Clerul nu trebuie să cedeze ispitei al Europei, iar polonezii trebuie să
Profesorul polonez Ryszard Antoni Legutko de la Universitatea Jagellonă – înființată în 1364, la Cracovia, de către Cazimir al III-lea – reprezintă una dintre vocile redutabile ale conservatorismului contemporan. Este un filosof politic apreciat la nivel mondial, lucrările sale fiind traduse în majoritatea limbilor de circulație internațională (în limba română a apărut, în urmă cu un an, „Triumful omului de rând“la Editura Casa Cărții de Știință). Legutko s-a remarcat printr-o critică viguroasă a modernității și democrației liberale, în care observă multe trăsături comune cu sistemul totalitar comunist. În timpul dictaturii comuniste din Polonia, Legutko a fost unul dintre editorii revistei samizdat „Arca“, iar după 1989 s-a implicat puternic în viața publică din țara natală, fiind ales în anul 2005 senator, pentru ca apoi, pentru o scurtă perioadă, să ocupe funcția de ministru al Educației. În prezent, profesorul Legutko este membru al Parlamentului European, unde se distinge ca una dintre puținele voci critice și articulate ale centralismului birocratic și ideologiilor sexo-marxiste bruxelleze.
„Uniunea Europeană nu este pregătită mental să accepte perspective diferite“
RL:
Domnule profesor, care este cel mai mare pericol în acest moment pentru Europa? „Populiștii“sau Uniunea Europeană?
Ryszard Antoni Legutko: „Populiștii“au apărut ca o reacție la ceea ce se întâmplă de ceva vreme în Uniunea Europeană. În acest context, termenul a fost creat special cu o coloratură infamantă de către cei care cred într-o „Uniune tot mai strânsă“, pentru a-i arunca în derizoriu pe cei care au o opinie diferită despre UE și care se tem de centralizarea progresivă. Să ne aducem aminte că diviziunile politice în interiorul statelor-națiune erau, de regulă, definite în termeni neutri: liberali vs conservatori, stânga vs dreapta etc. În cadrul UE nu mai există niciun fel de neutralitate, iar această parțialitate endemică se vede în limbaj: sunt băieții buni contra băieților răi, iar băieții buni sunt suporterii UE, în timp ce băieții răi sunt populiștii, naționaliștii, xenofobii etc., fiecare dintre acești termeni având un inconfundabil înțeles negativ. Ceea ce înseamnă că Uniunea Europeană nu este pregătită mental să accepte perspective diferite. Este sau/sau: sau ești cu noi, sau ești dușman. Cu populiștii nu argumentezi și nici nu încerci să faci un compromis. Ei trebuie eliminați astfel încât UE să triumfe. Acest tip de gândire este extrem de periculos. Rezistența fanatică la puncte de vedere diferite este un pericol, nu existența celor care se opun dogmei „Uniunii tot mai strânse“.
Sunteți un filosof politic și un istoric al ideilor. Din această perspectivă mai amplă, unde ați fixa începutul degringoladei europene? Unii gânditori vorbesc despre nominalism, alții arată cu degetul spre epoca Luminilor.
Fiecare perioadă are propriile drame și conflicte, și este extrem de dificil să tragem o linie cauzală care să lege timpurile străvechi de modernitate. Putem fi de acord că nominalismul a fost per total o greșeală fundamentală, dar ar fi mai degrabă îndoielnic să-l facem pe Abelard responsabil de problemele pe care le are astăzi Europa. Cred că ceea ce contează nu este o orientare teoretică sau alta, ci victoria politică a anumitor orientări și încercarea de eliminare politică a altora. Când privești la Epoca Luminilor, la Voltaire, Diderot, d’Alembert și la ceilalți, trebuie să recunoști că toți erau gânditori de mâna a treia pe care nicio persoană educată nu i-ar putea lua în serios și a căror operă este jenantă din punct de vedere intelectual (Rousseau fiind excepția, cel puțin la nivel intelectual.) Au fost niște vedete la vremea lor, dar nu au trecut testul timpului. Relevantă este Revoluția Franceză, care s-a născut din filosofia lor, care a fost, în termeni practici, un dezastru și o monstruozitate, dar care s-a impus politic. Nu mai există astăzi aproape nimeni, și mă includ aici și pe mine, care să spună că toată această filosofie a Iluminismului francez ar trebui aruncată la coș, măcar și pentru faptul că repercusiunile acestei filosofii le trăim astăzi și nu putem pretinde că nu există.
Credeți că integrarea europeană a fost un pas bun pentru țara dumneavoastră?
