„Fran­ţa pro­fun­dă nu mai su­por­tă un sis­tem ba­zat pe struc­turi an­chi­lo­za­te și pe de­for­mări fla­gran­te ale re­a­li­tă­ţii“

Romania Libera - - Prima Pagina - Iu­lian Cap­sa­li

Ra­du Cre­an­gă, fi­ul lui Mi­hai Cre­an­gă, pri­mul re­dac­tor-șef, de du­pă anul 1989, al zia­ru­lui „Ro­mânia li­be­ră“, es­te li­ce­nțiat în Te­o­lo­gie și trăi­ește în Fra­nța. Într-un inter­viu acor­dat zia­ru­lui nos­tru, Ra­du Cre­an­gă pre­zin­tă de­ta­lii ex­trem de in­te­re­san­te des­pre si­tuația ac­tua­lă din Fra­nța și fa­ce o pa­ra­le­lă cu si­tuația din Ro­mânia.

„La noi, Par­ti­dul Co­mu­nist s-a tran­sfor­mat în Fron­tul Sal­vă­rii, ul­te­ri­or s-a răs­pândit în toa­te par­ti­de­le po­li­ti­ce, și la ora asta, evi­dent, nu mai sunt co­mu­niști, nu mai au o eti­che­tă co­mu­nis­tă, dar per­pe­tue­a­ză ace­lași sis­tem. Es­te ace­lași lu­cru și în Fra­nța, un­de fos­te­le ca­dre com­pro­mi­se în Par­ti­dul So­cia­list nu-și mai re­cu­nosc tre­cu­tul. Nici în Fra­nța, nici în alte pă­rți nu a exis­tat un pro­ces al co­mu­nis­mu­lui“, su­bli­nia­ză Ra­du Cre­an­gă.

R.L.: Tre­bu­ie să spu­nem ci­ti­to­ri­lor noștri că ești le­gat de zia­rul „Ro­mânia li­be­ră“prin ta­tăl tău. Ai vreo amin­ti­re le­ga­tă de „Ro­mânia li­be­ră“? Ra­du Cre­an­gă:

Am mul­te amin­tiri le­ga­te de „Ro­mânia li­be­ră“. Ta­ta a fost pri­mul re­dac­tor-șef post-de­cem­brist al zia­ru­lui, dar în schim­bă­ri­le de du­pă ’89 am par­ti­ci­pat prac­tic toa­tă fa­mi­lia, fi­in­dcă to­tul a fost bul­ver­sant pen­tru fi­e­ca­re, pen­tru so­ci­e­ta­tea ro­mâneas­că evi­dent, și cel puțin pri­me­le luni au re­pre­zen­tat o mun­că enor­mă fi­in­dcă se pri­me­au mii de scri­sori. Saci între­gi. Ta­ta venea în fi­e­ca­re se­a­ră pe la ora 10.30 – 11.00 se­a­ra – și adu­cea 4-5 saci de scri­sori, pe ca­re toa­tă fa­mi­lia le ci­tea, scri­in­du-le, fă­când un mic re­zu­mat, pe ca­re îl tra­sam apoi pen­tru ca el să eva­lue­ze ce es­te mai im­por­tant și mai ra­pid de tra­tat. Aces­tea au fost pri­me­le săp­tă­mâni du­pă Re­vo­luție. Să zi­cem până prin mar­tie. Du­pă ca­re a ur­mat, bi­neînțe­les, Piața Uni­ver­si­tății, un­de, de ase­me­nea, eram prin­tre cei ca­re tran­smi­te­au in­for­mați­i­le din Piață.

Să spu­nem ce­lor ca­re ne ci­tesc, fap­tul că noi ne cu­noaștem cam de atunci, din pe­ri­oa­da Pi­eții Uni­ver­si­tății.

În pe­ri­oa­da Pi­eții Uni­ver­si­tății am fost în piață cu cei ce ma­ni­fes­tau, dar nu eram încă stu­dent. Lua­sem exa­me­nul de fa­cul­ta­te, dar fă­cu­sem ar­ma­ta într-o uni­ta­te cu o com­pa­nie de te­riști, într-o uni­ta­te spe­cia­lă, cu ti­neri pro­veniți din fa­mi­lii „cu pro­ble­me“.

Era un fel de ba­ta­li­on dis­ci­pli­nar, oa­re­cum.

Da. Du­pă Re­vo­luție ne-am dat se­a­ma, pen­tru că până atunci nu îndrăz­neam ni­ci­u­nul să abor­dăm prea des­chis si­tuația per­so­na­lă. Dar du­pă Re­vo­luție ne-am lă­mu­rit. Erau sași ca­re ave­au ru­de de gra­dul 1 în Ger­ma­nia, erau ti­neri ca­re se opu­se­se­ră într-un fel sau altul re­gi­mu­lui sau ca­re ave­au prin­tre mem­brii fa­mi­li­ei lor per­soa­ne ce se opu­se­se­ră de­si­gur re­gi­mu­lui și ca­re deci fu­se­se­ră tri­miși pen­tru sta­giu mi­li­tar în ace­lași loc în ca­re eram și eu. A venit Re­vo­luția, si am fost ul­ti­mul stu­dent te­o­log ca­re a ieșit din ar­ma­tă. Deși cei­la­lți te­o­lo­gi au fost eli­be­rați, eu, fi­ind în ace­as­tă uni­ta­te „spe­cia­lă”, m-am eli­be­rat cu toți cei­la­lți te­riști pe 31 mar­tie. Până atunci, însă, ave­am per­mi­sii în ca­re lu­cram la ziar. Apoi a înce­put Piața Uni­ver­si­tății. Și aco­lo ne-am cu­nos­cut, ave­am pri­e­teni co­muni și ne-am întâlnit și noi pen­tru pri­ma oa­ră și bi­neînțe­les, apoi în Li­ga Stu­de­nți­lor înce­pând din oc­tom­brie ’90.

