Ţi­ga­ra unui vi­i­tor de paie

Romania Libera - - Opinii - MA­RI­US GHI­LE­ZAN

T „ră­gea din ți­ga­ra Kent, adânc, fre­ne­tic, ca și când – cu fi­e­ca­re fum din mar­ca ace­ea con­su­mis­tă din Vest – re­cu­pe­ra, își lua viața îna­poi, rein­tra în po­se­sia unei zi­le, a unei ore sau doar a unei se­cun­de din anii ca­re-i fu­se­se­ră fu­rați de pușcă­ri­i­le în ca­re îl arun­ca­se­ră cei din Est. Fu­ma ca o con­ti­nuă săr­bă­toa­re a li­ber­tă­ţii. Se ve­dea că se năs­cu­se în alte vre­muri. Ofi­cia li­ber­ta­tea. Noi, cei năs­cu­ţi du­pă 23 Au­gust, doar o mi­mam. Cu o pri­vi­re fil­tra­tă, vor­bea calm, dar clar și răs­pi­cat, du­cea fra­ze­le, pro­po­ziți­i­le, cu­vin­te­le până la ca­păt, nu le sus­pen­da, nu lă­sa au­di­en­ţa să or­be­căie sau să ghi­ce­as­că ce vrea să spu­nă. Avea o obi­ec­ti­va­re re­ce, mai­es­tu­oa­să și, în ace­lași timp, o hâtroșe­nie sub­ti­lă, de ex­tra­cție ar­de­le­neas­că. Si­mțe­ai că, în ori­ce su­bi­ect, cât ar fi fost de im­por­tant sau, din con­tră, cât ar fi fost de mă­runt, ce spu­ne e bun spus și, par­că, de­fi­ni­tiv“, ia­tă cum des­crie Eu­gen Șer­bă­nes­cu (fost re­dac­tor-șef ad­junct al „Ro­mâni­ei li­be­re“) un fin cre­a­tor de sce­na­rii și de per­so­na­je de po­ves­te ale unei lu­mi apu­se. Un ma­re ta­lent. Un scri­i­tor pur­sânge.

Fi­rește că un sin­gur om po­li­tic tră­gea cu se­te din­tr-o ți­ga­ră pe ca­re n-o lă­sa să se stin­gă. Prac­tic, le su­da. A fost pro­ba­bil sin­gu­rul fu­mă­tor cu­nos­cut de mi­ne ca­re n-avea ne­voie de chi­bri­turi sau de bri­che­tă. Le înno­da. Me­mo­ria tim­pu­lui îl me­nți­o­nea­ză cu nu­me­le de Cor­ne­liu Co­po­su. Inspi­rați de Pe­tre Țuțea, i-am spus Se­ni­o­rul. Cei apro­piați: Nea Pu­iu.

