Tarniţa – Lăpuștești rămâne un proiect frumos pe hârtie care nu este pus în practică
România a fost recent pe punctul de a nu fi capabilă să asigure necesarul intern de energie electrică, inclusiv cu importuri. „România liberă“a stat de vorbă despre câteva provocări ale viitorului pentru Energetica românească cu expertul Ovidiu Demetrescu.
RL: Aţi fost timp de un an director la Hidro Tarniţa, hidrocentrala de la Lacul Tarniţa. Care este principiul pe care ar trebui să funcţioneze mult-discutata hidrocentrală de pompaj Tarniţa – Lăpuștești? Când scade preţul energiei, pompezi apă în lacul de sus. Îi dai drumul prin turbine în lacul de jos când energia e scumpă, o vinzi și faci profit. Este corect?
Ovidiu Demetrescu: La vârful de sarcină, da. Curba de consum nu e plată. Diferenţa dintre vârf și gol e cam de la simplu la dublu, din punctul de vedere al consumului de energie, poate chiar mai mare. Practic, cu o centrală de pompaj, aplatizezi curba de consum. Când am gol de sarcină, dau afară capacităţi de producţie. Dispecerul Energetic Naţional (DEN) le oprește. Sau, mă rog, “redu, nu opri de tot”, etc. Când are nevoie, DEN le spune să le pornească.
Lucrul acesta poţi să-l faci destul de lesne cu centralele pe gaze, care au o flexibilitate destul de bună în exploatare. Ele știu să pornească și să oprească rapid. Unele sunt făcute pentru aceasta. Cele pe cărbune nu sunt făcute, așa, să le oprești ca pe motorete. Le faci praf, le distrugi în exploatare.
Pot fi folosite la Tarniţa-Lăpuștești eoliene?
Sigur, de ce nu? Ai putea să pui niște turbine pe lângă proiect, dar trebuie să faci studiile de vânt, ca pentru orice amplasament eolian.
Cât a fost investiţia de la Tarniţa – Lăpuștești și în cât timp a fost realizată?
Deocamdată, este vorba despre lacul inferior, care este acumularea Tarniţa. Este un baraj operat și administrat de Hidroelectrica. Are o centrală hidroelectrică de 42 MW. Tarniţa funcţionează. Ceea ce se făcea acolo cu pompaj se făcea pe platoul de la Lăpuștești, care e la vreo 580 m deasupra lacului Tarniţa. Se construia încă un lac și între ele se punea o hidrocentrală nouă de pompaj, pentru că aveai diferenţa aceasta de nivel. Costul investiţiei, pentru hidrocentrala de pompaj, cum era ea dimensionată, la 1.000 MW, era cam de un miliard de euro.
Mult.
Da, pare a fi mult. Dar dacă o luaţi stricto sensu e cam un milion de euro pe megawatt capacitate instalată. Cam atât costă o centrală pe gaz, poate un pic mai puţin. Tot cam atât, ori un pic mai mult, costă una pe cărbune, o eoliană cam la fel. Avantajul la jucăria asta este că nu are emisii de CO2. Este bazată pe un mecanism de stocare, care poate să funcţioneze și 100 de ani. Undeva, pe la 45 de ani, se mai face o retehnologizare.
În cât timp se amortizează investiţia?
Rata internă de rentabilitate era undeva cam la vreo 12% - 16%. Erau mai multe scenarii. E foarte bine pentru un proiect energetic.
Mai există în România alte astfel de proiecte realizate sau în curs de realizare?
Nu. Fuseseră gândite, pe vremea comuniștilor, mai multe amplasamente. S-au studiat acum foarte mulţi ani vreo 17 amplasamente și
OVIDIU DEMETRESCU, EXPERT ÎN ENERGETICĂ
Tarniţa – Lăpuștești era cel mai bun. Ar mai fi un amplasament bun pe lângă barajul de la Bicaz. Folosind lacul inferior al CN Hidroelectrica, mai faci un lac superior. Dacă tot am un lac de acumulare, caut să-l folosesc ca sursă de lac inferior.
Problema e că încă nu este definit stocajul, nici de către ANRE, în nici un act normativ. Te consideră producător de energie și îţi percepe același tarif ca oricărui producător de energie. Plus că, atunci când faci înmagazinarea, plătești și tariful de extracţie din reţea, pentru că ești consumator mare. Proiectele acestea de stocaj sunt foarte rentabile și funcţionează de foarte mult timp. Prima centrală a fost construită în anul 1901, în Suedia.
Să continuăm puţin discuţia despre principiul stocajului de energie. Ministerul Energiei intenţionează să dezvolte un proiect de acumulare de energie electrică în depozitele de gaze. Idee care nu a mai fost introdusă până acum în lume, a declarat ministrul Energiei, prof. Anton Anton. Care este părerea dv. despre această idee?
