Diaspora și omul providențial
Pionul, cu familie influenţabilă în ţară, se poate transforma în regină.
Din capul locului, se impune o nuanţare. Se vorbește, în general, despre românii stabiliţi sau angajaţi în străinătate folosind termenul de Diaspora. Sensul iniţial al cuvântului vine din grecescul împrăștiere. Nu este greșit, dar nici nu indică natura „împrăștierii“, care – în cvasitotalitatea cazurilor – nu a fost una benevolă, ci forţată, din cauze politice, economice etc. Așadar, Diaspora română (nu o includem aici pe cea istorică) are o puternică amprentă de exil.
Tradiţional, Exilul este anti-comunist și anti-securist. Golgotele întâmplate timp de 45 de ani nu se pot uita, majoritatea fiind pline de privaţiuni, umilinţe, traume de părăsire a familiilor, a prietenilor, într-un cuvânt – tot coșmarul abandonării forţate a spaţiului nativ. Sunt foști deţinuţi politic, persecutaţi, transfugi, azilanţi politic și urmașii lor sau, pur și simplu, oameni liberi care n-au mai suportat însclavizarea și dictatura. Nimeni n-a plecat de bine, în afară de odraslele unor nomenclaturiști, care – plictisiţi de-atâta bine – au vrut să plece la și mai bine.
A urmat exodul de emigraţie de după decembrie ’89. Aici motivaţiile se diversifică. S-a plecat, la început, tot din cauze politice: desantul minerilor și celelalte vicisitudini ale administraţiei Iliescu. Imediat, au început să prevaleze motivele economice. Sărăcia și prostul management al treburilor ţării se prelungesc de decenii. Unul din cinci români apţi de muncă se află în alte ţări ale UE. Între timp, mulţi și-au dat seama că în România de la porţile Orientului nu va fi niciodată democraţie în adevăratul sens al cuvântului, iar drepturile omului vor fi un lux. Și poate au dreptate, întrucât, după 26 de ani, ministresa de Justiţie Prună din Guvernul Cioloș chiar asta ne-a spus – că drepturile omului sunt un lux, devoalând fără să vrea baza de gândire neomarxistă a „noii politici“USR+PLUS.
Acum, formal, comuniști nu mai există, iar copiii nu pot și nu trebuie să fie ţinuţi responsabili de nenorocirile cauzate de părinţi. Dar nici nu te poţi aștepta ca fiii să-și nege sau renege părinţii, iar nepoţii să-și renege unchii, ar fi contra firii. Situaţia poate fi de tragedie greacă, dar e mai curând de famiglie italiană. Trecutul continuă să brăzdeze cu răni mocnite eposul și conștiinţa publică, otrăvindu-le. Printre altele, ostilitatea faţă de foștii securiști și urmașii lor provine și din inechitatea întronată la startul competiţiei capitaliste, în anii ’90, când s-a reașezat societatea, dar tot strâmb. Prin natura ocupaţiei, respectivii aveau contactele cu străinii, aveau valuta, aveau ponturile, aveau nu numai
how-how, dar și know-how
– adică exact toate condiţiile pentru a deveni antreprenori de succes. Cu alte cuvinte, după răsturnarea lui Ceaușescu, aceiași funcţionari ai terorii s-au plasat printre privilegiaţi, iar paria au rămas tot paria. Această frustrare remanentă este, pe bună dreptate, un factor senzitiv în psihologia Diasporei, peste care nu se poate trece în niciun fel de analiză.
Toate s-au adunat, s-au întrepătruns și s-au înmulţit, ca într-o cutie de rezonanţă, dând naștere unui mental încărcat și vulnerabil, cu tresăriri de revanșă faţă de ţinte greu de distins prin atâtea cearceafuri întinse la uscat în curte. Dacă în ţară disponibilitatea pentru analiză este mică, iar emoţionalitatea explozivă este mare, în Diaspora aceste tare se exacerbează: analiza (unei realităţi deja îndepărtate geografic) devine aproape imposibilă, iar emoţionalitatea, intoleranţa ignorantă, pasiunile, prejudecăţile, etichetările devin cvasigeneralizate. Contrar aparenţelor, Diaspora – ca entitate – nu este o altfel de Românie. Ca și în ţară, se vorbește mult și se votează puţin. Din cele 3,5– 4 milioane de suflete aflate în străinătate în 2014, au votat doar 378.000, mult sub rata de participare din ţară.
Dacă foștii lucrători și atârnătorii lor au reușit să formeze grosul establishmentului de afaceri, situaţia se schimbă în politică și în societatea civilă:
nu există un monopol al deţinerii scheletelor Securităţii prin debarale. Debarcaţii s-au răspândit,
s-au împrăștiat peste tot, s-au topit în decor. Nu doar un partid sau altul, ci toate partidele îi au. La 30 de ani, încă mai apar personaje legate, într-un fel sau altul, de funesta instituţie. Dar existenţa fizică a ultimelor vestigii – care, mai devreme sau mai târziu, se vor stinge biologic – nu e încă totul. Problema cu adevărat esenţială pentru prezent și viitor este dacă nu cumva Securitatea a lăsat în urmă o cultură a arbitrariului autoritarist, care s-a impregnat în ţesutul existenţial al spaţiului carpato-danubian ca un fel de a doua matrice etnică, producând o substituire a mecanismelor democraţiei autentice – nu numai în ADN-ul statal, dar și în mentalul public, ajuns să-și dorească satisfacţie prin orice mijloace, inclusiv (cine ar fi crezut?) securistice.
