De a vedea în UE viitorul comun continue a avea încredere în Biserică

față politicilor agresive ale Uniunii Europene?

Într-un fel da, dar nu știm pentru cât timp. Buldozerul ideologic care a devenit UE întâlnește o rezistență considerabilă, dar va fi dificil de continuat această rezistență în deceniile următoare dacă restul Europei nu se va schimba. La fel cum similaritățile dintre comunism și democrația liberală pot fi un imbold pentru Polonia și Ungaria ca ele să nu accepte absurditățile lumii moderne și înclinațiile sale totalitare, pe termen lung s-ar putea să vedem un efect invers. Expuși multă vreme la o presiune ideologică, oamenii tind să cedeze. În țara mea mai există o instituție care ar trebui să ne țină treji, iar aceasta este Biserica Catolică. Biserica ne-a oferit o protecție parțială în fața comunismului și ne poate oferi un pic de protecție în fața noilor forme de despotism. Dar trebuie îndeplinite două condiții. În primul rând, clerul nu trebuie să cedeze ispitei de a vedea în UE viitorul comun al Europei, iar în al doilea rând polonezii trebuie să continue a avea încredere în Biserică. Din nefericire, episcopatul european își pierde poziția tocmai pentru că dorește să fie parte din curentul principal, iar societățile europene au devenit din ce în ce mai seculare. Nu mai există prea multe lucruri care să ofere o bază de rezistență, cu excepția sentimentelor naționale.

Ați fost ministru al Educației în Polonia. Ne puteți spune ce politici ați adoptat pentru a îmbunătăți nivelul educației din țara dumneavoastră și a inversa tendința generală de imbecilizare?

În fapt, am fost ministru al Educației pentru o jumătate de an, eram parte dintr-un guvern minoritar și nu puteam face prea multe. Am pregătit niște planuri pentru noi reforme după alegeri, dar din păcate am pierdut alegerile și a trebuit să plec. Dar problema există și va continua să existe. Actualul guvern al Poloniei, Lege și Justiție, a lansat o reformă a Educației care merge în direcția cea bună și va trebui să așteptăm câțiva ani pentru a vedea rezultatele. Problema este că în toate democrațiile liberale există o aversiune puternică împotriva unei educații generale de calitate. Părinții, copiii și profesorii sunt la unison în dorința lor de a avea o educație simplă, nu una exigentă, și practică. Părinții vor note bune pentru copiii lor, nu o educație bună. Latina, greaca, matematica și toate aceste lucruri importante sunt considerate o bătaie de cap. Din acest punct de vedere, putem spune că democrația liberală este inerent în favoarea îndobitocirii. Oamenii se consolează ei înșiși cu ideea că sistemul a inventat specializarea, care a dus la o dezvoltare remarcabilă a științei. Este, bineînțeles, adevărat: avem specialiști minunați care descoperă și inventează lucruri minunate, dar în același timp suntem din ce în ce mai slabi intelectual și nu ne deranjează că suntem proști. Să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă vom reintroduce limbile clasice și mai multă matematică avansată în educația generală obligatorie. Părinții și copiii vor ieși în stradă.

Cum am putea reconstrui cultura creștină? Unii comentatori văd, de pildă, în civilizația creștină un produs secundar al unei societăți ascetice. Cu alte cuvinte, putem reconstrui această civilizație fără să ne schimbăm radical presupozițiile noastre antropologice și metafizice?

