De a ve­dea în UE vi­i­to­rul co­mun con­ti­nue a avea încre­de­re în Bi­se­ri­că

Romania Libera - - Interviu -

față po­li­ti­ci­lor agre­si­ve ale Uni­u­nii Eu­ro­pe­ne?

Într-un fel da, dar nu știm pen­tru cât timp. Bul­do­ze­rul ide­o­lo­gic ca­re a de­venit UE întâlnește o re­zis­te­nță con­si­de­ra­bi­lă, dar va fi di­fi­cil de con­ti­nuat ace­as­tă re­zis­te­nță în de­ce­ni­i­le ur­mă­toa­re da­că res­tul Eu­ro­pei nu se va schim­ba. La fel cum si­mi­la­ri­tăți­le din­tre co­mu­nism și de­mo­crația li­be­ra­lă pot fi un im­bold pen­tru Po­lo­nia și Unga­ria ca ele să nu ac­cep­te ab­sur­di­tăți­le lu­mii mo­der­ne și încli­nați­i­le sa­le to­ta­li­ta­re, pe ter­men lung s-ar pu­tea să ve­dem un efect in­vers. Expuși mul­tă vre­me la o pre­si­u­ne ide­o­lo­gi­că, oa­me­nii tind să ce­de­ze. În ța­ra mea mai exis­tă o in­sti­tuție ca­re ar tre­bui să ne ți­nă tre­ji, iar ace­as­ta es­te Bi­se­ri­ca Ca­to­li­că. Bi­se­ri­ca ne-a ofe­rit o pro­te­cție pa­rția­lă în fața co­mu­nis­mu­lui și ne poa­te oferi un pic de pro­te­cție în fața noi­lor for­me de des­po­tism. Dar tre­bu­ie înde­pli­ni­te do­uă con­diții. În pri­mul rând, cle­rul nu tre­bu­ie să ce­de­ze is­pi­tei de a ve­dea în UE vi­i­to­rul co­mun al Eu­ro­pei, iar în al doi­lea rând po­lo­ne­zii tre­bu­ie să con­ti­nue a avea încre­de­re în Bi­se­ri­că. Din ne­fe­ri­ci­re, epis­co­pa­tul eu­ro­pe­an își pi­er­de po­ziția toc­mai pen­tru că do­rește să fie par­te din cu­ren­tul prin­ci­pal, iar so­ci­e­tăți­le eu­ro­pe­ne au de­venit din ce în ce mai se­cu­la­re. Nu mai exis­tă prea mul­te lu­cruri ca­re să ofe­re o ba­ză de re­zis­te­nță, cu ex­ce­pția sen­ti­men­te­lor nați­o­na­le.

Ați fost mi­nis­tru al Edu­cați­ei în Po­lo­nia. Ne pu­teți spu­ne ce po­li­tici ați adop­tat pen­tru a îmbu­nă­tăți ni­ve­lul edu­cați­ei din ța­ra dum­nea­voas­tră și a in­ver­sa ten­di­nța ge­ne­ra­lă de im­be­ci­li­za­re?

În fapt, am fost mi­nis­tru al Edu­cați­ei pen­tru o ju­mă­ta­te de an, eram par­te din­tr-un gu­vern mi­no­ri­tar și nu pu­te­am fa­ce prea mul­te. Am pre­gă­tit niște pla­nuri pen­tru noi re­for­me du­pă ale­geri, dar din pă­ca­te am pi­er­dut ale­ge­ri­le și a tre­bu­it să plec. Dar pro­ble­ma exis­tă și va con­ti­nua să exis­te. Actua­lul gu­vern al Po­lo­ni­ei, Le­ge și Jus­tiție, a lan­sat o re­for­mă a Edu­cați­ei ca­re mer­ge în di­re­cția cea bu­nă și va tre­bui să aștep­tăm câți­va ani pen­tru a ve­dea re­zul­ta­te­le. Pro­ble­ma es­te că în toa­te de­mo­crați­i­le li­be­ra­le exis­tă o aver­si­u­ne pu­ter­ni­că împo­tri­va unei edu­cații ge­ne­ra­le de ca­li­ta­te. Pă­ri­nții, co­pi­ii și pro­fe­so­rii sunt la uni­son în do­ri­nța lor de a avea o edu­cație sim­plă, nu una exi­gen­tă, și prac­ti­că. Pă­ri­nții vor no­te bu­ne pen­tru co­pi­ii lor, nu o edu­cație bu­nă. La­ti­na, gre­a­ca, ma­te­ma­ti­ca și toa­te aces­te lu­cruri im­por­tan­te sunt con­si­de­ra­te o bă­taie de cap. Din acest punct de ve­de­re, pu­tem spu­ne că de­mo­crația li­be­ra­lă es­te ine­rent în fa­voa­rea îndo­bi­to­ci­rii. Oa­me­nii se con­so­le­a­ză ei înșiși cu ide­ea că sis­te­mul a in­ven­tat spe­cia­li­za­rea, ca­re a dus la o dez­vol­ta­re re­mar­ca­bi­lă a ști­i­nței. Es­te, bi­neînțe­les, ade­vă­rat: avem spe­cia­liști mi­nu­nați ca­re des­co­pe­ră și in­ven­te­a­ză lu­cruri mi­nu­na­te, dar în ace­lași timp sun­tem din ce în ce mai sla­bi in­te­lec­tual și nu ne de­ran­je­a­ză că sun­tem proști. Să ne ima­gi­năm ce s-ar întâmpla da­că vom rein­tro­du­ce lim­bi­le cla­si­ce și mai mul­tă ma­te­ma­ti­că avan­sa­tă în edu­cația ge­ne­ra­lă obli­ga­to­rie. Pă­ri­nții și co­pi­ii vor ieși în stra­dă.

