O bizarerie colonială în România: „riscul de țară“aplicat privaților, și nu statului!
Cu lacrimi de crocodil, băncile străine din România – care domină supercopleșitor sistemul bancar – se plâng că taxa pe active ar aduce pur și simplu criza în România! Prin ce? Prin descurajarea investițiilor străine în România și prin încetinirea creditării economice. Astea sunt idioțenii de-a binelea! Băncile străine din România n-au nici o legătură cu finanțarea economiei existente în România, nici a celei românești, nici chiar a celei străine din România (vezi „România liberă“27.02.2019). În prea iubita și prea mărita UE, mereu dată de exemplu, lumea creditului bancar reprezintă 200% din PIB, ca expresie a finanțării economiei de către bănci. În România, nu se ating 50%! Băncile străine din România practică de ani de zile în România dezangajarea – numită demagogic „dezintermediere“–, nu aducerea de bani și investiții! Stocul de credite scade de la an la an în raport cu stocul de depozite, ajungând la 75%, ceea ce înseamnă că nici măcar slaba economisire din România (cea pe care o poate permite o economie subdezvoltată) nu este reciclată în economie, spre folosul economiei, și că argumentul că băncile străine au venit în România pentru a aduce investiții și finanțare deoarece România n-are bani este o biată balivernă doar pentru a pune mâna pe sistemul bancar din România ca să țină în chingi România. Este o pură nerușinare, o obrăznicie să pretinzi că o nenorocită de taxă descurajează finanțarea economiei din România, prin reducerea investițiilor și creditării, când pur și simplu nu finanțezi economia, nu creditezi economia și de ani de zile practici sistematic dezangajarea față de România!
Nimeni nu poate spune cumva că o nouă criză nu va veni în România. Ba s-ar putea ca aceasta chiar să bată la ușă. Dar nu va veni adusă de taxa pe active bancare! Va fi adusă chiar de băncile străine, ca să iasă din constrângerile crizei cât mai
abitir pe seama periferiei România, după cutuma dintotdeauna a ieșirii din criză a bogaților pe seama săracilor!
Sau transferul crizei în România este atât de aproape, încât băncile străine vor să folosească prilejul taxei pe active spre a o face responsabilă de criza ce va veni?!
Mărirea ROBOR – adică a dobânzii cu care băncile se împrumută între ele pe piață – este canalul cel mai convenabil și eficient al aducerii crizei în România. Mărirea ROBOR-ului – care se obține prin înțelegeri bancare de tip cartel (azi te împrumut eu pe tine, mâine îmi dai banii înapoi împrumutându-mă eu de la tine!) – suplimentează dobânda la credite și deci descurajează finanțarea și stimulează dezangajarea. Cine-i de vină? Taxa?! Aceasta, s-ar putea spune, vine doar mănușă băncilor străine în prag de criză, căci au astfel băncile străine pe cine să arunce vina! De altminteri, ROBOR-ul nu poate explica nici 20% din dobânda abominabilă cu care băncile străine acordă credite în România. De aceea demersurile senatorului Zamfir, secondate de cele ale avocatului Piperea, de incriminare a manipulărilor de pe piața ROBOR și a altor manevre bancare sunt
mai mult decât lăudabile, dar să fim conștienți că sunt colaterale, neatacând fondul problemei. Grosul dobânzii incalificabile provine de la penalitatea de „risc de țară“. Mărirea ROBOR poate abate atenția de la incriminarea acestei penalități inadmisibile de „risc de țară“. Dacă creditarea s-ar face din afara României – din Franța sau din Bulgaria, chiar din Bangladesh –, penalitatea de „risc de țară“, chiar oricât de mare și indiferent dacă este justificată sau nu, este admisibilă. Dacă însă creditarea se face de pe plan intern de către bănci înscrise juridic intern, penalitatea de „risc de țară“este o anomalie. Dacă debitorul nu-i convine creditorului, nimeni nu-l obligă pe acesta din urmă să-i intre în casă debitorului spre a-l împrumuta. Dar se pare că asta este tehnologia sistemului bancar colonialist: te îndatorez spre a te jecmăni!
