Eu­ro­pa – lo­ve & ha­te

Romania Libera - - Prima Pagina - Eu­gen Șer­bă­nes­cu

Apro­po, mai ră­mâne en­gle­za – du­pă Bre­xit – lim­bă ofi­cia­lă a UE? Just kid­ding.

Expre­sia din ti­tlu sem­na­le­a­ză, în lim­ba The­re­sei May, un sta­diu de la ca­re încep să se ma­ni­fes­te, si­mul­tan, do­uă exal­tări opu­se – vene­ra­ţia și fu­ria. E va­la­bil între per­soa­ne, dar și între en­ti­tă­ţi po­li­ti­ce și sta­ta­le, cum ar fi UE și mem­brii ei. Fa­za de lo­ve & ha­te vi­ne la pa­chet cu un întreg cor­te­giu de con­tra­ri­e­tă­ţi. Avem de-a fa­ce cu o îmbră­ţișa­re tot mai pândi­tă de ris­cul su­fo­că­rii. O îmbră­ţișa­re ca­re, pe alo­curi, înce­pe să se­me­ne a încleșta­re.

Nu știm cum se tra­du­ce acest ping-pong de pa­si­uni în Bul­ga­ria, Po­lo­nia sau Unga­ria, dar, în ce ne pri­vește, epi­soa­de­le pen­din­te sunt ne­nu­mă­ra­te. De exem­plu, ne pla­ce că UE ne dă fon­duri de co­e­zi­u­ne, dar o urâm când își ba­gă na­sul în tre­bu­ri­le noas­tre și ne dă in­di­ca­ţii con­tra­re pre­ve­de­ri­lor con­sti­tu­ţi­o­na­le. Ne pla­ce când mer­gem doar cu bu­le­ti­nul să bem ca­fe­aua la Pa­ris și să fa­cem shop­ping la Mi­la­no, dar urâm când Ban­ca Eu­ro­pe­a­nă ba­te obra­zul Gu­ver­nu­lui pen­tru că nu a con­sul­tat-o când a dat Or­do­nan­ţa 114. La rândul ei, UE ne iu­bește pen­tru că, prin­tre alte­le, și-a mul­ti­pli­cat pi­e­ţe­le de des­fa­ce­re și fron­tul de in­ves­ti­ţii, dar ne urăște când ve­de că de­mo­cra­ţia ni s-a su­it la cap și nu mai poa­te să dis­cu­te doar cu un sin­gur om – ca­re era, pe vre­muri, Ce­aușes­cu – ci, obli­ga­to­riu, cu mai mul­ţi fac­tori, din­tre ca­re cel mai mult o încur­că Par­la­men­tul. Ne iu­bește, de ase­me­nea, pen­tru că Ro­mânia – fi­ind, de bi­ne-de rău, o de­mo­cra­ţie (de emer­gen­ţă per­pe­tuă) – asi­gu­ră o oa­re­ca­re li­niște la gra­ni­ţa de Est, scu­tind-o de anu­mi­te gri­ji. Dar când vi­ne vor­ba de re­cu­noaște­rea aces­tei con­tri­bu­ţii – halt, kein Schen­gen!

Da­că UE prac­ti­că pe­dep­si­rea unei ţări pe o spe­ţă ca­re n-are le­gă­tu­ră cu even­tua­le­le ne­mul­ţu­miri pe alte spe­ţe, atunci nu e de mi­ra­re că și une­le ţări mem­bre – pre­luând acest mo­del – se simt îndri­tu­i­te să-și pe­dep­se­as­că ce­tă­ţe­nii pe spe­ţe

in­ven­ta­te, ne­pu­tând pro­ba even­tua­le alte greșe­li des­pre ca­re aces­to­ra le mer­ge ves­tea. Să înţe­le­gem că și la ni­vel de UE se mer­ge tot pe pa­ra­de­a­lă? Pa­ra­de­a­la – ca și con­cept – să fi fost bre­ve­ta­tă de Bru­xel­les?

Până un­de mai sunt per­mi­se po­li­ti­ca in­ter­nă și cea ex­ter­nă ale unei ţări su­ve­ra­ne și de la ce punct se tran­sfor­mă ele în po­li­ti­că in­ter­nă UE, ca­re, ca ori­ce po­li­ti­că in­ter­nă, se sta­bi­lește în Ca­pi­ta­la en­ti­tă­ţii, adi­că la Bru­xel­les? Ve­dem că Unga­ria, de ex., are pro­pria-i po­li­ti­că in­ter­nă în ma­te­rie de imi­gra­ţie și mai ve­dem că Ger­ma­nia, de ex., are pro­pria-i po­li­ti­că ex­ter­nă, în spe­cial fa­ţă de Ru­sia. Asta să însem­ne Eu­ro­pa cu do­uă vi­te­ze? Unii tre­bu­ie să se ali­ni­e­ze și alţii să-și va­dă de in­te­re­se­le pro­prii?

