Jo­sef Sei­fert: „Moar­tea ce­re­bra­lă nu exis­tă“

Romania Libera - - Prima Pagina -

Pro­fe­so­rul aus­triac Jo­sef Sei­fert a ocu­pat di­fe­ri­te fun­cții aca­de­mi­ce, pre­cum cea de pro­fe­sor și di­rec­tor al șco­lii doc­to­ra­le de fi­lo­so­fie de la Uni­ver­si­ta­tea din Dal­las (Te­xas); co-fon­da­tor și di­rec­tor al Aca­de­mi­ei Inter­nați­o­na­le de Fi­lo­so­fie din Irving (Te­xas); rec­tor al Aca­de­mi­ei Inter­nați­o­na­le de Fi­lo­so­fie din Li­e­chten­stein ș.a.m.d. „Cum poa­te ci­ne­va să de­cla­re †moar­tă» o per­soa­nă a că­rei ini­mă încă ba­te, a că­rei res­pi­ra­ţie es­te pe de­plin func­ţi­o­na­lă în plă­mânii săi, pre­cum și în toa­te ce­lu­le­le sa­le, şi ca­re pre­zin­tă mul­te alte sem­ne vi­ta­le?“, între­a­bă, pe bu­nă drep­ta­te, prof. Sei­fert, ca mai apoi să fa­că ace­as­tă afir­mație dras­ti­că: „În ori­ce caz, po­zi­ţia Aca­de­mi­ei Pon­ti­fi­ca­le de Ști­in­ţe în fa­voa­rea iden­ti­fi­că­rii mor­ţii per­soa­nei uma­ne cu †moar­tea ce­re­bra­lă» nu are ab­so­lut nici o va­loa­re, iar ace­as­tă Aca­de­mie • ca­re a apă­rat mul­te erori fi­lo­so­fi­ce, te­o­lo­gi­ce, mo­ra­le sau de altă na­tu­r㠕 are o au­to­ri­ta­te ma­gis­te­ria­lă nu­lă“.

Du­pă des­co­pe­ri­rea in­stru­men­tă­rii de­fi­niți­ei „mo­rții ce­re­bra­le” cu sco­pul de a pre­le­va or­ga­ne și du­pă in­ter­vi­u­ri­le acor­da­te de doc­to­rul Paul A. Byr­ne [i] – ca­re a ex­pli­cat is­to­ria aces­tui nou cri­te­riu lan­sat, în anii ’68, și a ară­tat con­se­cin­ţe­le sa­le ne­fas­te – , cu­nos­cu­tul fi­lo­sof aus­triac Jo­sef Sei­fert, pri­e­ten al Pa­pei Be­ne­dict al XVI-lea, ex­pli­că în in­ter­vi­ul de mai jos eroa­rea din spa­te­le aces­teia și de ce crești­nii nu tre­bu­ie să su­sți­nă așa-zi­sa „moar­te fal­să”. Dom­nu­le pro­fe­sor Sei­fert, ați fost unul din­tre pri­mii – în con­tex­tul Bi­se­ri­cii Ca­to­li­ce – ca­re a ri­di­cat obi­ec­ţii împo­tri­va cri­te­ri­u­lui „mo­rții ce­re­bra­le”. De ce? Încă din pri­mul mo­ment în ca­re am au­zit de ace­as­tă no­uă de­fi­ni­ţie a mor­ţii am fost con­vins că noi­le cri­te­rii ale de­fi­ni­rii mo­rții în ter­me­nii unei dis­fun­cții ire­ver­si­bi­le a crei­e­ru­lui sunt, în mod grav, ero­na­te. Argu­men­te­le me­le au fost și sunt sim­ple. Ori­ci­ne le poa­te ur­mări:

1. La un an du­pă pri­mul tran­splant de ini­mă reușit, in­te­re­sul prag­ma­tic în di­re­cția re­de­fi­ni­rii mor­ţii cu sco­pul de a ob­ţi­ne or­ga­ne a fost ex­pri­mat, clar și fă­ră nici o ruși­ne, în ra­por­tul „Co­mi­te­tu­lui ad hoc al Șco­lii de me­di­ci­nă Har­vard pen­tru exa­mi­na­rea de­fi­ni­ţi­ei mor­ţii ce­re­bra­le” (1968). Inten­ţia de a pre­le­va or­ga­ne a mo­ti­vat, în mod evi­dent, co­mi­te­tul de la Har­vard să re­de­fi­neas­că moar­tea. Ra­por­tul lor nu a dat nici mă­car un sin­gur mo­tiv, pe lângă ce­le do­uă ar­gu­men­te prag­ma­ti­ce, pen­tru a ex­pli­ca de ce pa­ci­en­tul în sta­re de „moar­te ce­re­bra­lă” es­te mort. Așa­dar, exis­tă mul­te sem­ne și do­ve­zi ca­re ara­tă că de­fi­ni­ţia „mor­ţii ce­re­bra­le” a fost mo­ti­va­tă de con­si­de­ren­te uti­li­ta­ris­te iar nu de ade­văr. Sim­plul fapt că acest co­mi­tet de la Har­vard a dat nu­mai do­uă mo­ti­ve, și ace­lea prag­ma­ti­ce, pen­tru re­de­fi­ni­rea mor­ţii tre­zește sus­pi­ci­uni se­ri­oa­se. A de­cla­ra o per­soa­nă moar­tă din­tr-o rați­u­ne uti­li­ta­ră sau din cau­za „ne­voii de a-i pre­le­va or­ga­ne­le” nu fa­ce acea per­soa­nă moar­tă! Dar exis­tă mult mai mul­te mo­ti­ve ale îndoi­e­lii me­le

2. Cum poa­te ci­ne­va să de­cla­re „moar­tă” o per­soa­nă a că­rei ini­ma încă ba­te, a că­rei res­pi­ra­ţie es­te pe de­plin func­ţi­o­na­lă în plă­mânii săi, pre­cum și în toa­te ce­lu­le­le sa­le, și ca­re pre­zin­tă mul­te alte sem­ne vi­ta­le? Cum poa­te ci­ne­va să de­cla­re moar­tă o ma­mă în sta­re de „moar­te ce­re­bra­lă” dar ca­re-și poar­tă co­pi­lul în pânte­ce, co­pil că­ru­ia îi va da naște­re la 9 luni du­pă con­cep­ţie? For­ţând de­co­nec­ta­rea ei de la tu­bu­ri­le de oxi­gen și ven­ti­lație sunt omo­râți atât ma­ma, cât și co­pi­lul. Cum poa­te să fie un trup ome­nesc „mort” da­că încă are re­fle­xe, poa­te fi hră­nit și poa­te ab­sor­bi li­chi­de, pre­zin­tă „mi­ra­co­lul” me­ta­bo­lis­mu­lui și tran­sfor­mă mânca­rea în pro­pria sa sub­sta­nță, re­zis­tă bo­li­lor prin pro­pri­ul său sis­tem imu­ni­tar func­ţi­o­nal, are o tem­pe­ra­tu­ră nor­ma­lă, crește pro­por­ţi­o­nal (așa cum s-a vă­zut în ca­zul unui băiat în sta­re de „moar­te ce­re­bra­lă” des­pre ca­re se pre­su­pu­ne că a fost „mort” timp de 20 de ani)? Nu es­te împo­tri­va ori­că­rei evi­den­ţe a vi­e­ţii afir­mația că o per­soa­nă al că­rei trup dă ne­nu­mă­ra­te sem­ne de via­ţă, tre­ce prin pu­ber­ta­te, es­te gra­vi­dă și dă naște­re unui co­pil viu e moar­tă? S-a po­me­nit vre­o­da­tă ca un ca­da­vru să dea via­ţă unui co­pil viu? 3. Un ar­gu­ment bio-fi­lo­so­fic în fa­voa­rea „mor­ţii ce­re­bra­le” sus­ţi­ne că fă­ră func­ţi­o­na­rea crei­e­ru­lui omul nu es­te ni­mic altce­va de­cât o co­lec­ţie di­zar­mo­ni­oa­să de ce­lu­le și or­ga­ne. Nu­mai crei­e­rul ar da uni­ta­te tru­pu­lui. Cum poa­te ci­ne­va să atri­bu­ie crei­e­ru­lui, un or­gan for­mat re­la­tiv târziu, du­pă mai mul­te săp­tă­mâni, de că­tre or­ga­nis­mul omu­lui viu că­ru­ia îi apa­rți­ne, ro­lul in­te­gra­tor cen­tral sau ro­lul