Ne amintim, în context, că și pe vremea lui Ceaușescu legile – din punct de vedere sintactic – erau corecte, și totuși se trăia în cel mai totalitar regim de dincoace de Cortina de Fier (minus, poate, Albania lui Enver Hodja). Statul are tradiţie în a „fenta“legile în loc de a li se supune. Ba chiar de a le încălca. Mai precis, este vorba de o mână de dregători care, odată ajunși în posturi, devin, prin transfer freudian, un fel de noi ceaușei și, folosind pârghiile statului, își impun fel de fel de interese și scopuri – de la cele mai politice la cele mai meschine. Dl Băsescu a caracterizat succint situaţia ca fiind, cităm, „un stat mafiot“, în timp ce era chiar președinte providenţial.
După cum ţara este împânzită de colaboratori ai multor entităţi – nu toate românești –, nici Diaspora nu poate avea alt regim. Sunt mulţi lideri locali. Majoritatea celor care se doresc formatori de opinie sunt de bună-credinţă, având gena activismului sincer. Alţii, veleitari, se bagă și ei în seamă, ca peste tot. Și probabil mai sunt și câţiva care primesc ordin – contra cost. La anumite momente, de obicei în preajma alegerilor, se creează curente de opinii, partide noi sau filiale noi ale partidelor deja existente. Rechiziţionând nemulţumirile comunităţilor în care trăiesc, agitatorii de profesie le îndrumă gândirea, o canalizează în anumite direcţii care servesc intereselor de putere. Ale cui? Nu cumva chiar ale ţintelor mâniei analizate mai sus, ţinte ascunse în spatele unor păpuși providenţiale, scoase în faţă, la marea derută?
Deunăzi, dl Băsescu – care s-a declarat pro-Iohannis – a pretins că dl Cioloș, într-o discuţie cu Jean-Claude Juncker, s-ar fi arătat dispus să sară în barca socialiștilor numai să i se mai dea un al doilea mandat de comisar european. Acuzaţia, negată de către Cioloș, s-ar potrivi cu profilul său de amoralitate politică (domnia sa fiind în stare să sară în orice barcă numai să-și vadă sacii în căruţă). Cu toate acestea, nu știm care este adevărul pentru că nu putem să-l credem nici pe unul, nici pe celălalt. Cert este că avem de-a face cu un atac din tabăra Iohannis împotriva lui Cioloș. Miza? Doar unul dintre ei va intra în turul doi la prezidenţiale.
Se știe că partizanii dlui Cioloș sunt, în marea majoritate, cei care au votat, în 2014, cu dl Iohannis și ulterior s-au simţit trădaţi în așteptările lor. Ca urmare, li s-a oferit o figură prezentată drept providenţială, apărută din spuma mării – Cioloș, pe care să o voteze cu aceeași neobosită speranţă cu care l-au votat în urmă cu 5 ani pe dl Iohannis, în urmă cu 10 ani pe dl Băsescu și în urmă cu 15 ani tot pe dl Băsescu – ambii prezentaţi, la vremea lor, tot așa, drept oameni providenţiali, apăruţi cu câteva luni înainte de alegeri, ca din senin, pe turnantă. Rezultă că, la fiecare cincinal, cu ocazia alegerilor, apare câte un om providenţial. Nu apare niciodată între alegeri, ca să rezolve din problemele ţării, ci taman la alegeri. (Vedem ce fac providenţialii Salvini și Di Maio în Italia: ţara a intrat în recesiune. Iar providenţialul Macron – mentorul dlui Cioloș – a întors Franţa la Comuna din Paris.) La scamatoria din România, nimeni nu se gândește că, de fapt, dl Cioloș este doar o dublură a dlui Iohannis. Dacă ne uităm la mesajele celor doi, nu diferă aproape deloc. Promovează aceleași idei nespecifice (minus mesianismul yoghin), au aceiași amici externi (cu diferenţa Franţa – Germania) și aceiași inamici interni.
De ce este nevoie, atunci, de doi candidaţi asemănători, cu riscul de a-și canibaliza electoratele? Răspunsul scurt este: pentru ca dezamăgiţii lui Iohannis să nu nimerească – din lipsă de alternativă – în braţele unor candidaţi neîncartiruiţi. De aceea, ca substitut, a fost inventat Cioloș. Dacă intră în turul doi, suporterii dlui Iohannis i se vor alătura
volens-nolens, iar dacă intră președintele, suporterii dlui Cioloș se vor întoarce de unde au plecat.
Cine are de câștigat în ambele cazuri? Mai înainte sunt alte câteva întrebări: 1. Cei care l-au sprijinit pe dl Iohannis îl mai sprijină sau l-au abandonat?; 2. Pe dl Cioloș tot ei l-au inventat, just in case, sau alţii?; 3. E vorba de lupte fratricide nemimate sau de ramuri diferite ale aceluiași trunchi? Cert este că trunchiul joacă la două capete, remorcând porţiuni mari de electorat, care, fără să știe, sunt prinse într-o rechiniadă. Diaspora votează puţin, e un pion. Dar pionul, având și familii influenţabile în ţară, dacă este împins pas cu pas, se poate transforma la final în regină.
Ca probă a modului cum sunt transformaţi în masă de manevră căutătorii de „oameni providenţiali“, cităm declaraţia din 9 februarie a președintelui USR, Dan Barna: „Dacă vom ajunge în turul doi și Dacian Cioloș va fi candidatul alianţei USR+PLUS, voi vota cu Cioloș. În altă secvenţă, în care ar fi Klaus Iohannis și alt candidat, voi vota cu Iohannis, e evident“.
Foarte evident. Nu degeaba Voltaire spunea că politica este mijlocul folosit de oamenii fără scrupule pentru a domina oamenii fără memorie.