De ce îl va vota Dragnea pe Tăriceanu

Comentatori grijulii cu orgoliul PSD-ist se tot înghesuie în a-și convinge audienţa că un partid așa de mare nuși poate permite să aibă candidat la prezidenţiale pe altcineva în afară de propriul președinte. Aceeași solicitare vine și din interiorul partidului, dar nimeni cât de cât familiarizat cu măștile politicii nu se așteaptă ca vreun fruntaș PSD – odată întrebat public – să declare altceva decât că liderul trebuie să candideze. Poate să fie din convingere, din servilism sau poate să fie o tactică.

Impresia este că dl Dragnea lasă în mod voit să crească presiunea (dacă nu chiar o instrumentează), cu scopul atât de a-și îndatora partenerul de coaliţie, cât și de a se victimiza, pentru ca, la momentul oportun, cu vocea tremurândă (dar nu chiar ca a dlui Stolojan), să facă anunţul cel mare – al desemnării candidatului comun în persoana dlui Tăriceanu. Mulţi ar fi șocaţi, dar – stând strâmb și judecând drept – este singura soluţie cu sorţi de izbândă din această parte a eșichierului. În politică nu e loc de exaltare sau narcisism, ci de luciditate. La chemarea lui Dragnea – ceea ce implică și tărie, și inteligenţă politică – de a i se da votul lui Tăriceanu, poporul PSD e de așteptat să i se supună – cât ar fi de deziluzionat de eschiva șefului, pe de o parte, și, pe de alta, cât ar fi de îndoctrinat (sau poate tocmai de aceea!).

Raţiunile sunt multiple. Cea mai importantă este aritmetica. În turul al doilea, Dragnea nu mai are de unde să crească, în timp ce Tăriceanu poate să adune în plus procente semnificative. Ponta nu-i va da niciodată voturile Pro România, în schimb lui Tăriceanu sunt șanse mari să i le dea. (Ar fi cel puţin ciudat să i le dea cui l-a bătut în 2014.)

De partea cealaltă, unii liberali de la PNL stau în cumpănă dacă să-l mai voteze încă o dată pe dl Iohannis sau nu. N-ar bascula niciodată spre Dragnea, însă, singuri cu ei înșiși în cabina de vot, ar bascula în secret spre Tăriceanu, dornici ca politica PNL să înceapă să se facă la PNL, și nu la Cotroceni. Cât despre partizanii dubletului USR+PLUS, precum cei ai PMP – nu se pune problema să se ducă nici spre Dragnea, nici spre Tăriceanu. UDMR, ca de obicei, va arbitra întrecerea, cu dividendele specifice de rigoare.

Pe dedesubt lucrurile sunt și mai complicate. Intervin micile dezertări care – aglutinate – produc marile răsturnări. Este adevărat că electoratul PSD este foarte disciplinat și se arată la vot când e chemat (mai ales cu atâţia primari în teritoriu), dar avalanșa de lupte intestine, disidenţe, răsturnări ale propriilor guverne, excluderi etc. a produs cicatrici adânci, chiar răni deschise. La prima mână, precaritatea prim-miniștrilor PSD se contabilizează la Dragnea. Remanierile numeroase – tot la el. Hemoragia de parlamentari (care dă bătaie de cap la trecerea legilor și apă la moara UDMR) – tot la el. Schisma cu primarul Capitalei – tot la el. Și mai sunt. Ca urmare, procente întregi – nu se știe câte, inclusiv suporterii dnei Firea, care nu sunt puţini – îl urăsc suficient încât să producă surprize. Derobările poate nu ar fi fatale în ce privește accesul în turul al doilea, dar acolo – unde, într-adevăr, fiecare jumătate de procent va conta – ura fratricidă poate merge până la a vota cu adversarul. În schimb, dacă l-ar avea pe Tăriceanu în turul doi, defectorii PSD, oferindu-li-se o alternativă viabilă, l-ar vota cu două mâini.

Mai vin la socoteală abstinenţii și nehotărâţii, dar dacă s-ar hotărî, e greu de presupus că ar merge la urne pentru dl Dragnea. În același timp, dacă, rejectat din lista europarlamentară, Crin Antonescu decide să intre în cursă – cu condiţia, desigur, de a-și fi depășit (auto)interdicţia de Bruxelles – atunci lucrurile se încurcă și tot tabloul pe partea cealaltă de eșichier se răstoarnă, dar nici așa dl Dragnea nu poate câștiga. Indiferent de cine intră în turul al doilea alături de președintele PSD, votul anti-Dragnea va fi majoritar. A nu se uita românii din Exil/Diaspora, care vor avea, de asemenea, un cuvânt de spus, în majoritate tot în defavoarea lui Dragnea.