sin­gu­rei păr­ţi cu ade­vă­rat pur­tă­toa­re de via­ţă din între­gul corp? Un ni­vel înalt al vi­e­ţii in­te­gra­te a omu­lui pre­ce­de, în mod evi­dent, for­ma­rea crei­e­ru­lui. Crei­e­rul es­te pro­du­sul aces­tei fi­i­nțe uma­ne in­te­gra­te și dez­vol­ta­te, fă­ră a fi uni­ca sa cau­ză sau sin­gu­rul pur­tă­tor. 4. Ter­me­nul de moar­te ce­re­bra­lă es­te ex­trem de am­bi­guu și înse­am­nă lu­cruri to­tal di­fe­ri­te: 1) moar­tea unui or­gan; 2) moar­tea unei per­soa­ne vii din cau­za unei dis­func­ţii a crei­e­ru­lui său. Pe lângă toa­te aces­tea, de ase­me­nea, sta­rea fi­zi­că de moar­te a unui or­gan es­te în între­gi­me am­bi­guă. Ea poa­te însem­na: 1a) moar­tea trun­chi­u­lui ce­re­bral al crei­e­ru­lui; 1b) moar­tea pă­rții su­pe­ri­oa­re a crei­e­ru­lui (moar­tea ce­re­bra­lă); 1c) moar­tea între­gu­lui crei­er etc. Ni­ci­u­nul din aces­te con­cep­te, ex­trem de di­fe­ri­te, des­pre ce anu­me ar con­sti­tui „moar­tea” – nu are ar­gu­men­te bu­ne în fa­voa­rea sa. Mai mult de­cât atât, cât timp o con­fu­zie to­ta­lă dom­nește cu pri­vi­re la ca­re anu­me din­tre aces­te „mor­ţi ce­re­bra­le” tre­bu­ie pre­su­pu­să ca fi­ind moar­tea uma­nă și atât timp cât o con­fu­zie to­ta­lă exis­tă cu pri­vi­re la rați­u­ni­le pen­tru ca­re ace­ea es­te con­si­de­ra­tă moar­tea unui om, es­te com­plet imo­ral și, to­to­da­tă, o încăl­ca­re a drep­tu­ri­lor uma­ne fap­tul de a per­mi­te ex­tra­ge­rea or­ga­ne­lor vi­ta­le ne­pe­re­che, act ca­re în mod re­al – sau cel puțin po­te­nțial – uci­de o fi­i­nță uma­nă. 5. Per­soa­na uma­nă (su­fle­tul) are o fi­i­nță sub­stan­ţia­lă ce nu poa­te fi re­du­să la ca­pa­ci­ta­tea omu­lui de a-și fo­lo­si, într-un mod em­pi­ric de­mon­stra­bil, in­te­lec­tul, sau la fap­tul de a fi co­nști­ent. Drept ur­ma­re, mul­te ar­gu­men­te ale ce­lor ca­re su­sțin noți­u­nea de „moar­te ce­re­bra­lă” și ca­re afir­mă – por­nind de la pre­su­pu­sa înce­ta­re a co­nști­in­ţei, gândi­rii și per­ce­pți­i­lor sen­zo­ria­le – că o per­soa­nă es­te moar­tă se ba­ze­a­ză pe o an­tro­po­lo­gie ma­te­ria­lis­tă com­plet greși­tă sau pe o an­tro­po­lo­gie „ac­tua­lis­tă” ca­re iden­ti­fi­că fap­tul de „a fi o per­soa­nă” cu fap­tul de „a te pur­ta/a acți­o­na ca o per­soa­nă”. Căci, de ase­me­nea, chiar și atunci când dor­mim sau când leși­năm sun­tem o per­soa­nă, deși nu ne pur­tăm ca și cum am fi una. 6. Re­ac­ţi­i­le vi­o­len­te ale așa-nu­mi­ţi­lor „pa­ci­en­ţi mor­ţi” atunci când or­ga­ne­le lor sunt ex­tra­se se ase­a­mă­nă cu re­ac­ţia vi­o­len­tă a em­bri­o­ni­lor când sunt avor­ta­ţi, du­pă cum a do­cu­men­tat fil­mul „The si­lent scre­am” („Stri­gă­tul mut”)[ii]. Acest