Cle­rul nu tre­bu­ie să ce­de­ze is­pi­tei al Eu­ro­pei, iar po­lo­ne­zii tre­bu­ie să

Romania Libera - - Interviu - Ni­nel Ga­nea

Pro­fe­so­rul po­lo­nez Rys­zard Antoni Le­gut­ko de la Uni­ver­si­ta­tea Ja­gel­lo­nă – înfi­i­nța­tă în 1364, la Cra­co­via, de că­tre Ca­zi­mir al III-lea – re­pre­zin­tă una din­tre vo­ci­le re­du­ta­bi­le ale con­ser­va­to­ris­mu­lui con­tem­po­ran. Es­te un fi­lo­sof po­li­tic apre­ciat la ni­vel mon­dial, lu­cră­ri­le sa­le fi­ind tra­du­se în ma­jo­ri­ta­tea lim­bi­lor de cir­cu­lație in­ter­nați­o­na­lă (în lim­ba ro­mână a apă­rut, în ur­mă cu un an, „Tri­um­ful omu­lui de rând“la Edi­tu­ra Ca­sa Că­rții de Ști­i­nță). Le­gut­ko s-a re­mar­cat prin­tr-o cri­ti­că vi­gu­roa­să a mo­der­ni­tății și de­mo­crați­ei li­be­ra­le, în ca­re ob­ser­vă mul­te tră­să­turi co­mu­ne cu sis­te­mul to­ta­li­tar co­mu­nist. În tim­pul dic­ta­tu­rii co­mu­nis­te din Po­lo­nia, Le­gut­ko a fost unul din­tre edi­to­rii re­vis­tei sa­miz­dat „Arca“, iar du­pă 1989 s-a im­pli­cat pu­ter­nic în viața pu­bli­că din ța­ra na­ta­lă, fi­ind ales în anul 2005 se­na­tor, pen­tru ca apoi, pen­tru o scur­tă pe­ri­oa­dă, să ocu­pe fun­cția de mi­nis­tru al Edu­cați­ei. În pre­zent, pro­fe­so­rul Le­gut­ko es­te mem­bru al Par­la­men­tu­lui Eu­ro­pe­an, un­de se dis­tin­ge ca una din­tre puți­ne­le voci cri­ti­ce și ar­ti­cu­la­te ale cen­tra­lis­mu­lui bi­ro­cra­tic și ide­o­lo­gi­i­lor se­xo-mar­xis­te bru­xel­le­ze.

„Uni­u­nea Eu­ro­pe­a­nă nu es­te pre­gă­ti­tă men­tal să ac­cep­te per­spec­ti­ve di­fe­ri­te“

RL:

Dom­nu­le pro­fe­sor, ca­re es­te cel mai ma­re pe­ri­col în acest mo­ment pen­tru Eu­ro­pa? „Po­pu­liștii“sau Uni­u­nea Eu­ro­pe­a­nă?

Rys­zard Antoni Le­gut­ko: „Po­pu­liștii“au apă­rut ca o re­a­cție la ce­ea ce se întâmplă de ce­va vre­me în Uni­u­nea Eu­ro­pe­a­nă. În acest con­text, ter­me­nul a fost cre­at spe­cial cu o co­lo­ra­tu­ră in­fa­man­tă de că­tre cei ca­re cred într-o „Uni­u­ne tot mai strânsă“, pen­tru a-i arun­ca în de­ri­zo­riu pe cei ca­re au o opi­nie di­fe­ri­tă des­pre UE și ca­re se tem de cen­tra­li­za­rea pro­gre­si­vă. Să ne adu­cem amin­te că di­vi­zi­u­ni­le po­li­ti­ce în in­te­ri­o­rul sta­te­lor-nați­u­ne erau, de re­gu­lă, de­fi­ni­te în ter­meni neu­tri: li­be­ra­li vs con­ser­va­tori, stânga vs dre­ap­ta etc. În ca­drul UE nu mai exis­tă ni­ci­un fel de neu­tra­li­ta­te, iar ace­as­tă pa­rția­li­ta­te en­de­mi­că se ve­de în lim­baj: sunt băi­eții buni con­tra băi­eți­lor răi, iar băi­eții buni sunt su­por­te­rii UE, în timp ce băi­eții răi sunt po­pu­liștii, nați­o­na­liștii, xe­no­fo­bii etc., fi­e­ca­re din­tre acești ter­meni având un in­con­fun­da­bil înțe­les ne­ga­tiv. Ce­ea ce înse­am­nă că Uni­u­nea Eu­ro­pe­a­nă nu es­te pre­gă­ti­tă men­tal să ac­cep­te per­spec­ti­ve di­fe­ri­te. Es­te sau/sau: sau ești cu noi, sau ești dușman. Cu po­pu­liștii nu ar­gu­men­te­zi și nici nu încerci să faci un com­pro­mis. Ei tre­bu­ie eli­mi­nați ast­fel încât UE să tri­um­fe. Acest tip de gândi­re es­te ex­trem de pe­ri­cu­los. Re­zis­te­nța fa­na­ti­că la punc­te de ve­de­re di­fe­ri­te es­te un pe­ri­col, nu exis­te­nța ce­lor ca­re se opun dog­mei „Uni­u­nii tot mai strânse“.

