Des­pre bru­xe­le­zi și alte co­zi de to­por

Romania Libera - - Prima Pagina - Eu­gen Șer­bă­nes­cu

Se-nchi­de se­zo­nul la bru­xe­le­ze. S-ar pu­tea să fie un bar­ba­rism? Păi chiar es­te. Avem par­te, în pri­mul rând, așa cum scria Ni­co­lae Stein­har­dt, de bar­ba­ris­mul ver­ti­cal, adi­că in­va­zia der­be­dei­lor în viața pu­bli­că. Și apoi avem par­te de con­se­ci­nțe, adi­că ne ex­plo­de­a­ză în față exact per­ce­pția pe ca­re o in­du­cem străi­nă­tății. Ce sun­tem – pen­tru ipo­criții ne­poți ai lui Ra­me­au – altce­va de­cât niște bar­bari de la mar­gi­nea im­pe­ri­u­lui? Dar ce altce­va pu­tem fi în ochii lor, din mo­ment ce ne ri­di­căm sin­guri poa­le­le-n cap, ca la ușa cor­tu­lui? Cu ce drept (dar și cu ce șan­se) ce­rem alto­ra altce­va de­cât dăm? Da­că ro­mâni cu pre­te­nții re­fu­ză cu încă­pățâna­re să tre­a­că din­co­lo de per­de­le­le de­zin­for­mă­rii, fa­na­ti­zându-se ai­u­rea-n tram­vai, de ce n-ar fa­ce-o un străin – mai ales când re­zul­ta­tul de­zin­for­mă­rii îi con­vi­ne? Prost să fii și să nu apuci coa­da da­că to­po­rul ți se ofe­ră.

În ca­drul bru­xe­le­zei de anul aces­ta, ce­le do­uă par­ti­de mari își fac, de­si­gur, jo­cu­ri­le lor, dar nici ce­le­lal­te – că sunt de sau de ba­la­ma – nu sunt chiar fe­te mari. Toc­me­a­la e in­ten­să – ta­le­re­le ba­la­nței gem de ma­ra­fe­turi fi­zi­ce și me­ta­fi­zi­ce. Ca­dri­lul – cu schim­ba­rea par­te­ne­ri­lor, la drum de se­a­ră, la așter­nut elec­to­ral – e-n toi. Lis­ta vi­ne, lis­ta tre­ce, ni­meni nu ră­mâne re­ce. Ce­le mai mari șan­se le au – ca tot­de­au­na – ba­le­ri­nii ca­re au ști­ut, la mo­men­tul opor­tun, să imi­te per­fect co­re­gra­fia șe­fu­lui, chiar da­că – pen­tru amă­râtul de ale­gă­tor – mișcă­ri­le ră­mân spânzu­ra­te în aer. E greu să te nu­mești Drag­nea zi­le­le-astea. Pe mu­lți tre­bu­ie să-i aran­je­zi: fie să-i re­com­pen­se­zi, fie să-i de­ba­ra­se­zi (ce­ea ce, în po­li­ti­că, e cam ace­lași lu­cru). Dl Bă­dă­lău, de pil­dă, nu e clar cum a venit, dar e clar că-și vin­de scump pi­e­lea ca să ple­ce: din preșe­din­te exe­cu­tiv a ajuns di­si­dent, apoi – pes­te noap­te – mi­nis­tru și, acum, du­pă ce și-a lă­sat co­le­gii de di­si­de­nță să-și ru­pă gâtul, se-au­de că s-ar bru­xe­li­za bi­ne-merci. Es­te de­van­sat însă de ce­le do­uă doam­ne im­pla­ca­bi­le – ca un fel de gar­dă fe­mi­ni­nă à la Gad­da­fi – Plumb și Dan, cu ca­re nu e bi­ne să te pui. are gri­jă. În po­ză a mai apă­rut, fă­ră ni­cio altă între­ba­re, și dl Ior­da­che. Pro­ba­bil drept re­com­pen­să pen­tru or­do­na­nța de ur­ge­nță cu apli­ca­re hăt pes­te 10 zi­le (!!) sau pen­tru mo­di­fi­că­ri­le la Co­dul Pe­nal li­te­ral­men­te ma­sa­cra­te de Cur­tea Con­sti­tuți­o­na­lă – și, de­o­cam­da­tă, ră­ma­se așa. În schimb, dl Ni­ca, da­că e do­ve­dit, nu mai prin­de înc-o tu­ră. Tar­to­rul lor ar tre­bui să fie Ioan Mir­cea Pașcu, ede­car ve­chi, ca­re știe mult mai mul­te de­cât spu­ne. Dar oa­re știe chiar to­tul? De exem­plu, de ce a ac­cep­tat sfi­oa­sa Olguța să se an­tre­ne­ze la man­ti­ne­lă? Foar­te sim­plu. Pen­tru că i s-a pro­mis un loc de co­mi­sar eu­ro­pe­an. Nu, ea n-are cum să fie o Co­ri­na Crețu nr. 2, de­oa­re­ce dl Ili­es­cu și-a înce­tat viața po­li­ti­că ac­ti­vă. În pa­ra­lel, prin con­ta­gi­u­ne, dl Man­da se bru­xe­li­ze­a­ză și el. Să fie vor­ba de drep­tu­ri­le omu­lui, de reîntre­gi­rea fa­mi­li­ei?