Să re­venim. Ta­tăl tău a fost închis și per­se­cu­tat exact până la de­cla­nșa­rea Re­vo­luți­ei.

Ta­ta, împreu­nă cu Pe­tre Mi­hai Bă­ca­nu, Anton Uncu, Ale­xan­dru Chi­voiu, Ște­fan Ni­cu­les­cuMai­er și împreu­nă cu mul­te alte per­soa­ne, de alt­fel aces­ta era gru­pul con­si­de­rat pro­mo­tor al acți­u­nii – au fon­dat o gru­pa­re ca­re se nu­mea „Acți­u­nea R“, ca­re a scos un ziar ce nu a apu­cat să fie di­fu­zat, a fost luat de se­cu­ri­ta­te exact cum apă­ru­se de sub ti­par, de sub un ti­par im­pro­vi­zat de dl. Chi­voiu, ca­re era ti­po­graf la Ca­sa Scânteii. Au fost ares­tați cu toții în in­ter­va­lul 23-25 ia­nua­rie 1989. Ta­ta a ră­mas închis, dar fă­ră ca noi să avem vreun act sau vreo con­fir­ma­re că es­te deți­nut la se­cu­ri­ta­te. Știam că așa es­te fi­in­dcă au venit cu ta­ta aca­să pe 26 ia­nua­rie și au fă­cut o per­che­ziție sub pre­tex­tul că de la un ma­ga­zin pen­tru străini din apro­pi­e­rea re­da­cți­ei re­vis­tei „Ro­mânia Pi­to­re­as­că” – un­de lu­cra ta­ta atunci – s-ar fi fu­rat niște va­lori. Și, chi­pu­ri­le, le-ar cău­ta. Aca­să, însă, îmi vor­bi­se de acți­u­ni­le lui, știam des­pre ce e vor­ba, și așa am pu­tut să-i spun și ma­mei și ce­lor­lați din fa­mi­lie. Și, deci, știam că es­te la se­cu­ri­ta­te, dar, ofi­cial, dis­pă­ru­se pur și sim­plu. Nu am avut ni­ci­un semn din par­tea lui și ma­ma mer­gea în fi­e­ca­re zi cu doam­na Uncu, cu doam­na Bă­ca­nu la Po­liția Ca­pi­ta­lei, la Mi­nis­te­rul de Inter­ne, și li se spu­nea că ni­meni nu are cu­noști­nță de ni­mic și că nu se știe ce s-a întâmplat cu ei.

Deci fa­mi­lia n-a ști­ut de soar­ta lor câte­va luni, nu?

Câte­va luni, da. De nici unul din­tre ai săi. Nici de Ale­xan­dru Chi­voiu, de alt­fel, pe ca­re l-am cu­nos­cut du­pă Re­vo­luție. De ta­ta nu am ști­ut ni­mic, nu l-am vă­zut până când, la 3 luni du­pă ares­ta­re, în Sâmbă­ta Ma­re, în Săp­tă­mâna Pa­ti­mi­lor, a apă­rut aca­să și ne-a con­fir­mat că a fost la Ra­ho­va închis și că va avea do­mi­ci­liu fo­rțat.

Do­mi­ci­li­ul fo­rțat era la Târgu Jiu, din câte știu.

Da. La Târgu Jiu. Deci ime­diat du­pă Paște, în lu­nea din Săp­tă­mâna Lu­mi­na­tă ´89 a tre­bu­it sa ple­ce la Târgu Jiu. Îl pu­te­am vi­zi­ta, pri­mi­se cu chi­rie o gar­so­ni­e­ră într-un bloc de mun­ci­tori. Îl pu­te­am vi­zi­ta, el, însă, nu avea voie să ne vi­zi­te­ze de­cât pen­tru ca­zuri ex­ce­pți­o­na­le. Tre­bu­ia să ce­a­ră avi­zul de la se­cu­ri­ta­te și sin­gu­ra vi­zi­tă pe ca­re a fă­cut-o, de fapt, a fost ca să mă con­du­că pe mi­ne la uni­ta­tea mi­li­ta­ră un­de am înce­put sta­gi­ul mi­li­tar, la Râmni­cu Să­rat.

Era, prac­tic, un deți­nut po­li­tic ca­re era ți­nut sub ob­ser­vație per­ma­nent.

Exact.

Cum ai ajuns în Fra­nța?

Păi fi­ind în ca­drul Li­gii Stu­de­nți­lor, du­pă re­tra­ge­rea lui Ma­rian Mun­te­a­nu am fost ales preșe­din­te­le Con­venți­ei Stu­de­nțești bu­cu­rește­ne ca­re re­gru­pa fa­cul­tăți­le din Bu­cu­rești și toa­te cen­tre­le uni­ver­si­ta­re din Bu­cu­rești. Și în ace­as­tă fun­cție am coor­do­nat mai mul­te ma­ni­fes­tații, ca­re au cul­mi­nat cu cea de la 6 sep­tem­brie 1991 a foști­lor deți­nuți po­li­tici.

