Catedrala Naţională a fost ridicată în pofida neomarxismului globalist

Oricâte lifte păgâne ar fi încercat să tulbure măreţia zilei de duminică, când Sanctitatea Sa Bartolomeu, Întâistătătorul Bisericii Bizantine, venit din Noua Romă, să oficieze alături de Prea Fericitul Daniel, Patriarul României, sfinţirea Altarului Catedralei Naţionale, bucuria zilei de ieri a creștinilor care nu s-au predat noii ordini impuse de corectitudinea politică a fost deplină.

Să ne bucurăm că am biruit istoria unei lungi așteptări. În urmă cu 140 de ani, Prinţul Carol cerea Camerei Legiuitoare aprobarea pentru construcţia unei Catedrale a Mântuirii Neamului. Pentru acest măreţ lucru a compus și un buget. Crizele succesive nu i-au făcut posibilă vrerea.

În ziua de 20 mai 1920, urmașul său Ferdinand, considerat cel Loial de către români, prin Hrisovul înaintat Parlamentului, cerea ca slovele „Cu noi este Dumnezeu” să răsune în Biserica Mântuirii, “pe care suntem datori să o ridicăm în capitala tuturor românilor, ca semn de mulțumire pentru ajutorul celui Prea Înalt și ca simbol al unității sufletești a întregului neam și veșnică pomenire celor răposați pentru înfăptuirea României întregite. Iar întru aceasta slujească-se de pildă bunii noștri strămoși. Pildă să ne fie Ștefan cel Mare, care, după luarea Chiliei, mulțumi lui Dumnezeu, dătătorul biruinței, prin ridicarea Mănăstirii Putna, de unde a purces atâta duh întăritor în vremile noastre de restriște. Pildă să ne fie făuritorul unității noastre politice de acum 318 ani, viteazul Mihai Voevod, a cărui mână s-a descleștat de pe sabia-i fulgerătoare ca să pună o nouă și puternică piatră de temelie Mitropoliei Românești din Alba-Iulia Ardealului, drept mulțumire Celui Prea Înalt pentru biruința îndreptățitei sale lupte. Pildă să ne fie Matei Voevod Basarab, care a semănat pământul Țării cu lăcașuri dumnezeiești, ca mulțumire Celui de Sus pentru ajutorul dat întru apărarea sfintelor sale năzuințe. Iar aceste lăcașuri închinatu-le-a el sfinților mucenici ostași în conștiința dreptei jertfiri a oștenilor săi. Pildă să ne fie tot șirul de strămoși, întemeietori de lăcașuri dumnezeiești, pentru binefacerile primite de sus”, spunea loialul nostru Rege.

Vremurile nu l-au prea fericit. Dumnezeu l-a luat prea devreme în lumea drepţilor. Regina Maria, Mama Răniţilor, nu a găsit ascultare la fiul său, nici la clasa politică.

Au venit crizele, acele trăiri lumești, în care din când în când ni se arată zădărnicia vieţii în lipsa lui Hristos.

Să ne bucurăm, am zis. Și ne-am bucurat. Creștinii au simţit slava și harul mai mult decât frigul și îndurarea unui vânt ostil.

Pentru că la noi și cele sfinte trebuie tulburate, s-a iscat incidentul cu preotul oprit să mai slujească pe motiv că din accidentul rutier în care a fost implicat s-a sfârșit o viaţă. A preferat să-și dea foc în intersecţia din faţa Catedralei căii dialogului. Sigur că bucuria împlinirii unui secol de așteptări ne-a fost preţ de câteva clipe cutremurată, dar nădejdea că s-a împlinit un vis măreţ, o catedrală monumentală, va răsuna în memoria viitorimii prin creneluri în piatră și șase clopote, că generaţia noastră a fost vrednică de construcţia celui mai înalt lăcaș de cult ortodox. Nu a fost ușor. Necreștinii au ridicat munţi de ocări, minţile tulburate de ideologii străine locului au încercat să minimalizeze făurirea. Și așa ne gândim că nimic nu e ușor. Orice construcţie prilejuiește atât trudă, dar și necaz. Necazul celor ce n-au putut zădărnici lucrarea monumentală. Poate e momentul să ne amintim de Apostolul Pavel care spunea: „Ba mai mult, ne bucurăm chiar și în necazurile noastre”. El a vrut să se asigure că bucuria noastră nu este numai în nădejde, ci și în durerea și în necazurile care încearcă credinţa noastră și care ne fac mai încrezători de faptul că suntem adevăraţii beneficiari ai nădejdii slavei lui Dumnezeu.

Vrerea Domnului a biruit. Slavă cerului, slavă eroilor, slavă clerului pentru împlinirea unui vis secular.

Marile lăcașuri de cult creștine din lume, fie că vorbim de cele medievale, fie de cele moderne, au ceva în comun: sunt proiecte grandioase închinate lui Dumnezeu și gloriei cerești de către națiuni recunoscătoare, unite și credincioase. Catedralele sau bisericile sunt opere de artă și minuni inginerești în egală măsură. Sunt reprezentări în piatră, sticlă, metal și cărămidă ale națiunii îngemănate în rugăciune. Firește, aveau și un rol politic. Îți puteai da seama de măreția și puterea unei țări și din dimensiunea catedralelor pe care le construise.

În Balcani trona de milenii doar Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol. Era un simbol al măreției Imperiului Bizantin și a religiei creștine. Atunci când Occidentul se risipea, monumentala construcţie dădea o replică de creneluri și de măreţia barbariei ce a ocupat Vechea Romă.

Și sârbii s-au gândit la construcţia unei măreţii simbolice după câștigarea independenţei. Planurile de construire a Catedralei Sf. Sava au început în 1895, dar construcția efectivă va demara la 10 mai 1935, în timpul domniei Regelui Alexandru I, ginerele Regelui Ferdinand și Reginei Maria ai României. Vara trecută am admirat minunea mozaicurilor cu pietre fine. La fel ca bulgarii.

Orice pelerin creștin caută într-un oraș mai întâi turla bisericii și mult mai apoi ovalul arenelor de sport.

Avem, spre cinstea ctitorilor, cea mai măreaţă Catedrală din regiune. Putea fi cea mai mare. Dar cumpătarea Patriarhiei a lăsat loc de veneraţie la dimensiuni spirituale mai mari decât cele ale arcadelor de piatră.

Să ne ne bucurăm. A venit Bartolomeu, nu Kiril, cum boscorodeau indignaţii care n-au sădit un pom, darmite să zămislească un rod întru cinstirea singurului nostru stăpân la care ne închinăm.

A fost frig în Catedrală, dar sufletele noastre împreună au încălzit spiritualitatea unui neam ce-l regăsește mereu pe Dumnezeu, oricât de multe opreliști s-ar iţi, precum chiciura noaptea. Și s-a făcut lumină! Să ne bucurăm.