Eu, ca să fiu sincer, nu prea am înţeles. Când există energie în exces în sistem și nu are ce să facă cu ea, stochează gazele. Staţiile acelea de comprimare, care pun gazele în pământ sau în rezervoare, consumând un pic de energie, dar, raportat la preţul gazului, nu e un volum semnificativ de energie, iar ca să poţi să stochezi gaze trebuie să ai gazul, adică trebuie să-l cumperi, nu este gratis.
Deci costurile cresc.
Dl. Anton a făcut probabil o confuzie cu conceptul acesta, de stocaj prin pompare – „pump storage“, cum îl numesc englezii, care ia energia electrică, o pune într-o pompă și suie apa într-un rezervor situat la o înălţime, cu o diferenţă semnificativă de nivel faţă de rezervorul inferior. Astfel, se ia energia electrică și e transformată în energie potenţială. E un principiu din fizică.
De ce mai trebuie să pună gazul sub presiune? Sub presiune nu are o putere calorică superioară.
Da, e aceeași. El spune că o să iasă sub presiune, dar nu este așa, tot trebuie să pui pompe, să-l tragi. Depozitul acela subteran are și el pierderi. În opinia mea, conceptul acela nu e o idee funcţională. Două concluzii pot să trag: e clar că centralele pe cărbune trebuie retehnologizate, pentru că nu mai au durată de exploatare și trebuie înlocuite cu centrale pe gaze.
Acestea au două avantaje. Primul: poluează mai puţin, cam la jumătate faţă de cărbune. În al doilea rând, parametrii de exploatare permit o flexibilitate mult mai bună, adică centralele pornesc și se opresc mult mai rapid decât cele pe cărbune. Hai să folosim gazul cât îl avem și cât încă este o resursă viabilă, pentru că, pe măsură ce tehnologia va avansa peste vreo 20 de ani, sunt sigur că vom avea investiţii noi numai în regenerabile, nu vom mai vedea cărbune și gaz. Poate nuclear.
Și mai este și orizontul 2050 – decarbonizarea completă a Energeticii.
Exact, trebuie să fim atenţi și la decarbonizarea completă. Noi insistăm și ne agăţăm de cărbune ca disperaţii, din motive politice, că e un bazin electoral și sunt oamenii aceia, care votează acolo și vrem să-i ţinem mulţumiţi. Nici măcar nu mai e un electorat captiv, pentru că deja restructurarea masivă s-a făcut. În 1989 erau peste 40.000 de mineri. Acum, mai sunt sub 7.000. Valul cel mare a trecut.
Hai să le găsim altceva de făcut oamenilor aceștia. Cred că sunt în stare să construiască autostrăzi. E o muncă fizică destul de dură și chiar în condiţii puţin mai omenoase decât în mină.
E clar că centralele pe cărbune trebuie retehnologizate, pentru că nu mai au durată de exploatare şi trebuie înlocuite cu centrale pe gaze.“
În Ţara Galilor, foștii mineri și urmașii lor se descurcă foarte bine în turism și sunt veseli, prosperi și sănătoși, fără silicoză.
Se poate face reconversie profesională. Valea Jiului are un potenţial turistic enorm, este o zonă montană frumoasă. E păcat să nu faci reconversie.
Sunt discuţii de foarte mulţi ani pentru construcţia reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă cu o companie chinezească.
Am impresia că nu la chinezi e buba. Vrem să vină chinezii, să pună capitalul lor, să construiască o centrală electrică, a cărei perioadă de recuperare a investiţiei să fie undeva la 20 de ani? Firma trebuie să vadă două lucruri. Primul: cum o să-și recupereze investiţia. Trebuie un mecanism de piaţă pentru vânzarea întregii cantităţi de energie, astfel încât să aibă un preţ care să-i acopere costul, plus profitul. În al doilea rând, e nevoie de o garanţie.
Garanţia este contractul pe diferenţă (CFD). Că, dacă crește preţul energiei produse peste o anumită cifră, diferenţa e asigurată de statul român. Și astfel statul român plătește bani grei timp de 20 - 30 de ani.
Ca să ai CFD… cine e în spatele CFD?
România, care plătește 30 de ani foarte mulţi bani, ca să facă profit chinezii.
Trebuie să ai o contraparte centrală, adică un gen de Transelectrica, care cumpără toată energia și garantează. În spatele acestei contrapărţi centrale e statul român.
Adică să ai un cumpărător garantat al produsului.
Exact. Noi nu avem mecanismele acestea puse la punct. Chinezii o ţin langa una și bună: arată-mi cum îmi recuperez investiţia pe care o fac! În primul rând, legislaţia nu ne dă voie să facem contracte pe mai mult de un an. Nu putem avea azi contracte înainte de a avea capacitatea de producere a energiei funcţională. Este necesară o autorizaţie de producător de energie de la ANRE.