În sep­tem­brie 1991 s-a in­tro­dus la Te­o­lo­gie un pa­ra­graf în re­gu­la­ment prin ca­re ni se ce­rea să sem­năm, ca stu­de­nți te­o­lo­gi, că nu mai par­ti­ci­păm la nici o ma­ni­fes­ta­re cu ca­rac­ter po­li­tic. Alt­fel, nu pu­te­am tre­ce în anul ur­mă­tor. Deci nu era con­strângă­tor în sen­sul că ave­ai li­ber­ta­tea de a nu sem­na, dar da­că nu sem­nai, nu pu­te­ai să fii înscris în anul ur­mă­tor de stu­dii. Atunci am scris la Saint-Ser­ge, ca­re era sin­gu­rul in­sti­tut or­to­dox din Eu­ro­pa Occi­den­ta­lă, con­si­de­rând că es­te sin­gu­rul ca­re ar pu­tea înțe­le­ge si­tuația. Am tri­mis un do­sar aco­lo, am fost ac­cep­tat și din 1992 am fost înscris la Sain­tSer­ge, un­de am luat li­ce­nța în te­o­lo­gie. Saint-Ser­ge fi­ind un in­sti­tut for­mat de rușii al­bi din exil în 1925.

Cum ai gă­sit so­ci­e­ta­tea fran­ce­ză. Te întreb pen­tru că sunt foar­te mul­te măr­tu­rii ale foști­lor deți­nuți po­li­tici sau oa­meni ca­re au fu­git de pri­goa­na co­mu­nis­tă ca­re, oda­tă aju­nși în Fra­nța, au des­co­pe­rit o in­te­lec­tua­li­ta­te ex­trem de le­ga­tă de ide­a­lu­ri­le co­mu­nis­te.

Da, așa es­te.

Foar­te mu­lți au fost șo­cați pen­tru că au ple­cat din­tr-o ța­ră un­de to­tuși exis­ta o re­a­cție la sis­tem, chiar și în anii ´80, dar oda­tă aju­nși în Fra­nța, vor­bim de Fra­nța in­te­lec­tua­lă, aco­lo des­co­pe­re­au din­tr-oda­tă că de­veneau mar­gi­na­li­zați toc­mai da­to­ri­tă an­ti­co­mu­nis­mu­lui lor.

Am fost la fel de sur­prins, ca și per­soa­ne­le des­pre ca­re vor­besc, să con­stat acest lu­cru. Eu am ajuns în 1992, deci exi­lul ro­mânesc era încă un exil im­por­tant, din ca­re fă­cea par­te Ser­giu Ce­li­bi­da­che, doam­ne­le Bră­tia­nu, Paul Go­ma, Paul Bar­bă­nea­gră, Paul Bră­des­cu și mu­lți alții, foar­te mul­te per­soa­ne cu ori­en­tări po­li­ti­ce di­ver­se, dar ca­re erau uni­te de iu­bi­rea pen­tru ța­ră și de do­ri­nța de a con­tri­bui la o schim­ba­re a Ro­mâni­ei. Deci, în ca­drul exi­lu­lui se fă­ce­au con­fe­ri­nțe, încer­cări de pre­zen­ta­re a si­tuați­ei din ța­ră, a tre­cu­tu­lui re­cent al Ro­mâni­ei, dar se și cău­ta gă­si­rea unor căi prin ca­re Ro­mânia și-ar pu­tea re­lua lo­cul în ci­vi­li­zația eu­ro­pe­a­nă, lo­cul pe ca­re îl me­ri­tă în is­to­ria eu­ro­pe­a­nă. Am con­sta­tat, du­pă de­cem­brie ´89 că in­te­lec­tua­lii fran­ce­zi au fost mai de­gra­bă so­li­dari, apoi înce­tul cu înce­tul au de­venit eva­zi­vi, pen­tru a fi ul­te­ri­or de-a drep­tul os­ti­li încer­că­ri­lor noas­tre de a ară­ta ce se întâmplă în ța­ră, și ne-am tre­zit la un mo­ment dat că, pur și sim­plu, fă­ră ca să exis­te o dez­ba­te­re pu­bli­că, prac­tic înce­tul cu înce­tul tot ce venea din par­tea unei au­ten­ti­ce re­zis­te­nțe era tre­cut sub tă­ce­re și per­soa­ne­le ca­re ave­au drep­tul la opi­nie și la ex­pri­ma­re înmass-me­dia fran­ce­ză erau per­soa­ne și nu se re­mar­ca­se­ră cu ni­mic în re­zis­te­nța an­ti­co­mu­nis­tă. Am fost de­si­gur foar­te ui­mit...

Pri­ma vi­zi­tă a unui șef de stat ofi­cia­lă a fost a lui Fra­nçois Mit­te­rand la Bu­cu­rești.

Eram preșe­din­te­le stu­de­nți­lor bu­cu­reșteni și eu am or­ga­ni­zat ca preșe­din­te, eu am sem­nat ho­tă­râri­le pen­tru ma­ni­fes­tați­i­le împo­tri­va vi­zi­tei lui și la Po­li­teh­ni­că și în fața Amba­sa­dei fran­ce­ze.

Având în ve­de­re că exis­ta acest pi­lon ex­trem de pu­ter­nic, de stânga, do­mi­nant în in­te­lec­tua­li­ta­tea fran­ce­ză, prac­tic nu prea era de mi­ra­re, nu?

Astă­zi îmi dau se­a­ma că nu. Atunci am fost însă foar­te ui­mit. Eu veneam din­tr-o Ro­mânie con­du­să de Fron­tul Sal­vă­rii Nați­o­na­le și Ion Ili­es­cu într-o ța­ră pe ca­re o con­si­de­ram li­be­ră și cu ca­pa­ci­ta­te de a înțe­le­ge măr­tu­ri­i­le și cu ca­pa­ci­ta­te de ana­li­ză pen­tru a pu­tea se­pa­ra bi­ne­le de rău. Dar, ul­te­ri­or, mi-am dat se­a­ma că într-ade­văr și so­ci­e­ta­tea fran­ce­ză fu­se­se trau­ma­ti­za­tă într-un alt sens, într-un alt mod de­cât so­ci­e­ta­tea ro­mâneas­că, dar până la ur­mă că­tre ace­le­ași sco­puri. De alt­fel, o fra­ză pe ca­re am gă­sit-o mult mai târziu în jur­na­lul lui Ale­xan­der Schme­mann mi s-a pă­rut re­ve­la­toa­re: „so­cia­lis­mul – când spui so­cia­lis­mul, în sen­sul ca an­te­ca­me­ra co­mu­nis­mu­lui – es­te răul, pen­tru că el ne min­te asu­pra sco­pu­lui vi­eții“. Ori exact asta es­te pro­ble­ma ese­nția­lă. Și ca­pi­ta­lis­mul e rău, dar ca­pi­ta­lis­mul la­să po­si­bi­li­ta­tea să ale­gi, să i te opui sau nu. În timp ce so­cia­lis­mul te min­te asu­pra sco­pu­lui fi­nal al vi­eții.