Cum am pu­tea re­con­strui cul­tu­ra crești­nă? Unii co­men­ta­tori văd, de pil­dă, în ci­vi­li­zația crești­nă un pro­dus se­cun­dar al unei so­ci­e­tăți as­ce­ti­ce. Cu alte cu­vin­te, pu­tem re­con­strui ace­as­tă ci­vi­li­zație fă­ră să ne schim­băm ra­di­cal pre­su­po­ziți­i­le noas­tre an­tro­po­lo­gi­ce și me­ta­fi­zi­ce?

O so­ci­e­ta­te crești­nă nu es­te o so­ci­e­ta­te as­ce­ti­că, ci o so­ci­e­ta­te ca­re pu­ne ma­re preț pe vir­tuți pre­cum cum­pă­ta­rea și stă­pâni­rea de si­ne. Ast­fel, so­ci­e­ta­tea crești­nă con­ti­nuă tra­diția mo­ra­lă a Gre­ci­ei și a Ro­mei, ce­le do­uă mari iz­voa­re ale ci­vi­li­zați­ei noas­tre, ca­re s-au pră­bușit de­oa­re­ce, prin­tre alte­le, nu au mai ți­nut cont de ace­as­tă tra­diție mo­ra­lă. Din acest mo­tiv, de­crești­na­rea și se­cu­la­ri­za­rea ne înde­păr­te­a­ză din ce în ce mai ta­re de ră­dă­ci­ni­le ci­vi­li­zați­ei noas­tre. Și nu doar eti­ca vir­tuți­lor dis­pa­re, ci dis­par și me­ta­fi­zi­ca, epis­te­mo­lo­gia cla­si­că și an­tro­po­lo­gia. Așa­dar, slă­bi­rea crești­nis­mu­lui es­te par­te din­tr-un pro­ces mai larg ca­re a înce­put în de­bu­tul mo­der­ni­tății: o re­a­cție de opo­ziție atât față de crești­nism, cât și față de cul­tu­ra cla­si­că. Acest pro­ces are de­ja o is­to­rie, iar astă­zi cul­mi­nea­ză în ati­tu­dini ma­ni­fest an­ti-crești­ne și an­ti-cla­si­ce. Te­re­nul de lup­tă es­te, ast­fel, mai ma­re de­cât cel al stric­tei înfrun­tări creștini vs non-creștini. Aveți drep­ta­te că bă­tă­lia nu poa­te fi câști­ga­tă fă­ră sub­mi­na­rea cu suc­ces a an­tro­po­lo­gi­ei do­mi­nan­te în pre­zent și a pre­su­po­ziți­i­lor sa­le an­ti-me­ta­fi­zi­ce. Cel mai rău lu­cru ca­re se poa­te întâmpla es­te să asis­tăm la ca­pi­tu­la­rea crești­nis­mu­lui și să ve­dem cum înce­pe să flir­te­ze cu li­be­ra­lis­mul. În fapt, pro­ce­sul a înce­put de­ja, mai ales prin­tre pro­tes­ta­nți, dar și prin­tre unii ca­to­lici, in­clu­siv fi­guri înal­te ale Bi­se­ri­cii. Con­se­ci­nța unei ast­fel de stra­te­gii va fi în mod ne­ce­sar un de­clin și mai ac­cen­tuat. Oa­me­nii au ne­voie de un crești­nism vi­gu­ros, cu o an­tro­po­lo­gie și o me­ta­fi­zi­că se­ri­oa­se, ca o alter­na­ti­vă cla­ră la re­le­le vre­mii noas­tre. Doar atunci va de­ve­ni atrac­tiv. De ce ar ale­ge ci­ne­va un crești­nism ca­re es­te doar o ver­si­u­ne schim­ba­tă de li­be­ra­lism? Cu o ast­fel de ofer­tă pe ma­să, ma­jo­ri­ta­tea nu vor ale­ge co­pia mai mult sau mai puțin im­per­fec­tă, ci li­be­ra­lis­mul.

