Nea Mi­ti­că de la „Șap­te iz­voa­re“

Romania Libera - - Opinii - MA­RI­US GHI­LE­ZAN

De Cen­te­nar, mi-am pro­pus să evoc oa­meni obișnu­iți, mai ro­mâni de­cât toți ro­mânii. Nea Mi­ti­că e un ma­seur de 71 de ani. L-am des­co­pe­rit la “Șap­te iz­voa­re”, pe Va­lea Cer­nei, într-o că­suță de car­ton la mar­gi­nea a do­uă ba­zi­ne de apă ter­ma­lă.

Cu ba­nii câști­gați într-o cli­ni­că din Aus­tria, un­de mer­ge să mun­ce­as­că o lu­nă, do­uă, trei, a ame­na­jat cu­nos­cu­te­le iz­voa­re in­vo­ca­te încă din 1882 de Fran­ces­co Gri­se­lini în “Isto­ria Ba­na­tu­lui”. Da­că acum do­uă se­co­le în lo­cul din pânte­ce­le mun­te­lui, sfre­de­lit de râul Cer­na, lo­cal­ni­cii veneau – con­form scri­e­ri­lor is­to­ri­cu­lui ita­lian – să fa­că băi fi­er­bi­nți și să doar­mă în pă­turi o noap­te, ace­lași lu­cru se întâmplă și acum.

Nea Mi­ti­că e o po­ves­te vie. A pus do­uă fo­to­vol­tai­ce pen­tru a lu­mi­na su­fe­rin­zii în tim­pul îmbăi­e­ri­lor. Abu­rii ies, per­so­na­je în slip co­lin­dă în fri­gul de noi­em­brie. Pro­soa­pe­le atârnă de cu­i­e­re im­pro­vi­za­te. Do­uă ba­răci in­vo­că grația di­vi­nă. Ate­li­e­re de re­fle­xo­te­ra­pie, în ne­gu­ra unui Her­cu­les, obo­sit de ne­pă­sa­rea oa­me­ni­lor, îngână noii veniți. Nea Mi­ti­că pre­gă­tește cris­ta­le­le, în apa iz­vo­râtă din mu­nții vul­ca­nici. Mi le pu­ne fi­er­bi­nți pe spa­te. Un scur­tcir­cu­it mă fur­ni­că pe spi­na­re. Încerc me­to­de­le lui stră­moșești de re­vi­go­ra­re. În tim­pul pro­ce­du­ri­lor, simt în spa­te ae­rul cald al po­vești­lor sa­le eroi­ce. Dar și res­pi­rația grea a unui vred­nic su­pra­vi­ețu­i­tor ca­re re­zis­tă și-și du­ce mai de­par­te mi­si­u­nea.

În 1978, la re­vol­te­le de la Lu­peni, a dat pi­ept cu Ni­co­lae Ce­aușes­cu. Preșe­din­te­le de atunci al unei Ro­mânii co­mu­nis­te a fost adus în adâncuri de mi­ne­rii ca­re au de­cla­nșat gre­va foa­mei. S-a ales pen­tru or­taci cu nițcai­va drep­turi, dar și cu doi ani de pușcă­rie pen­tru îndrăz­nea­la de a-i vor­bi di­rect dic­ta­to­ru­lui. Anii de Ca­nal, de pușcă­rii i-au as­prit spi­ri­tul. Întors din gu­la­gul ro­mânesc, s-a tre­zit pă­ră­sit de soție, de co­pil, dar și de­po­se­dat de cei 200.000 de lei pe ca­re-i adu­na­se din anii de mun­că la căr­buni. A luat-o de la ca­păt. Bu­ni­cul său i-a dă­ru­it doi Franz Io­se­fi (gal­beni de aur) pen­tru a-și achi­ta ra­ta la apar­ta­ment. A luat-o de la ca­păt.

N-a mai avut voie să se întoar­că în Va­lea Ji­u­lui. N-a mai pu­tut să-și încheie Fa­cul­ta­tea de Edu­cație Fi­zi­că și Sport. A fost tri­mis în Va­lea Cer­nei cu do­mi­ci­li­ul fo­rțat. Loc în ca­re l-am gă­sit du­pă aproa­pe 40 de ani.