Să re­venim to­tuși la pre­zent. Acum înțe­leg că sun­teți în con­du­ce­rea unui sin­di­cat din Fra­nța, un sin­di­cat creștin.

Es­te sin­gu­rul sin­di­cat creștin – de fapt o con­fe­de­rație – ca­re are, deci, ca ba­ză, va­lo­ri­le crești­ne. Și eu sunt preșe­din­te­le pe Illee de Fran­ce – zo­na ca­re înse­am­nă Pa­ri­sul și împre­ju­ri­mi­le. Re­vo­luția fran­ce­ză in­ter­zi­se­se drep­tul lu­cră­to­ri­lor de a se aso­cia pen­tru a se apă­ra. Timp de 100 de ani au fost lup­te în Fra­nța, lu­cră­to­rii nea­vând drep­turi, fi­ind in­ter­zi­să prin le­ge aso­ci­e­rea lor pen­tru a se apă­ra. Abia du­pă Na­po­le­on al III-lea au apă­rut pri­me­le sin­di­ca­te crești­ne.

Du­pă lup­te, deci, de câte­va zeci de ani. Și aces­te sin­di­ca­te s-au gru­pat pe me­se­rii, du­pă mo­de­lul fos­te­lor bres­le. Fi­e­ca­re me­se­rie având sin­di­ca­tul ei, și, împreu­nă, for­me­a­ză Con­fe­de­rația Lu­cră­to­ri­lor Creștini din Fra­nța (în fran­ce­ză Con­fédéra­ti­on Fra­nçai­se des Tra­vail­leurs Chréti­ens).

Da­că tot am ajuns la ace­as­tă ches­ti­u­ne a sin­di­ca­te­lor, poa­te ne spu­neți ce­va des­pre ce­ea ce a înfi­er­bântat age­nți­i­le de știri, și pre­sa în ul­ti­ma pe­ri­oa­dă. E vor­ba de ace­as­tă mișca­re – „Gi­let Jau­nes“– a „Ves­te­lor gal­be­ne“– ca­re pa­re a fi o mișca­re spon­ta­nă și ca­re a bul­ver­sat între­a­ga viață so­cial­po­li­ti­că în Fra­nța. Ce ne-ați pu­tea spu­ne des­pre ace­as­tă mișca­re ca­re a ui­mit toa­tă lu­mea?

În mod cert es­te o mișca­re spon­ta­nă, în ci­u­da a tot ce­ea ce s-a pu­tut in­si­nua câte­o­da­tă, es­te o mișca­re spon­ta­nă. Nu es­te pen­tru pri­ma oa­ră când apar mari mișcări spon­ta­ne în Fra­nța. În anii ´80 a fost o mișca­re spon­ta­nă pen­tru învăță­mântul pri­vat ca­to­lic. Fra­nçois Mit­te­rand și Par­ti­dul So­cia­list au vrut să in­ter­zi­că învăță­mântul pri­vat ca­to­lic și pes­te 2 mi­li­oa­ne de oa­meni au ieșit în stra­dă la Pa­ris pen­tru a-l apă­ra.

În pre­să au fost tot fe­lul de dis­cuții ca­re vroiau să ara­te că e o mișca­re, to­tuși, ca­re a fost înce­pu­tă sau gândi­tă din afa­ra Fra­nței, in­clu­siv s-a pus pro­ble­ma că ar fi, bi­neînțe­les, mâna Mos­co­vei...

Da. Am fost des­tul de ui­mit să văd ase­me­nea ma­ni­pu­lări, mai ales în pre­sa ro­mâneas­că, fi­in­dcă în pre­sa fran­ce­ză mult mai puțin s-a dez­bă­tut din acest punct de ve­de­re.

Am au­zit chiar zi­le­le tre­cu­te la RFI, spu­nându-se că „Ves­te­le gal­be­ne“nu iu­besc de­mo­crația și pro­pa­gă ura în so­ci­e­ta­tea fran­ce­ză. Deci e o ma­re pre­si­u­ne me­dia­ti­că împo­tri­va aces­tei mișcări. Ce do­resc, de fapt, „Ves­te­le gal­be­ne“de au reușit să coa­li­ze­ze mass-me­dia și nu nu­mai mass-me­dia, sunt foar­te mu­lți in­te­lec­tua­li ca­re vi­tu­pe­re­a­ză împo­tri­va aces­tei mișcări?

