Suntem fruntași la cereale. Cum procedăm?
Producţia totală de cereale de anul acesta, estimată la 27,31 milioane de tone, clasează România pe locul 3 în topul celor mai mari state producătoare din Europa. Faţă de anul trecut am urcat o poziţie, devansând Polonia.
Prima observaţie este că, într-un an în care Polonia a avut randamente slabe, noi, cu condiţii pedoclimatice mult mai bune (niciodată Podișul Malopolska nu se va putea compara cu Câmpia Română sau cu Crișana), am reușit să o devansăm. Aceasta dovedește forţa agricolă superioară a polonezilor, care rămân totuși pe locul al patrulea în Europa într-un an slab.
Comisia Europeană estimează pentru România o producţie totală de cereale de 27,3 milioane de tone, faţă de puţin peste 27 milioane de tone anul trecut, conform ultimelor date DG Agri, publicate de Economica.net. Suntem pe locul al treilea, după Franţa (61,6 milioane de tone) și Germania (38 milioane de tone).
Nu este prima dată când avem astfel de producţii-record în agricultură cu care nu știm ce să facem pentru că nu avem capacitate de depozitare și scoatere a producţiei pe pieţele internă și externă. De câte ori dă Domnul și cade ploaia când trebuie, avem producţie mare de cereale, așa cum, de câte ori dă Domnul și nu plouă când trebuie, avem producţie mare de vin, care este mai zaharat și devine, peste ani, memorabil.
Prima problemă este că, în mult mai mare măsură decât marii producători occidentali, nu avem irigaţii și astfel nu dăm apă culturilor când au nevoie. Paranteză deloc nesemnificativă: avem cele mai bune condiţii din Europa și printre cele mai bune din lume la cultura nucului, și totuși nu noi, ci Franţa este lider, livezile din Hexagon fiind recunoscute pentru productivitatea și calitatea lor. Aceasta spune mult.
Revenind la irigaţii: este un loc comun (dar și un mit popular) că după 1990 sistemele de irigaţii comuniste au fost devalizate și astfel au devenit nefuncţionale. Este corect. Ceea ce nu se spune niciodată e că acele sisteme ingenioase nu se bazau pe modelul occidental de pompare a apei, prin hidrofoare.
Dacă vrem acum să refacem irigaţiile, cred că nu trebuie să le refacem pe cele comuniste, ci să folosim modelul occidental, bazat pe staţii de pompare, mult mai eficient. Nu trebuie să trecem cu vederea nici faptul că investitorii (unii străini, dar și români, ca Dumitru Muscă, în Crișana) în agricultură sunt altă lume. Ei au sistemele lor, au făcut irigaţii, au portofolii de contracte, de obicei pe relaţia externă și, în general, s-au descurcat pe cont propriu.
Și aici ajungem la adevărata mare problemă: piaţa. România nu are o piaţă organizată coerent instituţional a cerealelor și, în general, a produselor agricole. Marii investitorii se descurcă pe cont propriu, apoi există un soi de clasă medie de cultivatori, care luptă pentru supravieţuire pe pieţe, iar restul terenurilor sunt, cum se spune, pârloagă sau se află în economia de subzistenţă.
Aici ajungem la altă mare durere: ţăranul care are câteva hectare face economie de subzistenţă, nu iese cu produsele sale pe piaţă, pentru că nu-i convine preţul la care vinde, și atunci își ţine în hambar recolta peste iarnă. Cu riscul – pentru că nu are condiţii ca la carte – să-i mucegăiască spre primăvară grâul sau porumbul în hambar.
Ceea ce trebuie să înţelegem este că niciodată nu vom fi respectaţi dacă nu găsim soluţii la aceste probleme sistemice care ne ţin în era medievală a agriculturii. Mă refer la respectul pe care l-am putea câștiga în faţa occidentalilor dacă ar vedea că știm ce vrem și facem ce știm mai bine. În tradiţia lor colonială multiseculară, francezii, belgienii, britanicii sau spaniolii au reflexul că, dacă văd pe cineva că pleacă în faţa lor capul, îl taie. Dacă ţii capul sus și te dovedești competitiv, în timp, te respectă și te fac partenerul lor.
Mă refer, de pildă, la ce mi-a spus acum mai bine de doi ani, pentru „România liberă“, profesorul clujean Avam Fiţiu, despre felul cum am putea să dezvoltăm ferme familiale bazate pe mica producţie de cereale, folosind exemplul belgian. Universitarul a vorbit despre aceasta în anul 2016 – nicio problemă, a rămas exact ca-n tren.
Este clar că avem forţă agricolă, că putem fi printre marile puteri agricole ale Europei, dar – crede Fiţiu – ceea ce trebuie să ne preocupe în primul rând este să formăm o bază solidă de ferme familiale, care să creeze un motor de prosperitate în mediul rural, apoi, după ce am rezolvat această chestiune, putem să ne gândim să ieșim în lume cu excedentul natural de producţie existent.
Dar, oricum, să terminăm cu mitul României care este grânarul Europei.