Bizar – dar ca orice lucru bizar foarte interesant – este faptul că băncile străine din România aplică penalitatea de „risc de țară“tuturor privaților români, fie firme sau indivizi, dar nu și statului român. Te-ai aștepta să fie invers, având în vedere că, potrivit preceptelor colonialiste arhivânturate, privatul este bun, iar statul este rău, oricum cel mai prost administrator.
Dar, în ipocrizia lor dolofană, preceptele colonialiste una spun (pentru proști) și alta fac! În zilele actuale, băncile din România creditează firmele românești (dacă o fac) cu 8-9%, persoanele fizice române cu 9-10%, iar statul cu 3-5%. În funcție de dobânda de referință, cifrele au putut fi diferite, dar ecarturile au fost aceleași!
Pe privații români băncile străine îi jefuiesc prin abuzul de monopol avut la dispoziție și lipsa de opțiune a acestora: dobânzi derizorii la depozite, comisioane halucinante la operațiunile pe care aceștia sunt obligați să le facă prin bănci, credite cu dobânzi prohibitive, încărcate cu penalitatea de a fi român. Mai ales că pe privații români nu-i împrumută nimeni din străinătate. În cazul statului, care are alte mijloace de luptă și mai are și posibilitatea să se adreseze pentru împrumuturi piețelor externe, adică acelorași bănci, dar în regimul de creditare de la ele de acasă, subsidiarele băncilor străine din România adoptă tactica inversă: dă-i credite cu dobânzi rezonabile, spre a-l putea jecmăni tocmai prin îndatorare! Vreți să vedeți ce spun statisticile? Sunt foarte limpezi. Aproape jumătate din finanțarea datoriei publice (adică a statului) este
asigurată de băncile străine din România, iar 22% din ansamblul creditelor acordate de acestea sunt achiziții de către respectivele bănci ale titlurilor emise de statul român, cu alte cuvinte, o expunere mare, dar fără risc. Ce poate fi mai murdar decât un credit colonialist?! Nimic altceva, dacă asta poate constitui o consolare!
Este lesne de identificat replica băncilor străine la îndrăzneala, finalizată sau nu, a introducerii unei taxe de altfel complet colaterale ca importanță împotriva lor. Evident, măsurile de retorsiune se vor îndrepta către cei cu care băncile străine din România au o legătură, respectiv cu bieții oameni, mai împiciorogați sau mai de rând, și poate mai ales cu statul român. Răzbunarea va fi aprigă. Dobânzile la depozite vor fi coborâte, devenind ridicole în raport cu rata inflației, comisioanele pe indiferent ce operațiuni vor fi crescute, iar dobânzile la orice credite vor fi majorate. O declarație mai veche a președintelui Consiliului Fiscal, agentură a capitalului străin de monitorizare a acțiunilor guvernamentale, dl Ionuț Dumitru, altfel economist-șef al unei bănci străine, sugerează despre ce va fi vorba. Pornind de la premisa că băncile străine sunt deja supraexpuse pe datoria publică a statului român, domnia-sa a spus că „o pondere de 60% a datoriei publice în PIB (criteriu al UE) nu ar trebui să fie un reper pentru România, căci n-ar avea cine să finanțeze o asemenea datorie publică“. Deci, băncile străine nu sunt, de fapt, dispuse să finanțeze încă și mai mult statul român, considerându-l deja bine îndatorat spre a fi jecmănit! Ca atare, dobânzile cu care se va putea împrumuta statul român pe propria piață vor fi din ce în ce mai mari.
Pe cale de consecință, rămâne o întrebare dacă taxarea activelor bancare se va solda cu efecte pozitive. Această taxare este perfect justificată, dar, în final, în urma replicii băncilor, s-ar putea ca efectele să se dovedească adverse. Ideea inițială a măsurii era ca băncile să cedeze ceva din profiturile cu totul nejustificate obținute. Cu puterea și cu pârghiile pe care le au în colonia România, băncile străine, cu sprijinul neprecupețit al BNR, nu vor ceda nimic, ci vor încerca să se folosească de prilej pentru a lua ceva încă și mai mult. În atenția inițiatorilor taxei, nu poți spera să modifici efectele când nu ataci cauzele, mai curând spus nepunând nici măcar în discuție rânduielile care permit bătaia de joc!