Ţigara unui viitor de paie

T „răgea din țigara Kent, adânc, frenetic, ca și când – cu fiecare fum din marca aceea consumistă din Vest – recupera, își lua viața înapoi, reintra în posesia unei zile, a unei ore sau doar a unei secunde din anii care-i fuseseră furați de pușcăriile în care îl aruncaseră cei din Est. Fuma ca o continuă sărbătoare a libertăţii. Se vedea că se născuse în alte vremuri. Oficia libertatea. Noi, cei născuţi după 23 August, doar o mimam. Cu o privire filtrată, vorbea calm, dar clar și răspicat, ducea frazele, propozițiile, cuvintele până la capăt, nu le suspenda, nu lăsa audienţa să orbecăie sau să ghicească ce vrea să spună. Avea o obiectivare rece, maiestuoasă și, în același timp, o hâtroșenie subtilă, de extracție ardelenească. Simțeai că, în orice subiect, cât ar fi fost de important sau, din contră, cât ar fi fost de mărunt, ce spune e bun spus și, parcă, definitiv“, iată cum descrie Eugen Șerbănescu (fost redactor-șef adjunct al „României libere“) un fin creator de scenarii și de personaje de poveste ale unei lumi apuse. Un mare talent. Un scriitor pursânge.

Firește că un singur om politic trăgea cu sete dintr-o țigară pe care n-o lăsa să se stingă. Practic, le suda. A fost probabil singurul fumător cunoscut de mine care n-avea nevoie de chibrituri sau de brichetă. Le înnoda. Memoria timpului îl menționează cu numele de Corneliu Coposu. Inspirați de Petre Țuțea, i-am spus Seniorul. Cei apropiați: Nea Puiu.

Pe terasa de lemn a Hotelului Carlton din Oslo, un domn îmbrăcat casual trăgea de un Leffe, de o jumătate de oră. Îmi sorbea vorbele, mai mult decât delicioasa bere. Mâinile îi erau pâlnie, cu degetele încrucișate. Asculta. Poveștile unui fericit al Estului. Câștigasem alegerile cu Convenția Democratică. Visul lui Corneliu Coposu se împlinise. Alături, deloc distant, un domn cu alură de aristocrat flamand nota într-un carnețel de piele cu margini aurite. Stiloul său trecea ideile unui idealist. Același stilou, care semna în nouă guverne succesive sub numele de prim-ministru al Belgiei, scria despre nevoile unui nou-născut în circumscripția statelor eliberate de filorusism, România. O țară eliberată. „Cum putem ajuta Guvernul de la București?“– de trei ori m-au întrebat cu o tandrețe nediplomatică. Împărtășeau și ei din fericirea câștigării alegerilor parlamentare și prezidențiale de către un partid afiliat încă din clandestinitate la Internaționala Creștin Democrată, PNȚCD. Erau mai pragmatici. Mai riguroși. Știau mai bine să prefigureze viitorul nostru parcurs european. În fruntea Guvernului român se așezase un tânăr care promitea. Fost primar al Bucureștiului. Îl cunoșteau. Presa internațională scria despre miracolul schimbării prin care a trecut România. Acel tânăr, atât de mult sprijinit de șefii Parlamentului European, era Victor Ciorbea. Cei doi bătrâni, hârșiți prin cancelarii și prin ministeriate, dar cu inimi deschise pentru noua țară renăscută, conduceau Parlamentul European. Wilfried Martens și Wim van Velzen, doi grei ai Europei, ascultau de mai mult de o jumătate de oră lista de salvare, pe care am cerut-o cu tupeu maxim.