Europa de Est nu prea a avut ce să aleagă. La acel moment era nerealist politic să căutăm un alt scenariu, și pentru că majoritatea covârșitoare a cetățenilor polonezi erau pentru integrare. Neam imaginat că UE nu este doar încarnarea civilizației apusene, ci și un vehicul de dezvoltare. Putem spune și că UE era la acel moment diferită de ceea ce este astăzi, și s-ar putea să avem dreptate. Dar este la fel de adevărat că nici politicienii, nici cercetătorii (inclusiv eu), nici cetățenii nu s-au uitat cu suficientă atenție la mecanismele sale. De pildă, nu am înțeles care este natura și problema Comisiei Europene, o instituție cu putere extraordinară pe hârtie, dar care în același timp este foarte dependentă de marile țări (Germania, Franța etc.). Asta face din Comisia Europeană o instituție arbitrară și, practic, în afara răspunderii. Nu ne-am dat seama la acel moment. Și foarte puțini sunt cei care o fac acum. Tratatul de la Lisabona a înrăutățit lucrurile. Și foarte puțini politicieni din Europa de Est au obiectat sau au cerut modificarea sa – Klaus, Kaczynski și cam atât.
„Mainstream-ul nu poate spune nimic bun sau obiectiv despre Polonia și Ungaria: le depășește orizontul intelectual“
Pentru foarte mulți oameni care citesc presa internațională mainstream pare că Polonia a căzut în mâinile unui partid politic foarte, foarte apropiat de extrema dreaptă. Ne puteți spune de ce media occidentală și establishment-ul de la Bruxelles nu se uită cu încredere astăzi la Polonia?
Europa, sau mai degrabă întreaga civilizație occidentală, a fost în timpul nostru – după cum arăt în cartea mea – condusă de un conglomerat de partide care se definesc și sunt definite de ceilalți drept curentul politic acceptabil. Ceea ce înseamnă că distincția politică clasică stânga/dreapta a dispărut. Ambele tabere s-au îndreptat către centru, iar centrul s-a mutat foarte mult spre stânga (ca rezultat al Revoluției din 1968). Polonia este una dintre puținele țări unde această diviziune între stânga și dreapta încă există: noi nu am trecut prin revoluția anului 1968, iar mișcarea conservatoare a avut un rol covârșitor atât în supraviețuirea națională sub regimul comunist, cât și în abolirea comunismului. Așadar, tabăra conservatoare continuă să fie destul de puternică. Iar acest aspect reprezintă în ochii celor care formează opinia cea mai vocală inclusiv în afara Europei (americani, australieni etc.) o anomalie. Conservatorii, potrivit acestora, nu ar mai trebui să existe, pentru că au fost măturați de valul progresului. Sau ar trebui să se adapteze la ideologia stângistă (la fel cum au făcut creștin-democrații germani sau alte partide similare). La fel stau lucrurile în presă și în universități. În majoritatea țărilor, toate aceste puteri fac un front comun. Cei care nu îi aparțin sau au rezerve sunt o mică minoritate. Din acest motiv, mainstream-ul nu poate spune nimic bun sau obiectiv despre Polonia și Ungaria: le depășește orizontul intelectual. Nici măcar nu se chinuie să descrie realitatea poloneză și să explice privitorilor și cititorilor problema. Ceea ce spun se reduce, de regulă, la o serie de invective și o combinație de calificative negative deja cunoscute, „naționalist“, „conservator“, „xenofob“etc.
Susțineți că democrația și comunismul au foarte multe lucruri în comun. Ne puteți spune care sunt cele mai importante asemănări și care sunt presupozițiile comune ale acestor sisteme politice?
Sunt foarte multe similarități, șocant de multe, pe care le descriu în detaliu în cartea mea. Dați-mi voie să o subliniez pe cea mai importantă dintre ele, și anume politizarea. Comuniștii au politizat totul în societate: totul trebuia să fie comunist – școala, asociațiile, media, familia, morala, arta, filosofia, știința, chiar și limbajul și mințile oamenilor. Ceea ce era cu precădere supărător este că erau puține aspecte ale vieții libere de comunism, iar acestea – familia, de pildă – se aflau sub atacul neobosit al regimului. Motivul pentru care autoritățile comuniste au atacat Biserica Catolică și au dorit să o subjuge este că se afla în întregime în afara realității și ideologiei comuniste. În democrația liberală se poate observa aceeași tendință: orice lucru, fiecare celulă a vieții sociale, fiecare instituție și organizație trebuie să fie liberal-democratică. De asemenea, de la familie, filosofie și artă se așteaptă să reflecte mentalitatea liberal-democratică. Viața privată pe care noi, sub sistemul comunist, am apărat-o împotriva comisarilor comuniști a devenit astăzi un obiect de politizare. Sfera privată este politică – după cum nu obosesc să ne reamintească feministele. Biserica Catolică este presată să devină mai liberală și mai democrată. Copiii la școală, dar și la grădiniță, sunt învățați să gândească în acord cu ideologia liberal-democratică. Este înspăimântător, cu atât mai mult cu cât foarte puțini oameni văd vreo problemă în această invazie și privesc politizarea ca naturală și benefică. Democrat-liberalii au reușit să aibă o putere mai mare asupra minții umane decât comuniștii.
Credeți că experiența comunistă a Poloniei și a Ungariei le-a făcut să fie mai bine pregătite pentru a face