De ce li­be­ra­lis­mul și mo­der­ni­ta­tea, în po­fi­da „to­le­ra­nței“și „plu­ra­lis­mu­lui“cla­ma­te, nu to­le­re­a­ză crești­nis­mul?

De la înce­pu­tu­ri­le foar­te tim­pu­rii ale mo­der­ni­tății a exis­tat o pu­ter­ni­că pre­ju­de­ca­tă an­ti-re­li­gi­oa­să. Argu­men­tul era ur­mă­to­rul: re­li­gia crești­nă es­te sin­gu­ra și cea mai im­por­tan­tă fo­rță an­ta­go­nis­tă din so­ci­e­ta­te. Din acest mo­tiv tre­bu­ie con­tro­la­tă de că­tre stat. Cu alte cu­vin­te, re­li­gia crești­nă a fost de la bun înce­put per­ce­pu­tă ca o ame­ni­nța­re sau ca o pro­ble­mă, nu ca ce­va be­ne­fic din punct de ve­de­re so­cial și po­li­tic. Ra­pid au fost des­co­pe­ri­te noi pă­ca­te ale re­li­gi­ei crești­ne. Cel puțin înce­pând cu Ilu­mi­nis­mul, pro­gre­sul a fost de­fi­nit în prin­ci­pal ca înde­păr­ta­rea de re­li­gie. Du­pă cum s-a ex­pri­mat într-o fra­ză fai­moa­să Kant, prin tre­ce­rea la sta­di­ul de ma­tu­ri­ta­te is­to­ri­că, omul se eli­be­re­a­ză de au­to­ri­ta­tea re­li­gi­ei. Din acest punct de ve­de­re, era fi­resc ca mu­lți fi­lo­so­fi po­li­tici și po­li­ti­ci­eni să di­lue­ze re­li­gia cât mai mult po­si­bil și să o fa­că scla­va con­cep­te­lor se­cu­la­re de or­di­ne po­li­ti­că pre­cum li­be­ra­lis­mul, de­mo­crația sau so­cia­lis­mul. Ce­ea ce însem­na că re­li­gia tre­bu­ia să fie cât mai înde­păr­ta­tă po­si­bil de spați­ul pu­blic. În cur­sul aces­tui fe­no­men, spați­ul acor­dat re­li­gi­ei a de­venit din ce în ce mai mic și mai mic. Astă­zi, sim­pla afișa­re a unui sim­bol re­li­gi­os în pu­blic pro­voa­că mânie și pro­ce­se. Drep­tul pre­su­pus „ina­li­e­na­bil“de a te închi­na la re­li­gia ta nu a fost în re­a­li­ta­te ni­ci­o­da­tă ina­li­e­na­bil în in­te­ri­o­rul tra­diți­ei li­be­ra­le mo­der­ne. Cu alte cu­vin­te, li­be­ra­lis­mul nu a fost ni­ci­o­da­tă cu ade­vă­rat sin­cer în fa­voa­rea to­le­ra­nței și a plu­ra­lis­mu­lui, ci a ple­dat întot­de­au­na fă­ră între­ru­pe­re și fă­ră mi­lă în fa­voa­rea pro­pri­ei sa­le agen­de. Ce­ea ce a reușit să fa­că es­te să-i de­ter­mi­ne pe oa­meni să ac­cep­te nu doar că li­be­ra­lis­mul înse­am­nă to­le­ra­nță și plu­ra­lism, ci și că ori­ci­ne su­sți­ne to­le­ra­nța și plu­ra­lis­mul tre­bu­ie să su­sți­nă li­be­ra­lis­mul. Ambe­le te­ze sunt în mod evi­dent fal­se.