fapt do­ve­dește că es­te cel pu­ţin pro­ba­bil ca ace­le per­soa­ne în sta­re de „moar­te ce­re­bra­lă” să fie încă si­mți­toa­re, iar aces­te re­ac­ţii nu sunt efec­tul „La­zăr” (și, apro­po, La­zăr trăia) într-un corp. Sfântul Ioan Paul al IIlea, într-un cu­vânt tri­mis par­ti­ci­pa­nți­lor la cel de-al XVIII-lea con­gres in­ter­na­ţi­o­nal al So­ci­e­tă­ţii pen­tru Tran­splant, în anul 2000[iii], a vor­bit des­pre „moar­tea ce­re­bra­lă” ca des­pre un cri­te­riu su­sți­nut uni­tar de că­tre co­mu­ni­ta­tea ști­in­ţi­fi­că in­ter­na­ţi­o­na­lă și fa­ţă de ca­re Bi­se­ri­ca nu ar avea ni­mic de obi­ec­tat. Du­pă dum­nea­voas­tră, de ce? Sunt crești­nii obli­ga­ţi să ur­me­ze acest cri­te­riu? De ce a tri­mis Pa­pa acel dis­curs, nu știu. Se prea poa­te să fi acor­dat un cre­dit ne­jus­ti­fi­cat mem­bri­lor și li­de­ri­lor Aca­de­mi­ei Pon­ti­fi­ca­le de Ști­in­ţe, ca­re, în do­uă rânduri, în 1984 (cu una­ni­mi­ta­te) și în 1989 (cu ma­jo­ri­ta­te de vo­turi), au op­tat pen­tru ac­cep­ta­rea de­fi­ni­ţi­ei „mor­ţii ce­re­bra­le”. (Pro­fe­so­rul Alan Shew­mon, un fai­mos pe­dia­tru neu­ro­log și poa­te prin­ci­pa­lul ex­pert în ches­ti­u­nea „mor­ţii ce­re­bra­le”, a înce­put să se îndoias­că, chiar în con­tex­tul aces­tor întâlniri, de co­rec­ti­tu­di­nea apă­ră­rii pe ca­re a pro­pus-o el însuși – în 1985 și 1987 – pen­tru „moar­tea ce­re­bra­lă”, în timp ce eu, ca­re, de ase­me­nea, am fost in­vi­tat ca ex­pert, m-am opus cu toa­tă fer­mi­ta­tea.) În ori­ce caz, po­zi­ţia Aca­de­mi­ei Pon­ti­fi­ca­le de Ști­in­ţe în fa­voa­rea iden­ti­fi­că­rii mor­ţii per­soa­nei uma­ne cu „moar­tea ce­re­bra­lă” nu are ab­so­lut nici o va­loa­re, iar Aca­de­mia Pon­ti­fi­ca­lă de Ști­i­nțe, ca­re a apă­rat mul­te erori fi­lo­so­fi­ce, te­o­lo­gi­ce, mo­ra­le sau de altă na­tu­ră are o au­to­ri­ta­te ma­gis­te­ria­lă nu­lă. Vi­ce-preșe­din­te­le și, ul­te­ri­or, preșe­din­te­le Aca­de­mi­ei Pon­ti­fi­ca­le pen­tru Via­ţă, Mon­se­ni­o­rul Elio Sgrec­cia, un om cu vas­te cu­noștin­ţe și mul­tă înţe­lep­ci­u­ne, nu a ac­cep­tat mul­te­le voci (ale doc­to­ru­lui Alan Shew­mon, pro­fe­so­ru­lui Ci­ce­ro Coim­bra, a mea dar și ale alto­ra) ca­re au cri­ti­cat re­de­fi­ni­rea mor­ţii. Așa­dar es­te po­si­bil ca și el să fi in­fluen­ţat spu­se­le Pa­pei. Cu­vântul Pa­pei Ioan Paul al II-lea că­tre par­ti­ci­pa­nții la con­fe­ri­nța So­ci­e­tă­ţii pen­tru Tran­splant nu es­te, pro­priu zis, un do­cu­ment al Bi­se­ri­cii ca­re ar obli­ga cre­din­ci­oșii ca­to­lici să ac­cep­te co­nți­nu­tul său. Acest lu­cru es­te va­la­bil în spe­cial cu pri­vi­re la as­pec­tul ju­de­căți­lor me­di­ca­le em­pi­ri­ce co­nți­nu­te.