Pa­ra­do­xal, dar sar­ci­na unui șef de par­tid ma­re e mai puțin in­gra­tă de­cât a unui șef de par­tid mic, întru­cât – în timp ce nu­mă­rul ve­lei­ta­ri­lor bru­xe­le­zi e la fel de ma­re in­di­fe­rent de cât de mic e par­ti­dul – la un par­tid ma­re, aflat la gu­ver­na­re, mai ai de un­de să scoți câte ce­va de prin bu­zu­na­re, pe când la un par­tid mic, din opo­ziție, de un­de să scoți? Ră­mân mu­lți cu bu­ze­le um­fla­te. Plus că anul aces­ta a apă­rut, în pre­mi­e­ră, o li­nie de acți­u­ne neaștep­ta­tă, ca­re con­su­mă din lo­cu­ri­le eli­gi­bi­le: chiar preșe­di­nții de par­tid se au­to­pro­pun, într-o ve­se­lie, la bru­xe­li­za­re – bi­neînțe­les, pe lo­cul întâi! Ci­ne s-ar fi gândit? Ro­mânul e in­ven­tiv, ori­ce s-ar spu­ne. Cum ar ve­ni: ră­mâneți voi ca proștii-n ța­ră, că noi ne ti­răm și v-o pu­nem de-afa­ră. Ta­re. Șme­che­ria e cât ca­sa, dar ci­ne ba­gă de se­a­mă, po­po­rul, or­bit, pu­ne bo­tu’ la ori­ce go­goașă.

Sunt trei șe­fi de par­ti­de, Orban, Ci­o­loș, Pon­ta, și cu ser­gen­tul Da­ni­el Con­stan­tin – ze­ce, ca­re-i și între­ce. Fi­e­ca­re – da­că nu-și si­gu­ra­nțe­a­ză vi­i­to­rul acum la Bru­xel­les – s-ar pu­tea ca, du­pă ace­ea, să nu mai ai­bă ni­ci­u­nul. Bu­năoa­ră, dl Orban e de­ja dea­su­pra pră­pas­ti­ei. Da­că pe vre­mea lui Crin, în 2014, par­ti­dul a luat 15% (cu PDL – 12% și PMP – 6%), în 2019, când ace­e­ași par­te a eși­chi­e­ru­lui es­te împă­rți­tă și cu ALDE, și cu ci­o­la­nia­da agre­si­vă, să faci mă­car ace­lași pro­cent e greu. Dl Orban nici nu știe cât de mic înce­pe să fie. Da­că ie­se rău, va fi obli­gat să-și dea de­mi­sia. (Nu e o tra­ge­die, și dna Gor­ghiu și-a dat-o când a fost ne­voie, fă­ră ca ni­meni să se scan­da­li­ze­ze). Oda­tă Crin dat la o par­te din con­si­de­ren­te de sal­vgar­da­re a vo­tu­lui pre­zi­de­nțial, nu-i ex­clus să re­a­pa­ră din se­nin, pe un loc eli­gi­bil, soția Vă­le­an. Să se fi ne­go­ciat în ga­ra Co­tro­ceni: Crin – doar ecou, con­tra Vă­le­an – din nou? Tot pen­tru reîntre­gi­rea fa­mi­li­ei? Dar cei ca­re mun­cesc ne­cu­nos­cuți în te­ri­to­riu – tal­pa par­ti­du­lui –, pe ei ci­ne-i ur­că-n tren?

Tot pe pri­me­le lo­curi la va­go­nul-res­tau­rant se înghe­su­ie și pri­ma­rii Ha­va (di­ta­mai prim-vi­ce­preșe­din­te­le par­ti­du­lui) și Fal­că (di­ta­mai Ca­sa­no­va cu ci­ne nu tre­bu­ia) – ce­ea ce te fa­ce să te între­bi de ce toți acești oa­meni (pri­mari, mi­niștri, de­pu­tați etc.) nu ni­me­resc să ple­ce mai re­pe­de din pos­tu­ri­le foar­te po­ten­te pe ca­re le dețin. Par­te din răs­puns es­te înfri­coșă­tor: pen­tru că și-au dat se­a­ma de ce­va grav, ese­nțial – anu­me că to­tul es­te o gar­ga­ră și nu se poa­te schim­ba ni­mic. Se pu­ne între­ba­rea: cu atâtea ale­geri, ci­ne mai mun­cește în ța­ra ace­as­ta?

