de pensie, e clar că nu de bărbosul necinstit te iei tu acolo. Ești un împielițat camuflat, cu siguranță, un diavol plantat cu misie obscură, ești un denigrator înrăit al credinţei naţionale, plătit, bineînţeles, de organizaţii sataniste sau de concurenţa catolică, protestantă, mormonă, iehovistă și orice altă derivaţie creștină; interesant că niciodată nu te afli în slujba islamiștilor, recunoscuţi tacit ca fraţi buni de cerbicie catârească. Habotnicul național nu privește în curtea celorlalți, sau, mai precis, către Loganul Papei, atunci când vine vorba despre o analiză comparativă bazată pe măsură, decență, simplitate și respect. I se pare absolut normal habotnicului ca, într-o ţară unde salariul considerat mulţumitor e departe de alocaţia pentru șomaj din congregaţiile statale avansate, înalţii prelaţi să umble ţesuţi în fir de aur, călare pe balauri de lux cu multe herghelii-putere și să vieţuiască terestru pe proprietăţi preţuite la sume ce l-ar face pe Iisus să nu mai lase toiagul din mână și să-i alerge cu el până ar da burțile jos; asta din contribuţiile neimpozitate ale credincioșilor impozitaţi direct sau pe căile ocolite ale bugetului. Faptul că un Întâistătător se comportă așa, în timp ce le propovăduiește umilinţa și dărnicia cristice celorlalţi, nu îl face pe habotnic să cerceteze în loc să creadă. Credinţa oarbă, necondiţionată și neselectivă a făcut posibil în trecutul deloc îndepărtat să se ajungă până la venerarea unor oase de porc pe post de moaște sfinte. Astfel de situaţii nu îl determină de fel pe habotnic să se revolte decât împotriva celor care au dat în vileag mânăria și nu a hoţilor ce au promovat-o cântând pe nas. E îmbucurător că numărul treziţilor la raţiune a crescut substanţial în ultimii ani, dar fenomenul se manifestă doar online. Realitatea din stradă aduce imagini cu mulţimi hipnotizate de strălucirea sutanelor și potenţialul miraculos al pupatului colectiv pe resturi, umane sau nu, mumificate. Oricât de dezvoltată ar fi aria cerebrală dedicată natural aiuratului mistic, ea este întotdeauna surclasată de aceea a simţului negustoriei cu ignoranţa umană. E complet inutil să încerci o explicaţie logică într-o discuţie cu un habotnic. El e anchilozat în dogmă ca exemplarele osificate de la Antipa, altfel nici nu i s-ar mai spune habotnic.

Nu știm care ar fi soluţia dez-habotnicirii, se spune că ar trebui să vină dinspre educaţia în școală; ori asta, după cum merg lucrurile în România, ne duce spre un deșert unde argumentaţia inteligentă seamănă bine cu efortul potentaţilor clerului de a trece cămila prin urechile acului, împlinind visul de aur al credinţei interesate: și cu trupul în desfătarea lumească,și cu sufletul în Raiul promis contributorilor.

E loc pentru toţi pe Pământ, Dumnezeu a ales să nu se mai amestece în certurile noastre. Condiție în care El pare a fi un tip cu mult umor, care face asta pentru că de mult timp încoace nu se mai poate opri din râs. Iar atunci când Dumnezeu râde e semn că particula numită om are, totuși, oarece șanse de a ajunge, pe viitor, să se joace cu bosonul, fără să o mai frigă cineva pe rugurile habotniciei.