Tre­bu­ie, bi­neînțe­les, din ca­pul lo­cu­lui zis ce­va: nu prea mai avem nici zia­re in­de­pen­den­te, nici in­te­lec­tua­li in­de­pen­de­nți. Ca și în alte pă­rți, pre­cum în Eu­ro­pa de Est, și în Fra­nța, din cau­za aces­tor 40 de ani de do­mi­na­re so­cia­lis­tă, avem doar gru­puri de in­te­re­se. Pos­tu­ri­le de pre­să pot avea mai mul­te pu­bli­cații, dar ca­re la un mo­ment dat re­a­cți­o­nea­ză la un or­din co­mun. Între in­te­lec­tua­li e ace­lași lu­cru. Foar­te mu­lți au emi­si­uni de te­le­vi­zi­u­ne, au in­ter­vi­uri la ra­di­o­uri pu­bli­ce sau în zia­re de ma­re in­flue­nță pe ca­re nu vor să și le piar­dă. Și atunci, de la un mo­ment dat înco­lo, sunt ga­ta să su­sți­nă un punct de ve­de­re ca­re es­te cel al sis­te­mu­lui.

Ce adu­ce nou ace­as­tă mișca­re, adi­că prin ce es­te de­o­se­bi­tă de ori­ce altă mișca­re di­nain­tea ei, o mișca­re spon­ta­nă din Fra­nța. E ce­va ca­re a bul­ver­sat pur și sim­plu so­ci­e­ta­tea fran­ce­ză.

Ni­meni nu poa­te să spu­nă ce­ea ce do­rește ea, fi­in­dcă e o mișca­re spon­ta­nă ca­re în ace­lași timp nu are o or­ga­ni­za­re, o co­loa­nă ver­te­bra­lă. Și atunci sunt mai mul­te re­ven­di­cări, foar­te di­fe­ri­te de la un grup la altul sau de la o per­soa­nă la alta. Eu însu­mi am par­ti­ci­pat, nu ca ma­ni­fes­tant, ci ca zia­rist in­de­pen­dent, la aproa­pe fi­e­ca­re ma­ni­fes­ta­re, în afa­ra ce­lor din lu­na ia­nua­rie, și am stat de vor­bă cu foar­te mul­te per­soa­ne. Ce­ea ce pot să spun, con­clu­zia mea, e că e o re­vol­tă spon­ta­nă și re­a­lă. Es­te Fra­nța pro­fun­dă, ca­re nu mai su­por­tă un sis­tem ba­zat pe struc­turi an­chi­lo­za­te și în foar­te mul­te ca­zuri, da­că nu pe min­ci­u­nă, pe de­for­mări fla­gran­te ale re­a­li­tății.

Deci e o mișca­re împo­tri­va es­ta­blis­hment-ului.

Exact! Es­te o mișca­re împo­tri­va es­ta­blis­hment-ului și în ace­lași timp es­te o mișca­re de re­vol­tă a fran­ce­zi­lor ca­re lu­cre­a­ză, ca­re și-au fă­cut da­to­ria, ca­re au răs­puns încer­că­ri­lor și che­mă­ri­lor, și si­tuați­i­lor că­ro­ra tre­bu­iau să le fa­că față și ca­re se con­si­de­ră tră­dați. În ma­rea ma­jo­ri­ta­te a ma­ni­fes­ta­nți­lor sunt oa­meni tre­cuți de 35 de ani, sunt oa­meni ca­re con­si­de­ră că și-au fă­cut da­to­ria și față de sta­tul fran­cez și față de pa­tria lor Fra­nța, și față de so­ci­e­ta­tea fran­ce­ză și con­si­de­ră că sunt tră­dați de ca­pii aces­tor struc­turi, ca­re nu nu­mai că îi tră­de­a­ză, dar nici nu-i mai înțe­leg. De alt­fel, con­clu­zia mea es­te ace­as­ta: sunt do­uă Fra­nțe. Una, a struc­tu­ri­lor afla­te la pu­te­re, ca­re a pi­er­dut ori­ce con­tact re­al cu Fra­nța pro­fun­dă, și ace­as­tă Fra­nță pro­fun­dă, ca­re e neas­cul­ta­tă, ca­re nu are nici o tri­bu­nă, ca­re nu es­te între­ba­tă ni­ci­o­da­tă în mod re­al ce gândește – s-a vă­zut acest lu­cru și când au tre­cut prin Par­la­ment acea le­ge pen­tru că­să­to­ria între ho­mo­se­xua­li.

Ca­re a fost fă­cu­tă fă­ră ni­ci­un fel de con­sul­ta­re po­pu­la­ră.

Da. În schimb, po­po­rul fran­cez a fost atunci în stra­dă. În toa­te ma­ri­le orașe au fost ma­ni­fes­tații de su­te de mii de per­soa­ne. Eu însu­mi am fost cu co­pi­ii mei și a tre­bu­it să mer­gem pe jos până la ma­ni­fes­tație, fi­in­dcă tre­nu­ri­le erau ar­hi­pli­ne. Toa­te gă­ri­le erau pli­ne de oa­meni ca­re vroiau să me­ar­gă și pe lângă cei 1 mi­li­on ca­re au ma­ni­fes­tat la Pa­ris, erau mii de oa­meni în gă­ri­le din co­mu­ne­le li­mi­tro­fe Pa­ri­su­lui ca­re nu ave­au cum să se de­pla­se­ze, pen­tru a ve­ni și pen­tru a se uni cu ma­ni­fes­ta­nții din Pa­ris. Dar le­gea a tre­cut, prin ra­ti­fi­ca­re în Par­la­ment. Ni­ci­un par­tid im­por­tant din Fra­nța nu a su­sți­nut re­ven­di­că­ri­le ma­ni­fes­ta­nți­lor ca­re au ce­rut re­fe­ren­dum.

Du­pă aces­te mișcări a apă­rut ca din se­nin un preșe­din­te ca­re, du­pă câte­va luni, a și ajuns la pu­te­re – e vor­ba de dl. Ma­cron. Cum e po­si­bil ca un om cva­si-ne­cu­nos­cut sau, în fi­ne, da­că nu cva­si-ne­cu­nos­cut – fă­ră o ca­ri­e­ră po­li­ti­că no­to­rie – să ajun­gă di­rect în vârful sta­tu­lui fran­cez?