Sen­si­bi­li­ta­tea bri­ta­ni­ci­lor – ca­re și-așa au avut un sta­tut pri­vi­le­giat – es­te poa­te exa­ge­ra­tă, dar pro­ble­ma de fond ră­mâne: are voie du­ble­tul Ger­ma­nia-Fran­ţa să tra­gă de ure­chi pe ori­ci­ne pen­tru ori­ce? Ime­diat apa­re între­ba­rea: dar pe ei ci­ne îi tra­ge de ure­chi? Ci­ne o tra­ge de ure­chi pe dna Mer­kel pen­tru imen­sul di­e­sel-scan­dal (ci­tește: mi­liar­de de eu­ro) mar­ca Vol­kswa­gen, BMW, Mer­ce­des? Ci­ne îl tra­ge de ure­chi pe dl Ma­cron pen­tru că pro­mi­te su­ta de eu­ro ca să sca­pe de „ves­te­le gal­be­ne“, prin ace­as­ta de­pășind însă de­fi­ci­tul bu­ge­tar sta­bi­lit la Bru­xel­les, nu? Sau ca­zul fos­tu­lui preșe­din­te Bar­ro­so, ca­re – du­pă ce dă­dea (cu ce mor­gă!) o lis­tă de in­di­ca­ţii pre­ţi­oa­se prim-mi­nis­tru­lui

unei ţări su­ve­ra­ne – n-a ni­me­rit să le arun­ce mai re­pe­de la coș, an­ga­jându-se la gi­gan­tul fi­nan­ciar Gol­dman Sa­chs, de un­de fa­ce lob­by exact pe lângă Co­mi­sia Eu­ro­pe­a­nă, cu toa­te că n-are voie, aflându-se într-un con­flict de in­te­re­se cât ca­sa! Pe el ci­ne-l tra­ge de ure­chi? Ne aflăm în in­te­ri­o­rul pro­ver­bu­lui la­ti­nesc „Qu­od li­cet Io­vi non li­cet bo­vi“, adi­că „Ce-i per­mis Ce­za­ru­lui nu-i per­mis mă­ga­ru­lui“. Oa­re ne-am întors la Impe­ri­ul Ro­man, când me­tro­po­la tri­mi­tea câte o le­gi­u­ne să-i mai pu­nă cu bo­tul pe la­be pe bar­bari, cum a venit Tim­mer­mans, cu bur­ta înain­te, în Par­la­men­tul de la Bu­cu­rești? Da­că se de­pășește o li­nie roșie, da­că de la sta­di­ul de in­te­gra­re se tre­ce la di­zol­va­rea su­ve­ra­ni­tă­ţii, atunci Uni­u­nea se va sfâșia. Mai pe șle­au, ni­meni nu se poa­te bă­ga prea adânc în ci­or­ba altu­ia fă­ră să se ar­dă.

Am par­ti­ci­pat, acum mai mul­ţi ani, la do­uă întâmplări.

Pri­ma – la se­di­ul am­ba­sa­do­ru­lui Ger­ma­ni­ei. Un con­si­li­er al Cur­ţii de Con­turi – în pre­zen­ţa însăși a preșe­din­te­lui Cur­ţii și a altor in­vi­ta­ţi de mar­că – era de­co­rat cu o înal­tă dis­tinc­ţie ger­ma­nă. Mo­ti­vul? Po­tri­vit cu­vântu­lui de lau­da­tio ros­tit de am­ba­sa­dor, înal­tul func­ţi­o­nar ro­mân gă­si­se so­lu­ţii pen­tru scu­ti­rea sau re­tur­na­rea de TVA unei mari fir­me ger­ma­ne, con­tri­bu­ind astfel la ci­men­ta­rea le­gă­tu­ri­lor de afa­ceri între ce­le do­uă ţări. Fru­mos. Dar ce se de­ga­jă? Nu pu­nem aici în dis­cu­ţie da­că TVA în cau­ză (o că­ru­ţă

de bani) a fost sau nu re­tur­na­tă le­gal, ci ne măr­gi­nim să con­sta­tăm că de­co­ra­rea unui dre­gă­tor ro­mân nu vi­ne așa, din se­nin, ci doar da­că pres­ta­ţia res­pec­ti­vu­lui a adus o con­tri­bu­ţie, un ce, un ser­vi­ciu, un avan­taj, fie și o re­pu­ne­re în drep­turi, unei en­ti­tă­ţi pu­bli­ce sau pri­va­te a ace­lei ţări. În lu­mea re­a­lă, ni­meni nu arun­că în vânt cu de­co­ra­ţi­i­le, așa, de dra­gul exer­ci­tă­rii de prin­ci­piu,