Nu exis­tă fa­mi­lie în afa­ra fa­mi­li­ei „tra­diți­o­na­le“

Ca­re es­te opi­nia dum­nea­voas­tră în pri­vi­nța „că­să­to­ri­ei ho­mo­se­xua­le“și a tu­tu­ror „drep­tu­ri­lor“aso­cia­te mi­no­ri­tăți­lor se­xua­le?

Ilus­tre­a­ză ce­ea ce am des­cris mai sus, și anu­me po­li­ti­za­rea spați­u­lui pri­vat. La ur­ma ur­me­lor, ce poa­te fi mai in­tim de­cât se­xul? Și to­tuși, se­xul a fost tran­sfor­mat într-o pro­ble­mă po­li­ti­că, chiar o pro­ble­mă po­li­ti­că ma­jo­ră, pre­lua­tă și re­gle­men­ta­tă de tri­bu­na­le, gu­ver­ne și in­sti­tuții in­ter­nați­o­na­le. Asta ara­tă ni­ve­lul bol­nav de ab­sur­di­ta­te în ca­re a că­zut lu­mea. Mai ara­tă încă do­uă lu­cruri. În pri­mul rând, ilus­tre­a­ză de­gra­da­rea con­cep­tu­lui de „drep­turi“. În ches­ti­u­nea ho­mo­se­xua­li­lor, tot ce avem sunt pre­te­nții și ce­reri. Nu exis­tă ni­ci­un „drept“când doi băr­bați se că­să­to­resc. Dar da­că pre­te­nți­i­le și ce­re­ri­le au par­te de su­fi­ci­en­tă su­sți­ne­re po­li­ti­că, ele pot de­ve­ni drep­turi și pot fi im­pu­se în con­se­ci­nță. Dar asta es­te com­plet ar­bi­trar. În al doi­lea rând, ilus­tre­a­ză fal­si­ta­tea lim­ba­ju­lui po­li­tic co­ti­dian. „Că­să­to­ria“a fost întot­de­au­na de­fi­ni­tă ca o uni­u­ne între un băr­bat și o fe­meie. Indi­fe­rent de le­gă­tu­ra din­tre doi ho­mo­se­xua­li, cu si­gu­ra­nță nu es­te o „că­să­to­rie“, cu ex­ce­pția si­tuați­ei în ca­re ac­cep­tăm că nu exis­tă un înțe­les sta­bil al cu­vin­te­lor, de­oa­re­ce înțe­le­su­ri­le pot fi schim­ba­te de tri­bu­na­le și de par­la­men­te. Ca să nu mai amin­tesc de cu­vântul idi­ot „gay“, pe ca­re nu l-am fo­lo­sit ni­ci­o­da­tă. „Gay“înse­am­nă și a însem­nat întot­de­au­na „ve­sel“(ve­zi Ni­et­zsche, „Ști­i­nța ve­se­lă“). Re­chi­ziți­o­na­rea aces­tui cu­vânt pen­tru a de­sem­na un ho­mo­se­xual a avut întot­de­au­na un scop ide­o­lo­gic. Era me­ni­tă să ara­te că ho­mo­se­xua­lii nu sunt niște oa­meni tul­bu­rați in­te­ri­or, ci sunt oa­meni plini de ve­se­lie, fă­ră să ai­bă vreo pro­ble­mă cu tul­bu­ră­ri­le lor se­xua­le. Așa­dar, să fim ate­nți la lim­ba­jul pe ca­re îl fo­lo­sim și să nu pre­luăm acest jar­gon îngro­zi­tor ca­re s-a întins în spați­ul pu­blic.

De ce es­te im­por­tan­tă fa­mi­lia tra­diți­o­na­lă pen­tru o so­ci­e­ta­te li­be­ră?