Nu a fost de­cât vârful ais­ber­gu­lui. Până la el, Ségo­lène Royal era în Par­ti­dul So­cia­list. Nu­mai da­to­ri­tă ri­va­li­tăți­lor inter­ne a ajuns să fie con­tra­can­di­da­ta lui Sar­ko­zy. Fra­nçois Hol­lan­de era nu un ne­cu­nos­cut, dar să zi­cem o per­soa­nă – eșa­lo­nul 4-5 al Par­ti­du­lui So­cia­list, pe ca­re ni­ci­un so­cia­list ve­ri­ta­bil, da­că l-ai fi între­bat cu 2 ani înain­te pe ci­ne pro­pu­ne la preșe­di­nția Fra­nței, nu l-ar fi ci­tat în pri­mii 10 pe lis­ta can­di­dați­lor so­cia­liști. La fel cum s-a întâmplat la noi cu Par­ti­dul Co­mu­nist, ca­re s-a tran­sfor­mat în Fron­tul Sal­vă­rii, ul­te­ri­or s-a răs­pândit în toa­te par­ti­de­le po­li­ti­ce, și ca­re la ora asta, evi­dent, nu mai sunt co­mu­niști, nu mai au o eti­che­tă co­mu­nis­tă, dar per­pe­tue­a­ză ace­lași sis­tem ma­fi­o­tic până la ur­mă. Es­te ace­lași lu­cru și în Fra­nța, un­de fos­te­le ca­dre so­cia­lis­te, com­pro­mi­se, nu-și mai re­cu­nosc tre­cu­tul. Nici în Fra­nța, nici în altă par­te, nu a exis­tat un pro­ces al co­mu­nis­mu­lui.

Asta e o ches­tie foar­te in­te­re­san­tă. Deci spu­neți că ar fi tre­bu­it și în Fra­nța să exis­te un pro­ces al co­mu­nis­mu­lui sau, mă rog, o acți­u­ne de de­co­mu­ni­za­re?

Da. Un apel că­tre li­che­le, ca să zic așa între ghi­li­me­le – în ca­re ar fi tre­bu­it ca anu­miți is­to­rici foar­te mari, ca per­so­na­li­tăți cul­tu­ra­le – anu­miți scri­i­tori, anu­miți jur­na­liști im­por­ta­nți – să-și re­cu­noas­că greșe­li­le. Însă nu s-a pe­tre­cut acest lu­cru, și ace­le­ași per­soa­ne ca­re în anii ´70 erau maois­te, în anii ´80 erau pen­tru un so­cia­lism cu față uma­nă – exact ca mai târziu la noi, Ion Ili­es­cu – în anii ´90 au tre­cut brusc ca re­pre­zen­ta­nții unei de­mo­crații. Ace­as­tă mișca­re pe­tre­cu­tă la vârful ie­rar­hi­ei cul­tu­ra­le, s-a re­per­cu­tat pes­te ani și la ni­vel po­li­tic și so­cial fran­cez. Astfel, o per­soa­nă din po­li­ti­că aproa­pe ne­cu­nos­cu­tă ca Ema­nuel Ma­cron – ca­re în 2016 a spus în inter­viu pu­blic „sunt so­cia­list”, în 2017 a spus „n-am fost nci­o­da­tă în viața mea so­cia­list și n-am să fiu ni­ci­o­da­tă so­cia­list“, deși exis­tă înre­gis­trări vi­deo cu am­be­le măr­tu­ri­siri - în toam­na ur­mă­toa­re a pu­tut să de­vi­nă preșe­din­te­le Fra­nței.

Da­că spui ce­va des­pre glo­ba­lism și efec­te­le lui, ești mar­gi­na­li­zat, scos din viața pu­bli­că?

Da. Nu mai ești in­vi­tat în ni­cio emi­si­u­ne, nu mai ești pri­mit la ni­ci­un ziar de ma­re ti­raj, nu mai ești cău­tat ni­ci­o­da­tă și, în plus, ești dat ca exem­plu ne­ga­tiv, pro­po­ziți­i­le sau scri­sul tău fi­ind de­for­ma­te, fă­ră ca să te poți apă­ra, fă­ră ca să poți jus­ti­fi­ca prin vreun fel acu­ze­le ce ți se aduc, și înce­tul cu înce­tul se cre­e­a­ză o cen­zu­ră ocul­tă ca­re te eli­mi­nă com­plet din viața pu­bli­că. Es­te ce­ea ce s-a întâmplat cu scri­i­tori fran­ce­zi foar­te mari, ca­re ime­diat ce au îndrăz­nit să se pro­nu­nțe împo­tri­va sis­te­mu­lui într-un fel sau altul, au fost trași la răs­pun­de­re. In­clu­siv un exem­plu fai­mos – ce­le­bra ac­triță Bri­git­te Bar­dot – ca­re la un mo­ment dat vor­bind des­pre pe­ri­co­lul is­la­mic în Fra­nța, a fost cri­ti­ca­tă și de atunci nu a mai fost in­vi­ta­tă ni­căi­eri în mass-me­dia. Mi s-a întâmplat să con­stat cum gândi­tori ri­di­cați până atunci pe pi­e­des­ta­lul stângii, dis­par du­pă 2-3 afir­mații pu­bli­ce ca­re erau în sen­sul con­trar „po­li­ti­cal co­rec­tness“-ului ca­re se prac­ti­că astă­zi, pre­cum știți.

Până la ur­mă, va fi ci­ne­va ca­re va pu­tea să preia ace­as­tă mișca­re a „Ves­te­lor gal­be­ne“? Adi­că exis­tă o ten­di­nță de a se tran­sfor­ma ace­as­tă mișca­re ci­vi­că so­cia­lă într-o mișca­re po­li­ti­că?