în ge­ne­ral, în ab­stract, a unei com­pe­ten­ţe de ser­vi­ciu ro­mânești. Mo­ti­va­ţia ofi­cia­lă poa­te des­crie niște me­ri­te de toa­tă lau­da, dar nu înse­am­nă că ne spu­ne to­tul des­pre ade­vă­ra­ta na­tu­ră a ser­vi­ci­i­lor adu­se de cel de­co­rat.

A do­ua întâmpla­re – Pe când lu­cram la Cen­trul Na­ţi­o­nal al Ci­ne­ma­to­gra­fi­ei, am fost in­vi­tat la o ci­nă la Amba­sa­da Fran­ţei, pen­tru a mar­ca suc­ce­se­le re­gi­zo­ri­lor ro­mâni din no­ul val, au­re­o­la­ţi cu pre­mii, în pri­mul rând la Can­nes, pen­tru fil­me re­zul­ta­te din proi­ec­te­le se­lec­ta­te și fi­nan­ţa­te de CNC. La ma­să, ci­ne­va îmi șop­tește că aș fi pe o lis­tă scur­tă de can­di­da­ţi la o de­co­ra­ţie im­por­tan­tă, ca re­cu­noaște­re a va­lo­rii no­u­lui film ro­mânesc. Răs­pund că, mai cu­rând, cre­a­to­rii fil­me­lor în cau­ză sunt cei ca­re me­ri­tă dis­tinc­ţii. Mai târziu, la ca­fea, prin­tre vă­lă­tuci par­fu­ma­ţi de ţi­gări fi­ne, mi se su­ge­re­a­ză că o ban­că fran­ce­ză im­por­tan­tă – al că­rei di­rec­tor se afla și el, ca din întâmpla­re, prin­tre in­vi­ta­ţi – ar fi dis­pu­să să vi­re­ze, cu ce­le­ri­ta­te, su­me­le de cre­dit pen­tru fil­me­le fi­nan­ţa­te de CNC, ca un fel de

buf­fer, pen­tru a evi­ta întârzi­e­ri­le

cau­za­te de bi­ro­cra­ţia ine­ren­tă pro­ce­su­lui con­ta­bi­li­cesc de stat. Pe scurt, era vor­ba de o in­ter­pu­ne­re în re­la­ţia fi­nan­cia­ră din­tre sta­tul ro­mân și pro­du­că­to­rii tot ro­mâni. De­si­gur, in­ter­pu­ne­re poa­te însem­na aju­tor, dar poa­te însem­na și con­trol al pro­ce­su­lui de fi­nan­ţa­re a in­dus­tri­ei de film. Pro­pu­ne­rea gaz­de­lor nu se pu­tea pu­ne în prac­ti­că de­cât da­că se fă­ce­au de­mer­suri pen­tru mo­di­fi­ca­rea le­gii. Nu le-am fă­cut. N-am mai fost in­vi­tat la ni­cio ci­nă și nici n-am mai au­zit de vreo lis­tă de de­co­ra­ţii (ca­re poa­te nici nu exis­ta) – nici lun­gă, nici scur­tă – deși fil­me­le ro­mânești au con­ti­nuat să re­pur­te­ze suc­ce­se in­ter­na­ţi­o­na­le... A bon en­ten­deur, sa­lut!

Fac par­te din­tre pu­ţi­nii edi­to­ria­liști – „o mână de ne­buni și tră­dă­tori de ţa­ră“– ca­re, din se­cun­da întâi, post-de­cem­bris­tă, au mi­li­tat, în pa­gi­ni­le „Ro­mâni­ei li­be­re“, pen­tru ade­ra­rea la NATO și, apoi, du­pă Maas­tri­cht, pen­tru in­te­gra­rea în UE, pe vre­mea când aces­te do­uă clu­buri erau tot atât de înde­păr­ta­te de Ro­mânia ca și Ursa Ma­re. În tim­pu­ri­le ace­lea – nu lip­si­te, nici ele, de un tip de ro­man­tism de­mo­cra­to­fil, oa­re­cum uto­pic – mul­ţi din­tre ac­tua­lii eu­ro-ob­se­da­ţi nici nu se năs­cu­se­ră sau fă­ce­au be­ţișoa­re pe cai­e­te dic­tan­do. Nu am de­venit, între timp, nici eu­ro-fob, nici eu­ro-scep­tic, ci doar eu­ro-lu­cid – așa cum or să de­vi­nă și ei pes­te nu mul­ţi ani. Ro­mânia a avut mult de câști­gat de pe ur­ma ac­ce­su­lui la se­tul de prin­ci­pii și va­lori ale UE. Oda­tă asu­ma­te însă, nu înse­am­nă