Pe te­ra­sa de lemn a Ho­te­lu­lui Car­lton din Oslo, un domn îmbră­cat ca­sual tră­gea de un Lef­fe, de o ju­mă­ta­te de oră. Îmi sor­bea vor­be­le, mai mult de­cât de­li­ci­oa­sa be­re. Mâi­ni­le îi erau pâlnie, cu de­ge­te­le încru­cișa­te. Ascul­ta. Po­vești­le unui fe­ri­cit al Estu­lui. Câști­ga­sem ale­ge­ri­le cu Con­venția De­mo­cra­ti­că. Vi­sul lui Cor­ne­liu Co­po­su se împli­ni­se. Ală­turi, de­loc dis­tant, un domn cu alu­ră de aris­to­crat fla­mand no­ta într-un car­nețel de pi­e­le cu mar­gini au­ri­te. Sti­lo­ul său tre­cea idei­le unui ide­a­list. Ace­lași sti­lou, ca­re sem­na în no­uă gu­ver­ne suc­ce­si­ve sub nu­me­le de prim-mi­nis­tru al Bel­gi­ei, scria des­pre ne­voi­le unui nou-năs­cut în cir­cum­scri­pția sta­te­lor eli­be­ra­te de fi­lo­ru­sism, Ro­mânia. O ța­ră eli­be­ra­tă. „Cum pu­tem aju­ta Gu­ver­nul de la Bu­cu­rești?“– de trei ori m-au între­bat cu o tan­drețe ne­di­plo­ma­ti­că. Împăr­tășe­au și ei din fe­ri­ci­rea câști­gă­rii ale­ge­ri­lor par­la­men­ta­re și pre­zi­de­nția­le de că­tre un par­tid afi­liat încă din clan­des­ti­ni­ta­te la Inter­nați­o­na­la Creștin De­mo­cra­tă, PNȚCD. Erau mai prag­ma­tici. Mai ri­gu­roși. Știau mai bi­ne să pre­fi­gu­re­ze vi­i­to­rul nos­tru par­curs eu­ro­pe­an. În frun­tea Gu­ver­nu­lui ro­mân se așe­za­se un tânăr ca­re pro­mi­tea. Fost pri­mar al Bu­cu­rești­u­lui. Îl cu­noște­au. Pre­sa in­ter­nați­o­na­lă scria des­pre mi­ra­co­lul schim­bă­rii prin ca­re a tre­cut Ro­mânia. Acel tânăr, atât de mult spri­ji­nit de șe­fii Par­la­men­tu­lui Eu­ro­pe­an, era Vic­tor Ci­or­bea. Cei doi bă­trâni, hârșiți prin can­ce­la­rii și prin mi­nis­te­ria­te, dar cu ini­mi des­chi­se pen­tru no­ua ța­ră re­năs­cu­tă, con­du­ce­au Par­la­men­tul Eu­ro­pe­an. Wil­fri­ed Mar­tens și Wim van Vel­zen, doi grei ai Eu­ro­pei, as­cul­tau de mai mult de o ju­mă­ta­te de oră lis­ta de sal­va­re, pe ca­re am ce­rut-o cu tu­peu ma­xim.