Sun­teți un fi­lo­sof po­li­tic și un is­to­ric al idei­lor. Din ace­as­tă per­spec­ti­vă mai am­plă, un­de ați fi­xa înce­pu­tul de­grin­go­la­dei eu­ro­pe­ne? Unii gândi­tori vor­besc des­pre no­mi­na­lism, alții ara­tă cu de­ge­tul spre epo­ca Lu­mi­ni­lor.

Fi­e­ca­re pe­ri­oa­dă are pro­pri­i­le dra­me și con­flic­te, și es­te ex­trem de di­fi­cil să tra­gem o li­nie cau­za­lă ca­re să le­ge tim­pu­ri­le stră­ve­chi de mo­der­ni­ta­te. Pu­tem fi de acord că no­mi­na­lis­mul a fost per to­tal o greșe­a­lă fun­da­men­ta­lă, dar ar fi mai de­gra­bă îndoi­el­nic să-l fa­cem pe Abe­lard res­pon­sa­bil de pro­ble­me­le pe ca­re le are astă­zi Eu­ro­pa. Cred că ce­ea ce con­te­a­ză nu es­te o ori­en­ta­re te­o­re­ti­că sau alta, ci vic­to­ria po­li­ti­că a anu­mi­tor ori­en­tări și încer­ca­rea de eli­mi­na­re po­li­ti­că a alto­ra. Când pri­vești la Epo­ca Lu­mi­ni­lor, la Vol­tai­re, Di­de­rot, d’Alem­bert și la cei­la­lți, tre­bu­ie să re­cu­noști că toți erau gândi­tori de mâna a treia pe ca­re ni­cio per­soa­nă edu­ca­tă nu i-ar pu­tea lua în se­ri­os și a că­ror ope­ră es­te je­nan­tă din punct de ve­de­re in­te­lec­tual (Ro­us­se­au fi­ind ex­ce­pția, cel puțin la ni­vel in­te­lec­tual.) Au fost niște ve­de­te la vre­mea lor, dar nu au tre­cut tes­tul tim­pu­lui. Re­le­van­tă es­te Re­vo­luția Fran­ce­ză, ca­re s-a năs­cut din fi­lo­so­fia lor, ca­re a fost, în ter­meni prac­tici, un de­zas­tru și o mon­stru­o­zi­ta­te, dar ca­re s-a im­pus po­li­tic. Nu mai exis­tă astă­zi aproa­pe ni­meni, și mă in­clud aici și pe mi­ne, ca­re să spu­nă că toa­tă ace­as­tă fi­lo­so­fie a Ilu­mi­nis­mu­lui fran­cez ar tre­bui arun­ca­tă la coș, mă­car și pen­tru fap­tul că re­per­cu­si­u­ni­le aces­tei fi­lo­so­fii le trăim astă­zi și nu pu­tem pre­tin­de că nu exis­tă.

Cre­deți că in­te­gra­rea eu­ro­pe­a­nă a fost un pas bun pen­tru ța­ra dum­nea­voas­tră?

