Emblematic pentru statutul colonial: dezastrul din energie al unei țări cu resurse energetice

Distrugerea sistemului energetic al României a fost obiectiv de fond al puterilor coloniale care au luat „în grijă” România postcomunistă. Această distrugere era esențială în oricare variantă de dependență colonială sau, mai precis, scop pentru oricare dintre puterile coloniale în a căror parohie va fi ajuns până la urmă România. Distrugerea sistemului energetic a fost astfel, încă din anii ‘90, în vizorul Băncii Mondiale, care a jucat, în perioada de după căderea comunismului în centrul și estul Europei, rolul brokerului principal, împreună cu FMI, al colonialismului internațional actual. Broker principal în perioada în care țările central și est-europene nu fuseseră încă „distribuite”, în împărțirea sferelor de influență, între mai-marii colonialiști ai perioadei! După anul 2000, când România a fost „repartizată” centrului de influență vest-european, obiectivul de distrugere a sistemului energetic a fost preluat de UE, care, într-un deceniu, folosind deschiderea făcută de FMI și Banca Mondială, a obținut realizarea deplină a obiectivului: sistemul energetic românesc este la final!

Privind acum retrospectiv, schema de distrugere a fost deosebit de simplă și de eficientă. Contribuția Băncii Mondiale a fost enormă, căci aceasta a impus dezmembrarea sistemului energetic, care, prin sinea lui, trebuie să existe și să funcționeze integrat (resurse/producție/distribuție/consum), și sfărâmarea industriei cărbunelui, nuca tare din sistemul energetic românesc care îl ținea în viață și care i-a prelungit supraviețuirea în ciuda atacurilor furibunde de pretutindeni și îndeosebi de la FMI/Banca Mondială, Bruxelles, Berlin. Această dezmembrare și corespondenta organizare a sistemului pe resurse au pus în opoziție resursele care participau împreună la acoperirea consumului, situație în care programele de așa-zisă „liberalizare” a pieței, impuse de UE, au împlântat pumnalul! Aceste programe de „liberalizare” au plasat în concurență, în mod absurd, resursele care se completau reciproc în acoperirea consumului, scoțând treptat și definitiv din joc, prin preț, resursele mai scumpe, dar necesare deopotrivă consumului (respectiv cărbunele). Ceea ce nu se reușise pe căi administrative a făcut piața însăși în câțiva ani: vulnerabilizarea totală a producției de cărbune.

Capitalul străin a prins ca într-un corset sistemul energetic românesc. I-a luat distribuțiile - și pe cele de gaze, și pe cele de electricitate, și pe cele de carburanți - și, odată cu acestea, sursele de bani pentru dezvoltare și modernizare. Producția, rămasă în mâna fostului proprietar (statul român), a fost vârâtă într-un proces inexorabil de demodare și chiar de distrugere fizică și, oricum, într-o imposibilitate de a se reînnoi. A păcălit, în mai multe rânduri, statul român că va participa la proiectele avansate de acesta pentru extinderi, modernizări și dezvoltări de capacități noi. Au fost semnate în acest scop memorandumuri de investiții. Din toate acestea, capitalul străin s-a retras, lăsând statul român, cel fără bani, cu buza umflată! Iar acum întregul parc de producție este învechit sau în paragină, în timp ce proiecte precum reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă, centrala pe gaze de la Brăila, hidrocentrala cu dublă pompare de la Tarnița-Lăpuștești sunt doar biete povești. Pe hârtie sunt instalați peste 24.000 MW. Sunt oficial considerați disponibili doar vreo 20.000 MW. Când aceștia sunt luați însă la bani mărunți, se contabilizează, tot oficial, că numai 12.000 MW sunt funcționali, restul capacităților neavând avize de mediu și licențe de comercializare. Deci nu se poate conta, de fapt, decât pe jumătate din ceea ce este pe hârtie!