Te­ra­sa de sti­clă ți­nea vântul la dis­ta­nță. Afa­ră era iu­reș. Înfri­gu­rat, un domn in­tra­se, la un mo­ment in­de­fi­nit, ca o boa­re. A ce­rut un scaun ca să ni se ală­tu­re. Mi s-a re­co­man­dat ca fi­ind omul cu fi­na­nțe­le PPE. Roșu, cre­de­am că-i Vă­că­roiu re­loa­ded. Mi-a întins o car­te de vi­zi­tă. O am și acum: Je­a­nClau­de Jun­cker. Sem­na­se cu trei punc­te. Un semn al tri­ni­tății sau al con­fre­ri­ei? A ce­rut un du­blu scot­ch cu ghe­ață. Și-a aprins, fă­ră să între­be, o ți­ga­ră. Nu o lă­sa să se stin­gă. Între­bat de ce aprin­de una du­pă alta, măr­tu­ri­sea că tra­ge ce­va cald, de frig. Eu mă gânde­am la un alt preșe­din­te, de la noi, ple­cat din­tre noi, pen­tru ca­re an de an ave­am să pun pe mor­mânt ți­gă­ri­le să se fu­me­ze sin­gu­re. Du­pă o oră de po­ves­tiri, de is­co­diri, de amin­tiri des­pre Dom­nul Co­po­su, fi­na­nțis­tul mi-a ce­rut să scriu pe o coa­lă de hârtie o ce­re­re de fi­na­nța­re a vi­i­toa­rei reu­ni­uni a Par­la­men­tu­lui Eu­ro­pe­an, într-o se­si­u­ne, pri­ma, din Eu­ro­pa de Est. Îmi amin­tesc per­fect că am scris 100.000 DM. Ro­za­li­ul con­su­ma­tor de scot­ch a spus să mo­di­fic 1 cu 2 din pri­ma ci­fră. Bă­tu­sem pal­ma. Pes­te do­uă luni a venit Bru­xel­les-ul la Bu­cu­rești. Cu o zi înain­te de reu­ni­u­ne, la Inter­con­ti­nen­tal, Schwar­tz, un tip între do­uă vârste, cu bar­bă ne­mțe­as­că, mi-a ce­rut să-i sem­nez pe o hârtie. Adu­se­se 200.000 de mărci ger­ma­ne. Cash. L-am între­bat de ce nu i-a tri­mis prin ban­că. Mi-a zis cu ton grav, ca un tors de li­mu­zi­nă, că mai-ma­rii din se­cre­ta­ria­tul teh­nic ci­ti­se­ră că băn­ci­le nu fun­cți­o­nea­ză la Bu­cu­rești. Era cri­za Ban­co­rex. Lo­cul de un­de s-a înfrup­tat toa­tă Se­cu­ri­ta­tea. Cea ve­che și cea no­uă. Dar cum să plec în noap­te cu o su­mă atât de ma­re de bani?, mă între­bam. Deși lo­cu­iam aproa­pe de „Re­ga­lă“. Bu­cu­rești­ul nu era atât de si­gur ca acum. Ori­când te pu­tea ata­ca ci­ne­va. A do­ua zi, con­form pro­gra­mu­lui, în par­ca­rea de lângă Inter se adu­na­se­ră ce­le mai bu­ne mașini pe ca­re le ave­au Admi­nis­trația pre­zi­de­nția­lă și cea gu­ver­na­men­ta­lă pen­tru a du­ce și adu­ce ofi­cia­lii eu­ro­peni. Unul din­tre șo­fe­rii preșe­din­te­lui nu voia să ple­ce. Co­loa­na mă aștep­ta. Eu fă­ce­am plăți­le. Am tri­mis vor­bă să ple­ce. Că întârzie la Par­la­ment. Emi­sa­rul, din roșu, se fă­cu­se ne­gru: „Nu ple­a­că până nu le spu­ne di­rect șe­ful“. L-am tri­mis pe nea­mțul băr­bos. Nu s-au înțe­les. În ce­le din ur­mă, am ajuns ner­vos. „De ce nu ple­cați?“, am între­bat cu ton ri­di­cat. „Aștep­tam or­di­nul dum­nea­voas­tră!“, mi-a spus un SPP-ist. Le-am ex­pli­cat că eu sunt doar or­ga­ni­za­to­rul, nu șe­ful. „Ci­ne plă­tește e șef!“, a zis sec unul din­tre șo­feri. Di­ur­na fi­e­că­ru­ia era de 500 DM, cam 500 eu­ro pe zi. În fi­e­ca­re se­a­ră le dă­de­am ba­nii. Au câști­gat în trei zi­le cât într-un an. I-am pus pe toți cei o su­tă de șo­feri să sem­ne­ze pro­ce­se­le-ver­ba­le. Di­mi­neața la ca­fea, le-am înmânat res­pon­sa­bi­lu­lui cu ba­nii de la Par­la­men­tul Eu­ro­pe­an, împreu­nă cu un ra­port de­ta­liat de o mie de pa­gini. A spus că n-are ce să fa­că cu ele. Să le arunc la coș.

Asta a fost pri­ma mea re­lație cu re­gu­li­le ce­lor de la Bru­xel­les. Pes­te ze­ce ani ave­am să in­trăm în UE. Pes­te alți ze­ce, ni se ci­tesc mo­lif­te­le Sfântu­lui Va­si­le. De exor­ci­za­re. De că­tre ci­ne? Dom­nul ace­la scund, ca­re m-a pus să scriu pe o bu­ca­tă de hârtie ne­ce­sa­rul de bani, ne vor­bește azi ca po­pa la pro­hod. Unii îi spun Scia­tis­tul. Omul a co­bo­rât de mai mul­te ori scă­ri­le Par­la­men­tu­lui Eu­ro­pe­an ți­nut în brațe. Cri­ză de scia­ti­că! Am ră­buf­nit la una din­tre te­le­vi­zi­uni. Je­an-Clau­de Jun­cker s-a schim­bat. Nici eu nu mai cred că mai vi­ne Moș Cră­ci­un din La­po­nia. Am tot cre­zut până nu am ve­ri­fi­cat prin­tre cei din ța­ra cu șa­se luni de noap­te.

„Toa­te au fost, la tim­pul lor, ce­va exa­ge­rat!“, cântam când eram mic, pe ver­su­ri­le lui Uji­că, mi­mând vo­cea ne­ta­ba­gi­că a lui Ni­cu Co­vaci de la Pho­e­nix.

To­tuși, ră­mân ne­du­me­rit. Ci­ne scrie acum ne­ce­sa­rul pen­tru Ro­mânia?

Mi se pa­re că fu­măm ți­ga­ra unui vi­i­tor de paie.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.