Într-ade­văr, lu­crând în sis­te­mul de stat, ră­mâi si­de­rat de lip­sa de mi­ni­mă de­di­cație, co­nști­in­ci­o­zi­ta­te, de­on­to­lo­gie, eti­că pro­fe­si­o­na­lă ca­re îi gri­pe­a­ză până la blo­caj ar­ti­cu­lați­i­le și me­ca­nis­me­le de fun­cți­o­na­re. Orga­ni­gra­me­le sunt um­fla­te cli­en­te­lar, oa­me­nii de exe­cuție ca­re le ocu­pă sunt in­do­le­nți, nu le pa­să, nu știu cum să spar­gă ușa la ter­mi­na­rea pro­gra­mu­lui, asta în ca­zul în ca­re nu se învoi­esc la do­uă-do­uă zi­le, pen­tru că ba le-a mu­rit bu­ni­ca, ba pi­si­ca. În aces­te con­diții, să fii ți­nut res­pon­sa­bil de mer­sul unei struc­turi de stat de­vi­ne un ma­re risc, da­că nu un act de si­nu­ci­de­re po­li­ti­că, de ca­re mu­lți ar vrea să sca­pe eva­dând la Bru­xel­les, un­de nu e ni­cio răs­pun­de­re, ni­cio pa­ra­de­a­lă.

Tot pe par­tea dre­ap­tă ar mai fi și un PMP mult in­trat la apă, dar nu e clar da­că dl Bă­ses­cu ar vrea și el o bru­xe­le­ză. Poa­te ar vrea, dar ci­ne ris­că ruși­nea de a nu-i tre­ce pra­gul? Sin­gu­ra so­luție – încă o ab­sor­bție. Ca unul ca­re – pen­tru a-și os­toi com­pli­ca­te­le umori per­so­na­le – a pus Jus­tiția ță­rii pe bu­tuci (de nu se mai înțe­le­ge acum om cu per­soa­nă), fos­tul preșe­din­te con­ti­nuă să dea le­cții, ca și cum nici us­tu­roi n-a mâncat, nici gu­ra nu-i mi­roa­se. S-a tran­sfor­mat, la se­cret, în câi­ne­le de pa­ză al ac­tua­lu­lui preșe­din­te, doar-doar i-o mai că­dea și lui un os de ros, măi, dra­gă Sto­lo. Da­că dl Io­han­nis se re­a­le­ge în de­cem­brie 2019 și fu­zi­u­nea PMP cu PNL nu va fi fost de­ja fă­cu­tă, se va fa­ce atunci, iar dl Bă­ses­cu va fi im­pus, cu otus­bi­rul, la par­la­men­ta­re­le din 2020. În acest caz, se va ve­dea da­că, du­pă atâtea fu­zi­uni, PNL va mai fi exis­tând sau se va fi ca­ni­ba­li­zat, ca în vi­sul de aur al dal­mați­e­ni­lor din FSN-ul dlui Ili­es­cu. Pen­tru a-i împă­ca pe toți, no­ul par­tid va fi unul emi­na­men­te pre­zi­de­nțial, du­pă mo­de­lul exer­sat de­ja în is­to­ria noas­tră, evi­dent, cu alte per­so­na­je – Ca­rol al II-lea și Par­ti­dul Nați­u­nii. În tim­pul ăsta, dl Orban (un fel de Tă­tă­res­cu mic, de pi­ci­o­rul broaștei) va cânta li­niștit la man­do­li­nă în Grand-Pla­ce.