Nu exis­tă fa­mi­lie în afa­ra fa­mi­li­ei „tra­diți­o­na­le“. Toa­te ce­le­lal­te aran­ja­men­te nu se ca­li­fi­că la sta­tu­tul de fa­mi­lie. Din­tre mul­te­le avan­ta­je de­ci­si­ve pe ca­re le ofe­ră fa­mi­lia, dați-mi voie să atrag ate­nția asu­pra unu­ia sin­gur. Fa­mi­lia îți dă po­si­bi­li­ta­tea să te pri­vești din­tr-o per­spec­ti­vă mai lar­gă de­cât ace­ea a pro­pri­ei vi­eți. Te iden­ti­fici cu cei ca­re au trăit înain­te – pă­ri­nții, bu­ni­cii – și cu cei ca­re vin du­pă ti­ne, de a că­ror bu­năs­ta­re te pre­o­cu­pi. Mun­cești pen­tru co­pi­ii și ne­poții tăi, ca­re vor ve­ni mai târziu. Asta îți ofe­ră o per­spec­ti­vă com­plet di­fe­ri­tă asu­pra vi­eții ta­le și, în fapt, asu­pra na­tu­rii uma­ne. Oda­tă ce de­fi­nim o fi­i­nță uma­nă ca in­di­vid, adi­că drept o en­ti­ta­te se­pa­ra­tă de cei­la­lți și ca­re nu es­te pre­o­cu­pa­tă de cei de di­nain­te sau de cei ca­re vor ve­ni du­pă el, de re­gu­lă pen­tru că nu are fa­mi­lie, sau nu are co­pii, sau are co­pii ca­re sunt, de ase­me­nea, in­di­vi­zi se­pa­rați, nu mai avem un sen­ti­ment de apar­te­ne­nță, nici un sen­ti­ment de obli­gație. De­venim egoiști, ego­cen­trici, se­cu­la­ri­zați, vul­ne­ra­bi­li, ne­fe­ri­ciți, dar lu­dici, ob­se­dați de corp, ato­mi so­cia­li ori­en­tați du­pă drep­turi. Ce­rem în per­ma­ne­nță noi lu­cruri pen­tru a ne sa­tis­fa­ce do­ri­nțe­le pa­sa­ge­re. De ase­me­nea, pi­er­dem un si­mț mai ge­ne­ral al obli­gați­ei, cum ar fi ace­la față de ța­ra noas­tră sau față de ca­no­nul vir­tuți­lor. Din acest mo­tiv, pi­căm vic­ti­me ide­o­lo­gi­i­lor ab­sur­de ca­re um­plu vi­dul in­te­ri­or și ca­re ne dau, cel puțin pen­tru mo­ment, un scop în viață. Având fa­mi­lii pu­ter­ni­ce, so­ci­e­ta­tea es­te, în ma­re mă­su­ră, imu­nă la ast­fel de ten­tații.

Aveți vreo re­co­man­da­re po­li­ti­că, edu­cați­o­na­lă și cul­tu­ra­lă pen­tru ro­mânii ca­re își iu­besc tra­diția, li­ber­ta­tea și ța­ra?

Sin­gu­ra re­co­man­da­re pe ca­re o pot da es­te ace­e­ași pe ca­re o dau și altor țări cen­tral și est-eu­ro­pe­ne: să se vin­de­ce de com­ple­xul de in­fe­ri­o­ri­ta­te și să do­bânde­as­că mai mul­tă încre­de­re în ele înse­le și să încer­ce să joa­ce un rol mai pro­e­mi­nent în lup­te­le pen­tru iden­ti­ta­tea eu­ro­pe­a­nă. Eu­ro­pa Oc­ci­den­ta­lă și-a pi­er­dut ener­gia cre­a­ti­vă și alu­ne­că într-o po­li­ti­că ide­o­lo­gi­că ri­gi­dă, ex­trem de pe­ri­cu­loa­să. Es­te da­to­ria noas­tră – „noas­tră“însem­nând fos­te­le țări din blo­cul so­vi­e­tic – să ne opu­nem aces­tor ten­di­nțe. Pu­neți-vă lu­cru­ri­le în or­di­ne aca­să și încer­cați să schim­bați lu­cru­ri­le. Nu mai sun­tem ru­de­le să­ra­ce ale par­te­ne­ri­lor ves­tici, ci ne-am ma­tu­ri­zat ast­fel încât pu­tem să ne de­fi­nim pro­pri­i­le pri­o­ri­tăți. Și nu vă lă­sați pă­că­liți în a cre­de că pro­ble­me­le de astă­zi sunt po­li­ti­ce și le­ga­le. Con­flic­tul es­te din ce în ce mai fi­lo­so­fic. Așa­dar, nu ca­pi­tu­lați și nu ezi­tați să con­frun­tați ce­a­lal­tă ta­bă­ră la ni­vel po­li­tic, dar și in­te­lec­tual. Re­cent, la ni­ve­lul Uni­u­nii Eu­ro­pe­ne au exis­tat câte­va ac­ti­vi­tăți ca­re i-au adus împreu­nă pe po­lo­ne­zi și ro­mâni. Cred că ar tre­bui să con­ti­nue.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.