Nu. Nu cred că se va tran­sfor­ma într-o mișca­re po­li­ti­că sau da­că se va tran­sfor­ma, ar însem­na să se piar­dă toc­mai ese­nța aces­tei re­vol­te po­pu­la­re, dar ce­ea ce cred că se va întâmpla sau sper mai de­gra­bă să se întâmple, în sen­sul bun ce se poa­te spe­ra, es­te ca ea să bul­ver­se­ze sis­te­mul ac­tual și să îl re­pu­nă în dis­cuție. Vor ve­ni ale­ge­ri­le par­la­men­ta­re eu­ro­pe­ne, vor ve­ni alte dez­ba­teri. Or, până la ur­mă ce poa­te re­zul­ta din ace­as­tă mișca­re a „Ves­te­lor gal­be­ne“es­te ca între­a­ga so­ci­e­ta­te să-și re­dis­cu­te prin­ci­pi­i­le de ba­ză. Fra­nța se ba­ze­a­ză pe o Con­sti­tuție cre­a­tă în anii ´50, es­te a cin­cea Re­pu­bli­că, ni­mic nu mai es­te de ac­tua­li­ta­te din le­gea fun­da­men­ta­lă a sta­tu­lui, și o ana­li­ză tre­bu­ie fă­cu­tă. Pro­ble­ma ce se pu­ne es­te exis­te­nța în ace­as­tă cli­pă a ce­lor do­uă Fra­nțe. Una – bi­ne si­tua­tă, ca­re trăi­ește într-o lu­me a ei, com­plet închi­să și ca­re n-are ni­cio o le­gă­tu­ră cu co­ti­dia­nul și o Fra­nța au­ten­ti­că, ca­re se con­frun­tă cu toa­te pro­ble­me­le și ca­re es­te cea ca­re ți­ne încă tot ce­ea ce mai pu­tem nu­mi „spi­rit fran­cez” în lu­me.

Exis­tă vreun par­tid de nua­nță con­ser­va­toa­re în Fra­nța ca­re să poa­tă pre­lua mă­car o par­te din sub­sta­nța aces­tei mișcări.

Nu. Nu exis­tă ni­ci­un par­tid po­li­tic la ora ace­as­ta ca­re s-ar pu­tea re­ven­di­ca din ace­as­tă re­vol­tă, și toc­mai acest lu­cru es­te înspăi­mântă­tor, fi­in­dcă sis­te­mul po­li­tic fran­cez es­te de așa na­tu­ră, că mari mișcări po­pu­la­re nu se simt re­pre­zen­ta­te, mari cu­ren­te po­pu­la­re nu se mai simt re­pre­zen­ta­te. Ori, asta înse­am­nă că par­ti­de­le po­li­ti­ce ac­tua­le tre­bu­ie să dis­pa­ră și noi dez­ba­teri și ide­o­lo­gii să re­a­pa­ră. Nu exis­tă un par­tid con­ser­va­tor, cum nu exis­tă oa­meni po­li­tici cu­rați. Din par­tea drep­tei li­be­ra­le a Fra­nței, evi­dent, nu­mi­tă ca fi­ind dre­ap­tă li­be­ra­lă ca să ia­să sca­ma­to­ria stângii de a nu­mi dre­ap­ta tra­diți­o­na­lă ca fi­ind ex­tre­ma dre­ap­tă, pen­tru a o pu­ne la zid și pen­tru a avea ca par­te­ner doar ace­as­tă dre­ap­tă li­be­ra­lă, pe ca­re so­cia­liștii, de obi­cei, se înțe­leg prin­tr-un fel de suc­ce­si­u­ne la gu­ver­na­re și de aran­ja­ment per­pe­tuu. Dar lu­mea fran­ce­ză o să mai fie încă re­pre­zen­ta­tă. Ace­as­ta e foar­te clar. E o frac­tu­ră între omul po­li­tic ac­tual și lu­mea pe ca­re ar tre­bui s-o re­pre­zin­te.

Nici mă­car Fron­tul Nați­o­nal n-o să poa­tă pre­lua aces­te ne­mu­lțu­miri?

Nu. Fron­tul Nați­o­nal e un par­tid ca­re a de­mon­strat că nu are un pro­gram sta­bil, mai ales în ul­ti­mii 4 ani, că nu es­te ca­pa­bil să își cre­e­ze o struc­tu­ră po­pu­la­ră și es­te un par­tid vo­tat de ne­mu­lțu­miți, în dis­pe­ra­re de cau­ză. Mu­ta­tis mu­tan­dis, e ca un fel de vot din 2000 între Va­dim Tu­dor și Ili­es­cu. E o oca­zie pen­tru toa­tă lu­mea de­mo­cra­tă să lup­te pen­tru „va­lo­ri­le de­mo­crați­ei”, când de fapt nu exis­tă nici un pe­ri­col de ni­căi­eri. Fi­in­dcă de fapt e su­pa­pa de ca­re sis­te­mul are ne­voie.

Exis­tă pe in­ter­net ima­gini cu bi­se­rici din Fra­nța ca­re sunt de­mo­la­te, cu ca­te­dra­le... Un lu­cru ui­mi­tor pen­tru zi­ua de astă­zi, dar..