Terasa de sticlă ținea vântul la distanță. Afară era iureș. Înfrigurat, un domn intrase, la un moment indefinit, ca o boare. A cerut un scaun ca să ni se alăture. Mi s-a recomandat ca fiind omul cu finanțele PPE. Roșu, credeam că-i Văcăroiu reloaded. Mi-a întins o carte de vizită. O am și acum: JeanClaude Juncker. Semnase cu trei puncte. Un semn al trinității sau al confreriei? A cerut un dublu scotch cu gheață. Și-a aprins, fără să întrebe, o țigară. Nu o lăsa să se stingă. Întrebat de ce aprinde una după alta, mărturisea că trage ceva cald, de frig. Eu mă gândeam la un alt președinte, de la noi, plecat dintre noi, pentru care an de an aveam să pun pe mormânt țigările să se fumeze singure. După o oră de povestiri, de iscodiri, de amintiri despre Domnul Coposu, finanțistul mi-a cerut să scriu pe o coală de hârtie o cerere de finanțare a viitoarei reuniuni a Parlamentului European, într-o sesiune, prima, din Europa de Est. Îmi amintesc perfect că am scris 100.000 DM. Rozaliul consumator de scotch a spus să modific 1 cu 2 din prima cifră. Bătusem palma. Peste două luni a venit Bruxelles-ul la București. Cu o zi înainte de reuniune, la Intercontinental, Schwartz, un tip între două vârste, cu barbă nemțească, mi-a cerut să-i semnez pe o hârtie. Adusese 200.000 de mărci germane. Cash. L-am întrebat de ce nu i-a trimis prin bancă. Mi-a zis cu ton grav, ca un tors de limuzină, că mai-marii din secretariatul tehnic citiseră că băncile nu funcționează la București. Era criza Bancorex. Locul de unde s-a înfruptat toată Securitatea. Cea veche și cea nouă. Dar cum să plec în noapte cu o sumă atât de mare de bani?, mă întrebam. Deși locuiam aproape de „Regală“. Bucureștiul nu era atât de sigur ca acum. Oricând te putea ataca cineva. A doua zi, conform programului, în parcarea de lângă Inter se adunaseră cele mai bune mașini pe care le aveau Administrația prezidențială și cea guvernamentală pentru a duce și aduce oficialii europeni. Unul dintre șoferii președintelui nu voia să plece. Coloana mă aștepta. Eu făceam plățile. Am trimis vorbă să plece. Că întârzie la Parlament. Emisarul, din roșu, se făcuse negru: „Nu pleacă până nu le spune direct șeful“. L-am trimis pe neamțul bărbos. Nu s-au înțeles. În cele din urmă, am ajuns nervos. „De ce nu plecați?“, am întrebat cu ton ridicat. „Așteptam ordinul dumneavoastră!“, mi-a spus un SPP-ist. Le-am explicat că eu sunt doar organizatorul, nu șeful. „Cine plătește e șef!“, a zis sec unul dintre șoferi. Diurna fiecăruia era de 500 DM, cam 500 euro pe zi. În fiecare seară le dădeam banii. Au câștigat în trei zile cât într-un an. I-am pus pe toți cei o sută de șoferi să semneze procesele-verbale. Dimineața la cafea, le-am înmânat responsabilului cu banii de la Parlamentul European, împreună cu un raport detaliat de o mie de pagini. A spus că n-are ce să facă cu ele. Să le arunc la coș.

Asta a fost prima mea relație cu regulile celor de la Bruxelles. Peste zece ani aveam să intrăm în UE. Peste alți zece, ni se citesc moliftele Sfântului Vasile. De exorcizare. De către cine? Domnul acela scund, care m-a pus să scriu pe o bucată de hârtie necesarul de bani, ne vorbește azi ca popa la prohod. Unii îi spun Sciatistul. Omul a coborât de mai multe ori scările Parlamentului European ținut în brațe. Criză de sciatică! Am răbufnit la una dintre televiziuni. Jean-Claude Juncker s-a schimbat. Nici eu nu mai cred că mai vine Moș Crăciun din Laponia. Am tot crezut până nu am verificat printre cei din țara cu șase luni de noapte.

„Toate au fost, la timpul lor, ceva exagerat!“, cântam când eram mic, pe versurile lui Ujică, mimând vocea netabagică a lui Nicu Covaci de la Phoenix.

Totuși, rămân nedumerit. Cine scrie acum necesarul pentru România?

Mi se pare că fumăm țigara unui viitor de paie.