Jocul de putere numit UE

Uneori, câte unul dintre soldații noștri venerabili, care și-a riscat viața și și-a petrecut tinerețea luptând pentru apărarea patriei, ne explică de ce Uniunea Europeană reprezintă viitorul pentru care a luptat. Activiștii pro-Bruxelles fac mare tevatură în jurul acestor soldați. Eurofederaliștii îi exploatează pe acești curajoși veterani în același fel necinstit în care îl citează pe Churchill cu ideea lui de uniune a națiunilor europene, lăsând cu grijă deoparte clauza prin care fostul prim ministru britanic avertiza că Marea Britanie nu ar trebui să fie parte din acea uniune.

Aceasta este în parte consecința neplăcută a promisiunii făcute soldaților britanici, nu o dată, ci de două ori în 30 de ani, din 1914 în 1944, că vor lupta într-un „război care va pune capăt tuturor războaielor”. Ca și cum așa ceva ar putea fi imaginat, fără să mai vorbim că nu ar fi posibil (...) Doar o cultură intoxicată de progresul material și încredere în sine exagerată putea să se gândească la ceva atât de prostesc și de trist precum: să abolim războiul precum am abolit holera!

Zâmbim astăzi la naivitatea lui Alfred Nobel, care credea că dinamita va face războiul „prea oribil pentru a fi purtat”, dar același nivel de amăgire se găsește la cei care insistă că Uniunea Europeană ar putea sau poate să prevină un nou război.

În parte un proiect cinic, în parte un proiect iluzoriu (depinde de cine vorbește), UE este o fantezie apărută direct din acele vremuri. Camere precum sala centrală a „Parlamentului European” al Națiunilor Unite au fost construite pentru a evoca scene din filmele de la Hollywod, precum „Chipul lucrurilor viitoare”, realizat după scenariul lui H.G.Wells. În aceste filme ne erau prezentați bărbați sobri cu pălării pe cap și femei în rochii de gală. Precum ocultiștii anilor ‘30 îmbrăcați foarte elegant, ei stăteau pe platforme moderniste, gesticulând grandilocvent în spatele unor pupitre mari și curbate despre ce se va întâmpla în viitor. Proclamau searbăd că omenirea și-a învățat lecțiile amare din războaiele trecute, iar acum „a depășit luni după această umilință obiceiul primitiv al război- costisitoare a survenit Tratatul ului”. Ca și cum decizia de a de la Roma din 1957, nu bombarda o armată ata- care a creat EEC. (...) catoare ar fi fost de același De la bun început a fost tip ca aceea de a nu-ți roade vorba de un proiect de putere unghiile. și influență națională

Unii dintre cei care susțin care și-a camuflat aspectul Uniunea sunt naivi sinceri. militar. A fost o înțelegere Le spun tuturor în față că a între Franța și Germania, cu adus pace, deși NATO, mai patru mari obiective ascunse veche cu zece ani, este cea cu grijă în spatele frunzei care a adus pacea. Pe deasupra, de smochin numită „tratat mai înghit și povestea comercial”. că UE și predecesoarele sale Germania își va ispăși au fost proiectate să asigure păcatele pentru episodul pacea. nazist, dar își va exersa influența

În fapt, Uniunea a rezultat globală prin intermediul din furia francezilor, prieteniei strânse determinată de retragerea cu Franța. din Suez din 1956. Acest lucru Franța își va putea continua s-a întâmplat pentru că proiectele militare în Anthony Eden a fost convins Africa și dincolo, susținută că moneda britanică de bogăția germană (...), și „mai are de trăit doar trei va pretinde în continuare zile” pe piața valutară fără că a fost una dintre învingătoarele binecuvântarea lui Eisenhower. celui de-al Doilea Din acest motiv britanicii Război Mondial, când în realitate s-au retras, ceea ce a a fost una dintre pierzătoare. forțat și retragerea Franței din zona Canalului, pe care Influența SUA în Europa ei, alături de Marea Britanie va fi redusă cu tact, sub forma și Israel l-au cucerit multiculturalismului după invazia dictatorului susținut de oficialii americani, Egiptului, Nasser. La câteva în același timp în care puterea armată americană îi va ține deoparte pe sovietici de Europa occidentală.

Influența britanică trebuia marginalizată și îngrădită, în timp ce regatul era exclus de la tratatul comercial care impunea tarife împotriva aliatului postbelic al celor șase țări. Marea Britanie a fost admisă în anii ‘70 în EEC, însă doar sub condiția că se va supune consensului franco-german.

A înfățișa acest aranjament drept un îndrăzneț proiect postnațional de cooperare vinde mai bine decât adevărul că de la bun început EEC/ EC/EU a fost un tainic joc de putere naționalist.

În același fel, imaginea luminoasă a UE care are drept scop asigurarea păcii ascunde o realitate mai întunecată: cimentarea puterii globale franco-germane, inclusiv la nivel militar. Afirmația des repetată conform căreia partenerii comerciali nu poartă niciodată război unii împotriva altora poate convinge doar cea mai ignorantă istoric generație care a trăit vreodată. Marea Britanie și Germania erau cei mai importanți parteneri comerciali în anul 1914. Același lucru era adevărat și pentru Marea Britanie și Olanda în timpul celor două războaie purtate spre sfârșitul secolului al XVII-lea. Exemplele abundă.

De asemenea, federalismul politic nu poate preveni războiul. Există războaiele civile, care au loc în cadrul unei comunități politice și adesea sunt printre cele mai urâte tipuri de conflict.Dacă 20 sau chiar 10 națiuni europene reușesc să se unească într-un singur stat federal, războiul care va urma va fi cu adevărat grotesc. Pe de altă parte, poliția secretă care va intra în funcțiune pentru prevenirea unui astfel de conflict va fi profund sinistră. Presupusul rău al „naționalismului” este condamnat în mod curent pentru ultimele șase sau șapte războaie europene (de aceiași oameni care pretind în mod incorect că ne aflăm în cea mai îndelungată pace „înregistrată în istoria europeană”), când de fapt ultimele cinci mari războaie au fost toate încercări germane sau franceze de a unifica Europa. Astfel, UE nu își propune nicidecum să depășească războiul sau să facă o pace eternă în Europa (...).

Majoritatea diplomaților și oamenilor de stat nu văd diplomația ca pe o alternativă la război – oricât de mult ar vrea să creadă acest lucru soldații curajoși. Majoritatea oficialilor văd diplomația și războiul, precum Clausewitz, drept versiuni diferite ale aceleiași tactici unice, căi echivalente de a obține ceea ce doresc. Există o diferență între soldați și politicienii care îi trimit la luptă. Nu este cu mult diferită de diferența dintre curajoșii sportivi din ring și reptilele viclene care le administrează cariera.

A crede că EEC/EC/UE și-a propus vreodată pacea arată un nivel îngrijorător de naivitate. Cruzimea sa s-ar putea să fie camuflată, dar obiectivul său îl reprezintă puterea.