O societate creștină nu este o societate ascetică, ci o societate care pune mare preț pe virtuți precum cumpătarea și stăpânirea de sine. Astfel, societatea creștină continuă tradiția morală a Greciei și a Romei, cele două mari izvoare ale civilizației noastre, care s-au prăbușit deoarece, printre altele, nu au mai ținut cont de această tradiție morală. Din acest motiv, decreștinarea și secularizarea ne îndepărtează din ce în ce mai tare de rădăcinile civilizației noastre. Și nu doar etica virtuților dispare, ci dispar și metafizica, epistemologia clasică și antropologia. Așadar, slăbirea creștinismului este parte dintr-un proces mai larg care a început în debutul modernității: o reacție de opoziție atât față de creștinism, cât și față de cultura clasică. Acest proces are deja o istorie, iar astăzi culminează în atitudini manifest anti-creștine și anti-clasice. Terenul de luptă este, astfel, mai mare decât cel al strictei înfruntări creștini vs non-creștini. Aveți dreptate că bătălia nu poate fi câștigată fără subminarea cu succes a antropologiei dominante în prezent și a presupozițiilor sale anti-metafizice. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este să asistăm la capitularea creștinismului și să vedem cum începe să flirteze cu liberalismul. În fapt, procesul a început deja, mai ales printre protestanți, dar și printre unii catolici, inclusiv figuri înalte ale Bisericii. Consecința unei astfel de strategii va fi în mod necesar un declin și mai accentuat. Oamenii au nevoie de un creștinism viguros, cu o antropologie și o metafizică serioase, ca o alternativă clară la relele vremii noastre. Doar atunci va deveni atractiv. De ce ar alege cineva un creștinism care este doar o versiune schimbată de liberalism? Cu o astfel de ofertă pe masă, majoritatea nu vor alege copia mai mult sau mai puțin imperfectă, ci liberalismul.

De ce liberalismul și modernitatea, în pofida „toleranței“și „pluralismului“clamate, nu tolerează creștinismul?

De la începuturile foarte timpurii ale modernității a existat o puternică prejudecată anti-religioasă. Argumentul era următorul: religia creștină este singura și cea mai importantă forță antagonistă din societate. Din acest motiv trebuie controlată de către stat. Cu alte cuvinte, religia creștină a fost de la bun început percepută ca o amenințare sau ca o problemă, nu ca ceva benefic din punct de vedere social și politic. Rapid au fost descoperite noi păcate ale religiei creștine. Cel puțin începând cu Iluminismul, progresul a fost definit în principal ca îndepărtarea de religie. După cum s-a exprimat într-o frază faimoasă Kant, prin trecerea la stadiul de maturitate istorică, omul se eliberează de autoritatea religiei. Din acest punct de vedere, era firesc ca mulți filosofi politici și politicieni să dilueze religia cât mai mult posibil și să o facă sclava conceptelor seculare de ordine politică precum liberalismul, democrația sau socialismul. Ceea ce însemna că religia trebuia să fie cât mai îndepărtată posibil de spațiul public. În cursul acestui fenomen, spațiul acordat religiei a devenit din ce în ce mai mic și mai mic. Astăzi, simpla afișare a unui simbol religios în public provoacă mânie și procese. Dreptul presupus „inalienabil“de a te închina la religia ta nu a fost în realitate niciodată inalienabil în interiorul tradiției liberale moderne. Cu alte cuvinte, liberalismul nu a fost niciodată cu adevărat sincer în favoarea toleranței și a pluralismului, ci a pledat întotdeauna fără întrerupere și fără milă în favoarea propriei sale agende. Ceea ce a reușit să facă este să-i determine pe oameni să accepte nu doar că liberalismul înseamnă toleranță și pluralism, ci și că oricine susține toleranța și pluralismul trebuie să susțină liberalismul. Ambele teze sunt în mod evident false.

Nu există familie în afara familiei „tradiționale“

Care este opinia dumneavoastră în privința „căsătoriei homosexuale“și a tuturor „drepturilor“asociate minorităților sexuale?