că pro­ble­me­le s-au eva­po­rat – în pri­mul rând ce­le de co­mu­ni­ca­re. Dim­po­tri­vă, toc­mai cu ru­de­le mai bo­ga­te ai ce­le mai mari pro­ble­me de co­mu­ni­ca­re. Par­te din ele au o cau­za­li­ta­te obi­ec­ti­vă, in­sur­mon­ta­bi­lă.

În lu­mea est-eu­ro­pe­a­nă, ieși­tă de pu­ţin timp (la sca­ră is­to­ri­că) din­tr-o pe­ri­oa­dă în ca­re oa­me­nii au con­trac­tat in­ter-com­pli­ci­tă­ţi de neînţe­les pen­tru cei ca­re n-au trăit o se­cun­dă din­coa­ce de Cor­ti­na de Fi­er, aces­te com­pli­ci­tă­ţi sunt re­ma­nen­te și gu­ver­nea­ză încă ţă­ri­le în cau­ză. Șan­se­le unui străin (ca­re nu nu­mai că nu are la el to­ţi fac­to­rii ge­ne­tici ai spa­ţi­u­lui, dar nici nu lo­cu­i­ește la fa­ţa lo­cu­lui) de a da so­lu­ţii via­bi­le la pro­ble­me că­ro­ra nici au­toh­to­nii nu le dau de cap sunt mi­ni­me. Chiar da­că ar vrea, într-ade­văr, să înţe­le­a­gă ce se întâmplă și nu s-ar can­to­na – cum, din pă­ca­te, mai es­te ca­zul – în con­for­tul unei in­di­fe­ren­ţe dis­pre­ţu­i­toa­re, ato­tști­u­toa­re cât și al unei au­to­su­fi­ci­en­ţe întin­se ca o gu­mă de mes­te­cat, res­pon­sa­bi­lii UE nu sunt echi­pa­ţi, nu au in­stru­men­te­le me­ta­fi­zi­ce de a son­da – sub poj­ghi­ţa apa­ren­ţe­lor – mai mult de unu-do­uă ni­ve­le. În re­a­li­ta­te, mai sunt cel pu­ţin încă pe-atâtea ca­re le ră­mân in­tan­gi­bi­le. De­ci­zi­i­le lor sunt deci pe mă­su­ră, adi­că im­pre­ci­se, da­că nu chiar opu­se re­a­li­tă­ţii ul­ti­me. În plus, ca­na­le­le lor de in­for­ma­ţii fi­ind de­ser­vi­te tot de că­tre au­toh­toni (ca­re for­ţa­men­te sunt par­te a jo­cu­lui in­tern), re­zul­tă, încă o da­tă, că n-au cum să fie ar­bi­tri, cum pre­tind, ci doar par­te – fă­ră in­ten­ţie, dar par­că mai mult cu in­ten­ţie – din joc.

În aces­te con­di­ţii, a-ţi agă­ţa, or­bește, ecu­so­nul EU în pi­ept ca pe un fe­tiș, ca pe un brand la mo­dă (cum se um­bla pe vre­muri cu in­sig­na lui Che Gue­va­ra), în loc de a ju­de­ca lu­cru­ri­le cu pro­pria min­te, es­te o greșe­a­lă. Iar a ig­no­ra că în spa­te­le bran­du­lui se ros­to­go­lește un ghem de con­tra­dic­ţii, in­co­e­ren­ţe, du­ble mă­suri, toa­te cau­za­te de mari in­te­re­se fi­nan­cia­re și de pu­te­re, în ca­re Ro­mânia e cam a șap­tea roa­tă la că­ru­ţă, es­te mai mult de­cât o greșe­a­lă, es­te o eroa­re ca­re te de­cu­ple­a­ză de la re­a­li­ta­te și te tran­sfor­mă în pros­tu’ cla­sei.

Ci­ne cre­de că înge­rii s-au adu­nat – to­ţi – la Bru­xel­les, Pa­ris sau Ber­lin și de­mo­nii – to­ţi – în Ro­mânia ori e naiv, ori e blo­cat men­tal. Ni­meni nu e nici doar înger, nici doar de­mon. Di­fe­ră pro­por­ţia. Res­tul e ipo­cri­zie.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.