Un lu­cru ca­re es­te bi­ne de ști­ut es­te că în Fra­nța, de la 1905 încoa­ce, bi­se­ri­ci­le nu mai apa­rțin Bi­se­ri­cii, ci sta­tu­lui. Bi­se­ri­ca mer­ge pe drep­tul de a uti­li­za in­te­ri­o­rul lă­cașu­ri­lor, zi­du­ri­le și pă­mântul sunt ale sta­tu­lui. E o le­ge ca­re nu a fost vo­ta­tă de­cât în Par­la­ment, fa­ra a fi un re­fe­ren­dum po­pu­lar. Din 1905, toa­te bu­nu­ri­le bi­se­ri­cii au fost con­fis­ca­te de stat. Fu­se­se­ră de­ja con­fis­ca­te oda­tă la Re­vo­luția Fran­ce­ză, re­ce­da­te în mo­men­tul re­veni­rii Re­ge­lui în 1815 – dar din 1905 au fost con­fis­ca­te toa­te bu­nu­ri­le bi­se­ri­cești în așa fel încât, astă­zi, Bi­se­ri­ca Ro­ma­no-Ca­to­li­că nu es­te de­cât uti­li­za­toa­rea lă­cașu­lui, dar nu pro­pri­e­ta­ra lui. În așa fel încât sta­tul, prin pri­mă­ri­i­le lo­ca­le, poa­te pu­ne te­re­nul în vânza­re și da­că un proi­ect es­te vo­tat de con­si­li­e­rii mu­ni­ci­pa­li, ur­me­a­ză apoi proi­ec­tul de de­mo­la­re a bi­se­ri­cii și con­stru­i­rea a altce­va.

foar­te fi­er­bin­te în cli­pa de față și vroiam să vă întreb ca­re es­te opi­nia fran­ce­zi­lor des­pre ace­as­tă res­cri­e­re a bi­o­lo­gi­ei.

Es­te într-ade­văr în dez­ba­te­re dar, din pă­ca­te, es­te ace­e­ași pro­ble­mă a ocul­tei me­dia­ti­ce. În sen­sul că, în ci­u­da fap­tu­lui că exis­tă anu­mi­te in­ter­venții me­dia­ti­ce, nu es­te o dez­ba­te­re pu­bli­că. Adi­că omul sim­plu nu are de un­de, nu-și dă se­a­ma de dis­cuți­i­le ce se poar­tă. Și nici de par­tea lor ese­nția­lă, de fun­da­men­tul lor.

Asta s-a întâmplat și la noi și se întâmplă în con­ti­nua­re. S-a întâmplat in­clu­siv în tim­pul Re­fe­ren­du­mu­lui pen­tru că­să­to­rie.

Exact. Sunt rețe­le­le so­cia­le un­de dez­ba­te­ri­le sunt mai ani­ma­te, dar nu am vă­zut ni­cio ma­re dez­ba­te­re se­si­za­tă, nici vreo ma­re pu­bli­cație asu­mându-și până la ca­păt o dez­ba­te­re, cu toa­te că în ci­u­da fap­tu­lui exis­tă co­mi­te­te de eti­că, co­mi­te­te nați­o­na­le ca­re ar pu­tea, da­că ar exis­ta într-ade­văr o li­ber­ta­te a gândi­rii, să du­că aces­te dez­ba­teri în mod nor­mal. Nu­mai că nu ace­as­ta se do­rește. Da­că un in­te­lec­tual se pro­nu­nță, va fi ci­tat trun­chiat, va fi ime­diat acu­zat că es­te pur­tă­tor al unei ide­o­lo­gii de ex­tre­mă dre­ap­ta, fă­ră nici o ana­li­ză la ce­ea ce spu­ne el în mod re­al și fă­ră să ai­bă po­si­bi­li­ta­tea să se ape­re în fața va­lu­lui de ata­curi suc­ce­si­ve ca­re vor ve­ni că­tre el. „Ves­te­le gal­be­ne“, înain­te de ori­ce, asta cer. Să exis­te o dez­ba­te­re po­pu­la­ră. Să exis­te o dez­ba­te­re de la ni­ve­lul cel mai de jos că­tre ni­ve­lul cel mai de sus. Acum sunt doar le­gi im­pu­se de sus în jos.

Cum ve­deți di­re­cția în ca­re va mer­ge ace­as­tă mișca­re po­pu­la­ră?

Pro­ble­ma es­te că cei împo­tri­va că­ro­ra ar fi aces­te re­vol­te, au to­tul de pi­er­dut și ni­mic de câști­gat. Ei nu vor să se pu­nă în dis­cuție. Ei la ora asta stă­pânesc. Es­te ace­as­tă stângă so­cia­lis­tă, acum glo­ba­lis­tă, ca­re de 40 de ani și-a întins ten­ta­cu­le­le și s-a înstă­pânit pes­te tot. Și ca­re a cre­at ace­as­tă Fra­nță ar­ti­fi­cia­lă, de su­pra­față. Ei nu vor re­nu­nța la ce­ea ce au cre­at. Sis­te­mul în si­ne e de-așa na­tu­ră încât el nu are alte șan­se. El nu se poa­te pu­ne în dis­cuție. El nu poa­te de­cât să ca­dă sau să se me­nți­nă. Din ace­as­tă cau­ză nu sunt foar­te op­ti­mist fi­in­dcă pe de o par­te avem oa­meni ca­re vor o re­vol­tă spon­ta­nă și oa­meni si­mțiți, ca­re lup­tă, însă, cu un sis­tem bi­ne împă­mânte­nit de câte­va de­ce­nii, și ca­re are de par­tea lui toa­te atuu­ri­le. Dar Dum­ne­zeu e ma­re și de la el, poa­te ve­ni de fi­e­ca­re da­tă o schim­ba­re, atunci când ne aștep­tăm mai puțin. Or, cei ca­re vin în stra­dă au de par­tea lor ade­vă­rul și bu­na cre­di­nță. Cei ca­re sunt la pu­te­re au și acest sis­tem bi­ne pus la punct, un sis­tem ab­so­lut re­pre­siv.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.