Va apăra cineva, cumva, România de intolerabila ei înjosire de către Bruxelles?

Deși, ori de câte ori a fost nevoie din punctul de vedere al intereselor pe care le urmăresc, n-au ezitat să-și dea arama pe față pentru a trata România așa cum o consideră, o colonie, mai zilele trecute komisarii de tip sovietic de la Bruxelles au făcut-o de oaie rău de tot. Au impus României cerințe imperative care, fără înconjur spus, nu pot fi adresate decât unei colonii, și nu unui stat măcar cât de cât suveran sau, cum pretind ei înșiși pe la UE, partener. Au ordonat pur și simplu retragerea unor legi deja adoptate de Parlament și aprobate de Curtea Constituțională, au cerut oprirea procedurilor deja declanșate de revocare a procurorului general, precum și alte asemenea care implică fără echivoc nerespectarea Constituției sau a unor proceduri stabilite prin legi, ceea ce este nu numai inacceptabil pentru un stat suveran, dar și imposibil de aplicat din punct de vedere juridic și chiar tehnic. Să nu delirăm însă: toate aceste cerințe sunt perfect potrivite, teoretic și practic, în cazul unei colonii! Abandonarea posturii curente de părinți „mântuitori“în favoarea posturii de stăpâni colonialiști, atunci când nu le convine ceva, dar nu mai au altă cale, îi expune de fapt situației de a recunoaște, vrând-nevrând, că România este o colonie! Indiferent dacă se vor face că nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase, erijarea fără echivoc în stăpâni de sclavi le deranjează, oricât ar părea de curios, treburile. Mai precis, propriile minciuni! În ruptul capului nu vor să recunoască România drept o colonie, chiar dacă așa o consideră și așa se comportă cu ea! Recunoscând-o drept colonie, ar trebui să-i preia administrarea! Țările vestice, ale căror interese le reprezintă, dețin proprietatea în punctele și sectoarele strategice din România. Și, deci, decizia! Dar fug, precum dracu’ de tămâie, de preluarea administrației! De ce? Sunt trei motive. Lăsând-o în seama românilor, îi costă mai puțin (decât, de pildă, o administrație străină plătită ca în țările de origine). Și, mai ales, se evită astfel orice răspundere, românii putând fi, ca atare, făcuți ei de vină de toate relele din lume. Vinovații de serviciu! Justiția este cheia lor de interes, căci aceasta descoperă doar infractori români și niciun străin. Ceea ce este ilogic, în măsura în care străinii sunt la butoanele deciziei. În sfârșit, mai este vorba de înspăimântătoarea ipocrizie a komisarilor de la Bruxelles. Cum să se mai vorbească în secolul XXI de colonii?! De fapt, însă, la adăpostul falsei suveranități a României, i se pot impune acesteia experimente descalificante, care ar suna rău pentru stăpânii înșiși în cazul coloniilor, dar care așa pot părea asumate de statele, chipurile, suverane!

Recunoașterea statutului de colonie al României ar pune capăt circului care se joacă aici cu alegeri, partide politice, Parlament, Președinție sau Guvern! Ar exista un guvernator străin care ar indica ceea ce să se facă și cu asta basta! Dar, vai!, așa ceva ar însemna asumarea de responsabilități și abandonarea profitabilei ipocrizii de tip Bruxelles care cere supunere în numele democrației. O incompatibilitate grețoasă!

Preocupați până la Dumnezeu de a opri cu orice preț în momentul actual proliferarea unor experiențe pentru ei periculoase, precum cele de la Varșovia sau Budapesta, stăpânii de la Bruxelles ai unei Românii ce apare că fluieră în biserică nu puteau lăsa în mâna acesteia președinția semestrială rotativă a UE, chiar dacă aceasta este o pură formalitate, cu niciun rol real sau vreun impact. A impune oficial un asemenea lucru – eventual prin vot în Consiliul European – punea probleme, putând genera efecte adverse în contextul Brexit și al atitudinilor de pe la Varșovia și Budapesta: în locul vizatei pedepsiri a României se putea obține, dimpotrivă, o zgândărire a tendințelor de independentizare sau chiar de dezertare! Să nu ne îmbătăm însă cu apă rece în legătură cu vreo solidarizare cu România, dar există teama că poți fi tu mâine în locul ei. Și-atunci s-a apelat la soluția de a se miza pe extraordinarul concurs politic trădător intern, fără egal în țările din UE: o forțare a căderii Guvernului, chiar prin organizarea unui anumit fel de lovitură de stat susținută extern, urmând ca noua formulă guvernamentală să facă tot ceea ce îi cere Bruxelles-ul. Și aici este însă un risc. Dărâmarea impusă din afară a guvernării ar victimiza PSD și i-ar crea atuuri la viitoarele alegeri. Ce contează însă pentru komisarii sovietici de la Bruxelles! Vor anula rezultatele votului popular care nu le convin! Păi ce, n-au mai făcut-o deja la referendumul din 2012?! Nu este clar?! România este o colonie!

Actualul episod al raporturilor cu komisariatul de tip sovietic de la Bruxelles subliniază obligația imperativă, de bun-simț, a despărțirii de UE. În mod normal, la cât de răi și nocivi suntem considerați, ar trebui să ne așteptăm să ne dea ei afară, ca să scape de noi, ei, neprihăniții, „mântuitorii“! Dar degeaba ne-am aștepta la așa ceva, căci cum ne-ar mai putea jughini și jecmăni?! Doar dinlăuntrul UE au certitudinea că ne pot mânca de vii! Așa că hotărârea aparține României. E o chestiune de demnitate națională, de demnitate umană! Cine însă s-o inițieze și s-o înfăptuiască?! Neamțul Iohannis? Sau teleormăneanul Dragnea, fabricantul pe bandă rulantă de cadouri pentru capitalul străin (de la așa-zisele „relaxări“fiscale și înjositoarele redevențe în exploatările gazeifere până la deresponsabilizarea socială totală a capitalului prin aruncarea contribuțiilor sociale doar în cârca angajatului)?

Realist privind lucrurile, România de fapt nu poate face mai nimic singură, chiar dacă ar fi plină de eroi. Internațional, însă, dacă România va fi lăsată să fie înjosită, precum au conceput Timmermans și alți komisari de tip sovietic, de către cizma nemțească și lustruitorii ei de pe la Bruxelles și Viena, înseamnă că minunatele și mult cântatele parteneriate strategice ale României cu SUA și Israelul nu valorează nici cât o ceapă degerată sau reprezintă doar o gogoriță din punctul de vedere al intereselor reale, și nu al celor trâmbițate, ale respectivelor puteri față de România. Ba, în contextul tensionat al zilelor noastre, la care România nu a contribuit cu nimic, ci în care doar plătește oalele sparte, înseamnă de fapt că, pentru România, Donald Trump ori Bibi Netanyahu spun ei că există, dar nici nu există!