Mai zdra­văn, mai împli­nit, mă apa­să pe șa­le. Simt căl­du­ra pal­me­lor sa­le gre­le, cât clo­po­te­le de ca­te­dra­lă. Îmi ma­se­a­ză co­loa­na, în timp ce-mi po­ves­tește de noi­le sa­le proi­ec­te. Întreți­ne spi­ri­tul lo­cu­lui. Dar și schim­bă se­a­ră de se­a­ră apa din ba­zi­ne­le con­stru­i­te de el și de aso­cia­tul său, cu toa­te că sul­ful din adâncuri dis­tru­ge ori­ce bac­te­rie sau ci­u­per­că.

Te­ra­pia im­pu­ne să ies în frig și să fac o baie în ae­rul înghețat. Mai mul­te fe­mei glu­mesc. Una po­ves­tește des­pre sol­dații ro­mani ca­re s-au vin­de­cat de râie la Băi­le Her­cu­la­ne. Un in­di­vid mai viu co­lo­rat măr­tu­ri­sește prin­tre di­nți că de aia a venit la “Șap­te iz­voa­re”. Sar ca împins de un arc. Di­rect la dușul fi­er­bin­te de dea­su­pra unei pi­e­tre.

Mă înfo­fo­lesc la fel ca bă­nățe­nii acum do­uă se­co­le. Încă mă mai gândesc la fo­rța aces­tui om, pe nu­me­le lui de bo­tez Du­mi­tru Lun­gu, fost lup­tă­tor în anii ti­ne­reții, și la pu­te­rea lui de a re­des­co­peri, me­reu și me­reu, far­me­cul dis­cret al vi­eții.

Astă­zi are 71 de ani. Nu se plânge de ni­mic. Doar de câte­va ki­lo­gra­me în plus. Nu mai mă­nâncă du­pă șa­se se­a­ra. No­ua lui soție vrea să ple­ce la Ti­mișoa­ra. Un­de ar fi mai bi­ne, de­cât în stați­u­nea ui­ta­tă de lu­me, în ca­re câți­va reu­ma­tici re­vin me­reu pen­tru te­ra­pi­i­le na­tu­rii și a înzes­tră­ri­lor na­tu­ra­le ale lui Nea Mi­ti­că.

Ma­seu­rul are cli­e­nți din toa­te co­lțu­ri­le lu­mii. A reușit să vin­de­ce oa­meni în cri­ze lom­ba­re, cu înțe­pe­niri de șa­le sau de gât. Are re­cu­noaște­re. Când ajun­ge în Bu­cu­rești es­te pre­luat de alți pa­ci­e­nți.

Și acum mai simt în spa­te pal­me­le sa­le ar­zând. Își zi­ce vraci. Chi­pu­ri­le, ar avea moște­niri ge­ne­ti­ce. Pu­teri ma­gi­ce de vin­de­ca­re, do­bândi­te de la bu­nici. To­tuși, cre­de în Dum­ne­zeu. Da­că ar fi să-și reia viața ar ur­ma ace­lași des­tin. Nu cre­de că omul e sin­gur pe lu­me. Su­sți­ne că ni­ci­un­de nu e mai bi­ne de­cât aca­să.

Nea Mi­ti­că de la “Șap­te iz­voa­re” se con­si­de­ră un bun ro­mân. A vin­de­cat oa­meni. Con­si­de­ră că lo­cul ți-e pre­des­ti­nat.

Deși avea drep­turi con­fe­ri­te de le­ge, se ju­de­că de mu­lți ani cu sta­tul ro­mân pen­tru com­pen­sa­rea ani­lor fu­rați din viață. Nu ce­de­a­ză. Cre­de în jus­tiție și în ade­văr.

Da­că un nou Fran­ces­co Gri­se­lini s-ar învred­nici să cau­te de ce a dis­pă­rut până și pa­tul lui Si­si din Pa­la­tul pă­ră­sit, de ar res­crie isto­ria Băi­lor Her­cu­la­ne, n-ar pu­tea oco­li lo­cul de re­fa­ce­re, ri­di­cat fă­ră au­to­ri­zații de con­stru­cție, într-un con­ser­va­to­rism pe ca­re noi ne încă­pățânăm să-l apă­răm ca pe odoa­re.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.