Prin ur­ma­re, nu sun­tem obli­ga­ţi să ac­cep­tăm dis­cur­sul Sfântu­lui Pă­rin­te, Pa­pa Ioan Paul al II-lea, în între­gi­me. Sin­gu­rul lu­cru pe ca­re-l pu­tem ac­cep­ta es­te acea afir­mație ma­gis­te­ria­lă ca­re spu­ne că es­te per­mi­să ex­tra­ge­rea or­ga­ne­lor vi­ta­le ne­pe­re­che din anu­mi­te per­soa­ne ca­re sunt în mod si­gur moar­te (în la­ti­nă „ex ca­da­ve­re”, du­pă for­mu­la Pa­pei Be­ne­dict al XVI-lea). În ori­ce caz, noi nu tre­bu­ie nici să ac­cep­tăm afir­mați­i­le in­co­rec­te ale lui Ioan Paul al II-lea din acest dis­curs cum că ar exis­ta, în co­mu­ni­ta­tea me­di­ca­lă, o ac­cep­ta­re uni­ver­sa­lă a ipo­te­zei că „moar­tea ce­re­bra­lă” es­te, de fapt, moar­te, nici nu tre­bu­ie să afir­măm că es­te le­gi­tim să ex­tra­gem or­ga­ne vi­ta­le de la pa­ci­en­ţii ca­re sunt de­cla­ra­ţi că fi­ind în sta­re de moar­te ce­re­bra­lă. Asta de­oa­re­ce pri­ma din­tre aces­te afir­mații NU co­res­pun­de fap­tu­lui că exis­tă un nu­măr con­si­de­ra­bil (și în crește­re) de me­dici și oa­meni de ști­in­ţă de pri­ma mână ca­re nu sunt de acord cu de­fi­ni­ţia mor­ţii ce­re­bra­le.

A do­ua afir­mație es­te ex­tra­să de Pa­pă ca o con­clu­zie a afir­ma­ţi­ei in­co­rec­te cum că ar exis­ta un con­sens me­di­cal uni­ver­sal. În ori­ce caz, chiar da­că ar exis­ta un con-

Jo­sef Sei­fert s-a năs­cut, în 1945, la Se­e­kir­chen, lângă Sal­zburg. Și-a su­sți­nut doc­to­ra­tul în fi­lo­so­fie la Uni­ver­si­ta­tea din Sal­zburg, în 1969, apoi, sub coor­do­na­rea pro­fe­so­ru­lui Ro­bert Spa­e­mann, și-a su­sți­nut te­za de abi­li­ta­re la Uni­ver­si­ta­tea din Mšnchen, în 1975. Dis­ci­pol al fi­lo­so­fu­lui Di­e­tri­ch von Hil­de­brand, Sei­fert a ocu­pat di­fe­ri­te fun­cții aca­de­mi­ce – pre­cum cea de pro­fe­sor și di­rec­tor al șco­lii doc­to­ra­le de fi­lo­so­fie de la Uni­ver­si­ta­tea din Dal­las, co-fon­da­tor și di­rec­tor al Aca­de­mi­ei Inter­nați­o­na­le de Fi­lo­so­fie din Irving, Te­xas, rec­tor al Aca­de­mi­ei Inter­nați­o­na­le de Fi­lo­so­fie din Li­e­chten­stein și rec­tor al ace­leiași in­sti­tuții în ca­drul Uni­ver­si­tății Ca­to­li­ce Pon­ti­fi­ca­le din Chi­le.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.