Lovitura de grație a dat-o însă programul corelativ al UE de extindere, întru acoperirea consumului, a energiei regenerabile. Doamne păzește ca dezvoltarea acesteia să fie vreun rău în sine, dar energia regenerabilă (eoliană și solară) nu are deocamdată nicio formulă de stocare. Ca urmare, capacități de producție pe deplin operaționale de energie convențională sunt necesare „în oglindă” pentru toate capacitățile de producție de energie regenerabilă spre a se asigura funcționarea sistemului în situațiile obiective când soarele nu strălucește sau vântul nu bate. Și, din cele 12.000 MW, au ajuns instalați în eoliene și solare 4.500 MW. Deci, când soarele nu strălucește și vântul nu bate se poate conta doar pe vreo 8.000 MW, adică pe nici 40% din puterea teoretic instalată. Trebuie înțeles în mod clar că, pentru existența unui sistem energetic cu mare contribuție din partea energiei regenerabile, cineva trebuie să întrețină, cu cheltuieli considerabile, capacități de producție de energie convențională în stand by, pentru a se putea apela la aceasta din urmă în cazuri pe care le impun condițiile naturale. Piața nu poate ține în viață asemenea capacități de energie convențională, ci, dimpotrivă, le scoate din joc din înseși rațiuni de preț! Ținerea în viață a unor asemenea capacități de producție este obligatorie dacă vrei să menții operațional, funcțional și fără dependențe absurde de alții sistemul energetic! Dimpotrivă, însă, dacă vrei să-l distrugi este de ajuns a lăsa piața să scoată din joc capacitățile de producție de energie convențională! Cazul românesc!

Obișnuită în mod curent cu o contribuție a energiei regenerabile ajunsă spre 20% din total, piața s-a dispensat treptat de contribuția cărbunelui în sistem (a cărei menținere în viață costa, dar era necesară, fiind asiguratorie la o adică!), astfel încât atunci când, din cauze naturale (frig, înnorări persistente și vânturi slabe), contribuția energiei regenerabile a coborât la 4-5% în acoperirea consumului n-a mai existat (chiar și fizic) producția de energie convențională ce scotea sistemul din restriște! În centralele pe cărbune sunt instalați vreo 3.500 MW. De utilizat au ajuns să poată fi utilizați doar 1.800 MW, din motive de lipsă de avize de mediu sau comercializare sau, și mai grav, din lipsă fizică de cărbune. Deja în 2017 s-a văzut cum stă de fapt problema și, deși de atunci nu prea mai era ceva de făcut, nu s-a făcut oricum nimic, iar acum, în iarna lui 2019, s-a ajuns la potou. Pe perioadele de frig și fără vânt, România trăiește energetic din importuri din Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria, importuri care reprezintă chiar și 20% din consum. Întregul dezastru din energie se evidențiază articulat: singura țară cu resurse energetice din zonă trăiește din importuri de la țări fără resurse energetice! Exploziile de preț sunt inevitabile. Până când prețul va sugruma tot! Deși pe hârtie România figurează cu potențial de export în energie. Hai să râdem!

Tot pe hârtie este independentă energetic, adunând teoretic capacități de producție fictive prin indisponibilitate sau neoperaționalitate. Care „independență” în măsura în care trebuie să imporți pentru acoperirea consumului de electricitate 20% din necesar când ți-e lumea mai dragă, deoarece nu funcționează decât 40% din parcul de producție?! Și când, în cazul gazelor, este și mai și: la frig se importă cam tot 20% din necesarul de consum, în timp ce străinii care îți exploatează resursele tale le exportă și se pregătesc intens să livreze altora ceea ce vor scoate din zăcămintele submarine! Despre ce „independență” poate fi vorba când soarta gazelor este pecetluită, iar în cazul electricității este nevoie de cel puțin 35 miliarde euro investiții pentru o redresare a sistemului energetic?! N-ar fi mult, căci este vorba de ceea ce fură României firmele străine doar prin externalizarea fără fiscalizare a profiturilor realizate aici în numai un an! Dar este o sumă pe care statul român n-o va deține niciodată! Asta cu „să acționăm măcar în ceasul al 12-lea” este o prostie. Ceasul al 12-lea a trecut. UE și-a realizat obiectivul de lichidare a sistemului energetic al României, iar soarta gazelor este, repetăm, pecetluită. Condiție a colonializării sale depline și definitive, România nu trebuie să aibă nicio independență, în niciun domeniu! Oricum nu în domeniul crucial al energiei! Ci trebuie să stea în toate cele cu mâna întinsă la cheremul stăpânului extern, indiferent dacă de la Bruxelles sau din altă parte! Nu cred că există ceva mai semnificativ pentru statutul colonial al României decât dezastrul din energie al unei țări (sau, mai degrabă spus, fostei țări) deținătoare de resurse energetice!