Eu­ro­pa de Est nu prea a avut ce să ale­a­gă. La acel mo­ment era ne­re­a­list po­li­tic să cău­tăm un alt sce­na­riu, și pen­tru că ma­jo­ri­ta­tea co­vârși­toa­re a ce­tățe­ni­lor po­lo­ne­zi erau pen­tru in­te­gra­re. Ne­am ima­gi­nat că UE nu es­te doar încar­na­rea ci­vi­li­zați­ei apu­se­ne, ci și un ve­hi­cul de dez­vol­ta­re. Pu­tem spu­ne și că UE era la acel mo­ment di­fe­ri­tă de ce­ea ce es­te astă­zi, și s-ar pu­tea să avem drep­ta­te. Dar es­te la fel de ade­vă­rat că nici po­li­ti­ci­e­nii, nici cer­ce­tă­to­rii (in­clu­siv eu), nici ce­tățe­nii nu s-au ui­tat cu su­fi­ci­en­tă ate­nție la me­ca­nis­me­le sa­le. De pil­dă, nu am înțe­les ca­re es­te na­tu­ra și pro­ble­ma Co­mi­si­ei Eu­ro­pe­ne, o in­sti­tuție cu pu­te­re ex­traor­di­na­ră pe hârtie, dar ca­re în ace­lași timp es­te foar­te de­pen­den­tă de ma­ri­le țări (Ger­ma­nia, Fra­nța etc.). Asta fa­ce din Co­mi­sia Eu­ro­pe­a­nă o in­sti­tuție ar­bi­tra­ră și, prac­tic, în afa­ra răs­pun­de­rii. Nu ne-am dat se­a­ma la acel mo­ment. Și foar­te puțini sunt cei ca­re o fac acum. Tra­ta­tul de la Li­sa­bo­na a înrău­tățit lu­cru­ri­le. Și foar­te puțini po­li­ti­ci­eni din Eu­ro­pa de Est au obi­ec­tat sau au ce­rut mo­di­fi­ca­rea sa – Klaus, Kac­zyn­ski și cam atât.

„Main­stre­am-ul nu poa­te spu­ne ni­mic bun sau obi­ec­tiv des­pre Po­lo­nia și Unga­ria: le de­pășește ori­zon­tul in­te­lec­tual“

Pen­tru foar­te mu­lți oa­meni ca­re ci­tesc pre­sa in­ter­nați­o­na­lă main­stre­am pa­re că Po­lo­nia a că­zut în mâi­ni­le unui par­tid po­li­tic foar­te, foar­te apro­piat de ex­tre­ma dre­ap­tă. Ne pu­teți spu­ne de ce me­dia oc­ci­den­ta­lă și es­ta­blis­hment-ul de la Bru­xel­les nu se ui­tă cu încre­de­re astă­zi la Po­lo­nia?

Eu­ro­pa, sau mai de­gra­bă între­a­ga ci­vi­li­zație oc­ci­den­ta­lă, a fost în tim­pul nos­tru – du­pă cum arăt în car­tea mea – con­du­să de un con­glo­me­rat de par­ti­de ca­re se de­fi­nesc și sunt de­fi­ni­te de cei­la­lți drept cu­ren­tul po­li­tic ac­cep­ta­bil. Ce­ea ce înse­am­nă că dis­tin­cția po­li­ti­că cla­si­că stânga/dre­ap­ta a dis­pă­rut. Ambe­le ta­be­re s-au îndrep­tat că­tre cen­tru, iar cen­trul s-a mu­tat foar­te mult spre stânga (ca re­zul­tat al Re­vo­luți­ei din 1968). Po­lo­nia es­te una din­tre puți­ne­le țări un­de ace­as­tă di­vi­zi­u­ne între stânga și dre­ap­ta încă exis­tă: noi nu am tre­cut prin re­vo­luția anu­lui 1968, iar mișca­rea con­ser­va­toa­re a avut un rol co­vârși­tor atât în su­pra­vi­ețu­i­rea nați­o­na­lă sub re­gi­mul co­mu­nist, cât și în abo­li­rea co­mu­nis­mu­lui. Așa­dar, ta­bă­ra con­ser­va­toa­re con­ti­nuă să fie des­tul de pu­ter­ni­că. Iar acest as­pect re­pre­zin­tă în ochii ce­lor ca­re for­me­a­ză opi­nia cea mai vo­ca­lă in­clu­siv în afa­ra Eu­ro­pei (ame­ri­cani, aus­tra­li­eni etc.) o ano­ma­lie. Con­ser­va­to­rii, po­tri­vit aces­to­ra, nu ar mai tre­bui să exis­te, pen­tru că au fost mă­tu­rați de va­lul pro­gre­su­lui. Sau ar tre­bui să se adap­te­ze la ide­o­lo­gia stângis­tă (la fel cum au fă­cut creștin-de­mo­crații ger­mani sau alte par­ti­de si­mi­la­re). La fel stau lu­cru­ri­le în pre­să și în uni­ver­si­tăți. În ma­jo­ri­ta­tea ță­ri­lor, toa­te aces­te pu­teri fac un front co­mun. Cei ca­re nu îi apa­rțin sau au re­zer­ve sunt o mi­că mi­no­ri­ta­te. Din acest mo­tiv, main­stre­am-ul nu poa­te spu­ne ni­mic bun sau obi­ec­tiv des­pre Po­lo­nia și Unga­ria: le de­pășește ori­zon­tul in­te­lec­tual. Nici mă­car nu se chi­nu­ie să des­crie re­a­li­ta­tea po­lo­ne­ză și să ex­pli­ce pri­vi­to­ri­lor și ci­ti­to­ri­lor pro­ble­ma. Ce­ea ce spun se re­du­ce, de re­gu­lă, la o se­rie de in­vec­ti­ve și o com­bi­nație de ca­li­fi­ca­ti­ve ne­ga­ti­ve de­ja cu­nos­cu­te, „nați­o­na­list“, „con­ser­va­tor“, „xe­no­fob“etc.