Vor­bind de fu­zi­uni, nu es­te ex­clus ca ele să înce­a­pă încă de-acum. S-au re­gur­gi­tat tot fe­lul de eti­che­te mai ve­chi, prin­tre ca­re și PRM&PRU, au apă­rut și alte­le noi – to­tul pen­tru o (ace­e­ași?) bru­xe­le­ză de pa­saj. Doi ge­ne­ra­li fă­ră ste­le și fă­ră ocu­pație – Ilie Năs­ta­se și Anghel Ior­dă­nes­cu – vor și ei o bru­xe­le­ză, scop în ca­re sunt pur­tați de dârlo­gi, țe­peni în șa, de ge­am­bașii de la UNPR, con­duși de alt ge­ne­ral fă­ră ste­le – de tip su­fra­ge­rie. Bra­co­na­jul elec­to­ral nu se ba­ze­a­ză pe altce­va de­cât pe vră­je­a­la pu­bli­cu­lui, prin arun­ca­rea în ago­ră a unor mo­me­li so­no­re, ur­ma­tă de ac­ti­va­rea al­go­rit­mu­lui de tran­sfor­ma­re a fai­mei spor­ti­ve, ar­tis­ti­ce, me­di­ca­le etc. în ca­pi­tal po­li­tic. Sunt ca­zuri și ca­zuri. Nu toa­te sunt es­cro­che­rii. Mir­cea Dia­co­nu, de exem­plu, es­te o vo­ce. Cel mai ce­le­bru a fost, pro­ba­bil, ac­to­rul Ro­nald Re­a­gan, de­venit ulte­ri­or gro­pa­rul la­gă­ru­lui co­mu­nist so­vi­e­tic. Chiar și ale­ge­rea ac­tua­lu­lui preșe­din­te Trump es­te tot ro­dul tran­sfe­ru­lui de com­pe­te­nțe pro­dus în men­ta­lul unui pu­blic înfo­me­tat de eroi: de la ce­le­bri­ta­tea în afa­ceri di­rect la Ca­sa Albă (ce­ea ce e ușor altă gâscă în altă trais­tă). În Ita­lia, ce­le „Cinci ste­le“an­ti­sis­tem (mo­del pen­tru ge­la­ti­na PLUS de la noi) in­ven­ta­te de co­me­dian­tul Bep­pe Gril­lo se află la gu­ver­na­re. (E mai puțin im­por­tant că ța­ra a in­trat în re­ce­si­u­ne.) Sunt unii ac­tori că­ro­ra – da­că ros­tesc re­plici me­mo­ra­bi­le – li se pa­re că sunt la fel de dește­pți ca ăia de le-au scris. Ca­bo­ti­nis­mul lor se po­tri­vește cu ne­voia par­ti­de­lor mici de a re­mor­ca di­ver­se fi­guri pi­to­rești, ca­pa­bi­le să le tran­sfe­re din dra­gos­tea tra­diți­o­na­lă a po­po­ru­lui pen­tru sal­tim­banci. Și USR, de exem­plu, da­că vrea să fa­că un salt, ar tre­bui să ape­le­ze la dl Ion Ca­ra­mi­tru, ca­re – cu di­cția lui bi­ne­cu­nos­cu­tă – ar adu­na ce­va vo­turi, deși – de­si­gur – nu toa­tă lu­mea es­te ama­toa­re să joa­ce în „Di­neu cu proști“. Ori­cum ma­sa e bo­ga­tă în eflu­vii – ni­ci­de­cum pes­ti­le­nția­le. Un­de mai pui că – în chip de bom­boa­nă pe co­li­vă – apa­re chiar și dl Ra­reș Bog­dan, ca­re șu­i­e­ră ne­o­bo­sit la deal ca mo­că­niță PNL, post în ca­re mă tem însă că nu l-a in­vi­tat ni­meni din par­tid. Dar, de la Cic­ci­o­li­na încoa­ce, nu ne mai mi­ră ni­mic.

P.S.:

Dna Oa­na Bog­dan, mâna dre­ap­tă a dlui Ci­o­loș și roa­ta mo­tri­ce a alia­nței USR+PLUS, toc­mai a de­cla­rat că un pas im­por­tant al ome­ni­rii ar fi ace­la al re­nu­nță­rii la pro­pri­e­ta­tea pri­va­tă, pre­cum și pro­mo­va­rea ani­ma­le­lor în săl­bă­ti­cie și a trai­u­lui oa­me­ni­lor în gru­puri și nu în cu­pluri! Când am zis că Ci­o­loș e o coa­dă de to­por glo­ba­list-neo-mar­xis­tă, ca­mu­flat în „omul nou“, și că re­pre­zin­tă cea mai ma­re di­ver­si­u­ne apli­ca­tă men­ta­lu­lui pu­blic de la re­vo­luție încoa­ce, nu m-ați cre­zut. Ascun­deți-vă re­pe­de co­coșeii prin gră­di­nă, că vin anii ’50! Dați dru­mul la câini și pi­sici! Stin­geți lu­mi­na ca la spi­ra­la MISA și fa­ceți co­pii în de­văl­mășie! Do­nați-vă ca­se­le bul­ga­ri­lor – ca să pu­teți lo­cui în con­ti­nua­re în ele! Bra­vos, nați­u­ne! Ha­lal să-ți fie!

FOTO SHUTTERSTO­CK

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.