Ilustrează ceea ce am descris mai sus, și anume politizarea spațiului privat. La urma urmelor, ce poate fi mai intim decât sexul? Și totuși, sexul a fost transformat într-o problemă politică, chiar o problemă politică majoră, preluată și reglementată de tribunale, guverne și instituții internaționale. Asta arată nivelul bolnav de absurditate în care a căzut lumea. Mai arată încă două lucruri. În primul rând, ilustrează degradarea conceptului de „drepturi“. În chestiunea homosexualilor, tot ce avem sunt pretenții și cereri. Nu există niciun „drept“când doi bărbați se căsătoresc. Dar dacă pretențiile și cererile au parte de suficientă susținere politică, ele pot deveni drepturi și pot fi impuse în consecință. Dar asta este complet arbitrar. În al doilea rând, ilustrează falsitatea limbajului politic cotidian. „Căsătoria“a fost întotdeauna definită ca o uniune între un bărbat și o femeie. Indiferent de legătura dintre doi homosexuali, cu siguranță nu este o „căsătorie“, cu excepția situației în care acceptăm că nu există un înțeles stabil al cuvintelor, deoarece înțelesurile pot fi schimbate de tribunale și de parlamente. Ca să nu mai amintesc de cuvântul idiot „gay“, pe care nu l-am folosit niciodată. „Gay“înseamnă și a însemnat întotdeauna „vesel“(vezi Nietzsche, „Știința veselă“). Rechiziționarea acestui cuvânt pentru a desemna un homosexual a avut întotdeauna un scop ideologic. Era menită să arate că homosexualii nu sunt niște oameni tulburați interior, ci sunt oameni plini de veselie, fără să aibă vreo problemă cu tulburările lor sexuale. Așadar, să fim atenți la limbajul pe care îl folosim și să nu preluăm acest jargon îngrozitor care s-a întins în spațiul public.

De ce este importantă familia tradițională pentru o societate liberă?

Nu există familie în afara familiei „tradiționale“. Toate celelalte aranjamente nu se califică la statutul de familie. Dintre multele avantaje decisive pe care le oferă familia, dați-mi voie să atrag atenția asupra unuia singur. Familia îți dă posibilitatea să te privești dintr-o perspectivă mai largă decât aceea a propriei vieți. Te identifici cu cei care au trăit înainte – părinții, bunicii – și cu cei care vin după tine, de a căror bunăstare te preocupi. Muncești pentru copiii și nepoții tăi, care vor veni mai târziu. Asta îți oferă o perspectivă complet diferită asupra vieții tale și, în fapt, asupra naturii umane. Odată ce definim o ființă umană ca individ, adică drept o entitate separată de ceilalți și care nu este preocupată de cei de dinainte sau de cei care vor veni după el, de regulă pentru că nu are familie, sau nu are copii, sau are copii care sunt, de asemenea, indivizi separați, nu mai avem un sentiment de apartenență, nici un sentiment de obligație. Devenim egoiști, egocentrici, secularizați, vulnerabili, nefericiți, dar ludici, obsedați de corp, atomi sociali orientați după drepturi. Cerem în permanență noi lucruri pentru a ne satisface dorințele pasagere. De asemenea, pierdem un simț mai general al obligației, cum ar fi acela față de țara noastră sau față de canonul virtuților. Din acest motiv, picăm victime ideologiilor absurde care umplu vidul interior și care ne dau, cel puțin pentru moment, un scop în viață. Având familii puternice, societatea este, în mare măsură, imună la astfel de tentații.

Aveți vreo recomandare politică, educațională și culturală pentru românii care își iubesc tradiția, libertatea și țara?

Singura recomandare pe care o pot da este aceeași pe care o dau și altor țări central și est-europene: să se vindece de complexul de inferioritate și să dobândească mai multă încredere în ele însele și să încerce să joace un rol mai proeminent în luptele pentru identitatea europeană. Europa Occidentală și-a pierdut energia creativă și alunecă într-o politică ideologică rigidă, extrem de periculoasă. Este datoria noastră – „noastră“însemnând fostele țări din blocul sovietic – să ne opunem acestor tendințe. Puneți-vă lucrurile în ordine acasă și încercați să schimbați lucrurile. Nu mai suntem rudele sărace ale partenerilor vestici, ci ne-am maturizat astfel încât putem să ne definim propriile priorități. Și nu vă lăsați păcăliți în a crede că problemele de astăzi sunt politice și legale. Conflictul este din ce în ce mai filosofic. Așadar, nu capitulați și nu ezitați să confruntați cealaltă tabără la nivel politic, dar și intelectual. Recent, la nivelul Uniunii Europene au existat câteva activități care i-au adus împreună pe polonezi și români. Cred că ar trebui să continue.