Su­sți­neți că de­mo­crația și co­mu­nis­mul au foar­te mul­te lu­cruri în co­mun. Ne pu­teți spu­ne ca­re sunt ce­le mai im­por­tan­te ase­mă­nări și ca­re sunt pre­su­po­ziți­i­le co­mu­ne ale aces­tor sis­te­me po­li­ti­ce?

Sunt foar­te mul­te si­mi­la­ri­tăți, șo­cant de mul­te, pe ca­re le des­criu în de­ta­liu în car­tea mea. Dați-mi voie să o su­bli­ni­ez pe cea mai im­por­tan­tă din­tre ele, și anu­me po­li­ti­za­rea. Co­mu­niștii au po­li­ti­zat to­tul în so­ci­e­ta­te: to­tul tre­bu­ia să fie co­mu­nist – școa­la, aso­ciați­i­le, me­dia, fa­mi­lia, mo­ra­la, ar­ta, fi­lo­so­fia, ști­i­nța, chiar și lim­ba­jul și mi­nți­le oa­me­ni­lor. Ce­ea ce era cu pre­că­de­re su­pă­ră­tor es­te că erau puți­ne as­pec­te ale vi­eții li­be­re de co­mu­nism, iar aces­tea – fa­mi­lia, de pil­dă – se aflau sub ata­cul ne­o­bo­sit al re­gi­mu­lui. Mo­ti­vul pen­tru ca­re au­to­ri­tăți­le co­mu­nis­te au ata­cat Bi­se­ri­ca Ca­to­li­că și au do­rit să o sub­ju­ge es­te că se afla în între­gi­me în afa­ra re­a­li­tății și ide­o­lo­gi­ei co­mu­nis­te. În de­mo­crația li­be­ra­lă se poa­te ob­ser­va ace­e­ași ten­di­nță: ori­ce lu­cru, fi­e­ca­re ce­lu­lă a vi­eții so­cia­le, fi­e­ca­re in­sti­tuție și or­ga­ni­zație tre­bu­ie să fie li­be­ral-de­mo­cra­ti­că. De ase­me­nea, de la fa­mi­lie, fi­lo­so­fie și ar­tă se aște­ap­tă să re­flec­te men­ta­li­ta­tea li­be­ral-de­mo­cra­ti­că. Viața pri­va­tă pe ca­re noi, sub sis­te­mul co­mu­nist, am apă­rat-o împo­tri­va co­mi­sa­ri­lor co­mu­niști a de­venit astă­zi un obi­ect de po­li­ti­za­re. Sfe­ra pri­va­tă es­te po­li­ti­că – du­pă cum nu obo­sesc să ne re­a­min­te­as­că fe­mi­nis­te­le. Bi­se­ri­ca Ca­to­li­că es­te pre­sa­tă să de­vi­nă mai li­be­ra­lă și mai de­mo­cra­tă. Co­pi­ii la școa­lă, dar și la gră­di­niță, sunt învățați să gânde­as­că în acord cu ide­o­lo­gia li­be­ral-de­mo­cra­ti­că. Es­te înspăi­mântă­tor, cu atât mai mult cu cât foar­te puțini oa­meni văd vreo pro­ble­mă în ace­as­tă in­va­zie și pri­vesc po­li­ti­za­rea ca na­tu­ra­lă și be­ne­fi­că. De­mo­crat-li­be­ra­lii au reușit să ai­bă o pu­te­re mai ma­re asu­pra mi­nții uma­ne de­cât co­mu­niștii.

Cre­deți că ex­pe­ri­e­nța co­mu­nis­tă a Po­lo­ni­ei și a Unga­ri­ei le-a fă­cut să fie mai bi­ne pre­gă­ti­te pen­tru a fa­ce

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.