Și-atunci, la ce-ar servi orgoliul PSD, explicabil până la un punct, printre altele, prin sufragiul mare primit în 2016 (care, nota bene, nu a depășit totuși, în cifre absolute – potrivit BEC – 3,2 milioane de voturi)? Ar fi total contraproductiv, în situaţia dată, de a merge cu un candidat propriu, care mai mult decât o înfrângere finală n-are ce să obţină. În momentul în care se declară candidat, competiţia prezidenţială devine o formalitate: câștigătorul este stabilit – nu va fi în niciun caz dl Dragnea. În plus, cu același gest, și-ar anticipa implicit și sfârșitul carierei politice – întrucât cine pierde competiţia prezidenţială riscă să-și rupă gâtul. Depinde și de mărimea partidului care te azvârle din șa. Una e să călărești un bizon și alta – un ponei. Căzăturile sunt diferite. Totuși, manejul este mare și nepătrunse sunt căile lui. S-au mai ridicat călăreţi din ţărână, dar rar.

Pe de altă parte, dl Tăriceanu, de unul singur – doar cu sprijinul ALDE – este improbabil să intre în turul doi, fiindcă partidul nu are capacitatea de a concura nici cu PSD, nici cu PNL. Dacă însă dna Firea – într-un gest de Jeanne d’Arc – trece la Pro România sau devine independentă și – în oglinda sindromului Oprescu

(perioada timpurie) – candidează, atunci PSD-ul s-ar putea de-a dreptul scinda și, beneficiind de un bazin doar pe jumătate plin, dl Dragnea nici nu s-ar mai califica în turul doi. Și dna Corina Creţu ar putea interveni în această cruciadă de stopare a lui Dragnea, smulgând și ea procente tot de la PSD. Paradoxal, candidatura comună a lui Tăriceanu ar putea stopa tendinţele centrifuge din PSD, în timp ce candidatura separată a lui Dragnea le-ar accentua. Ce e mai bine – să ai candidat comun cu șanse sau să ai candidat propriu care pierde sigur?

Toată lumea așteaptă europarlamentarele. În general, exerciţiul nu este edificator, fiind cotat drept cel mai absenteist scrutin. Dar anul acesta, dată fiind efervescenţa care bântuie, e posibil să avem o participare semnificativă. PSD va avea un scor mare, dar înșelător – procentul, în decembrie, va fi mai mic. Sunt de așteptat și diverse alianţe, tocmai pentru că unele partide-balama (citește: liderii lor scăpătaţi) sunt în pericol să nu prindă un loc la o masă în Grand-Place sau la parlamentarele din 2020. Contractate acum, alianţele sau fuziunile vor afecta, ca un buzdugan aruncat peste timp, prezidenţialele, adăugându-se și ele – chiar și cu jumătăţi de procent – bilanţului final. Vor mai apărea și niscaiva iepuri, băgători de seamă și clovni. Va fi spectacol.

În ultimă instanţă, scrutinul prezidenţial este mai mult despre candidaţi și mai puţin despre partide. Dincolo de înregimentarea politică, cetăţeanul singur în cabina de vot este suveran. Primează percepţia lui personală asupra pretendentului, imaginea de care acesta se bucură – parţial care i s-a construit – în mentalul public. Nu degeaba, de la Kennedy încoace, alegerile se câștigă (și se pierd) la televizor, decisiv fiind nu numai ce spui, ci și cum spui. Tăriceanu are atuuri. Și impune, și transmite. Transmite în primul rând echilibru. După 30 de ani de experienţă acumulată în toate funcţiile de vârf, transmite profilul de om de Stat.

Faţă de dl Dragnea, care este un personaj ultra-demonizat, dl Tăriceanu nu cară în spinare un epos de malversaţiuni (care, din punctul de interes al mitologiei electorale, nici nu mai contează cât adevăr demonstrabil conţine) – gen comunist, ciuma roșie,

Brazilia, Tel Drum și altele asemenea. Asta este situaţia pe care trebuie s-o înţeleagă PSD.

Din lunga cazuistică a demonizărilor ultimilor ani (în Dreptul american se numește asasinare de

caracter) și a fabricării culoarelor de extragere la comandă, cităm, la întâmplare, execuţiile consilierului prezidenţial Scutaru, procurorului general Niţu, primarului Nichita de la Iași, primarului Gutău de la Râmnicu Vâlcea, judecătorului Greblă de la CCR, președintelui Autorităţii de Supraveghere Financiară – Rușanu, chiar și a dlui Orban de la PNL, găurit și extras din cursa pentru Primăria Bucureștilor, apoi reșapat etc. Toate aceste cazuri – și multe altele –, după felul cum au fost prezentate, la vremea lor, opiniei publice, puteai să juri că sunt autentice și simţeai nevoia de a-i înfiera pe răufăcători. Și totuși, încet-încet, fiecare se demonstrează a fi fost un bluf. Cine manipulează, cine transformă într-un câmp de joc mentalul public românesc?

Oare, anul acesta, interesul naţional va fi lăsat totuși să primeze, prin desfășurarea unei competiţii democratice autentice, strict politice, fără interferenţe operative din nicio parte, al cărei rezultat să exprime doar voinţa majorităţii electoratului? Aferim.