De ce tac po­se­da­ţii de ade­văr?

Romania Libera - - Prima Pagina - Ma­ri­us Ghi­le­zan

Ojun­tă a po­se­da­ţi­lor de ade­văr a ocu­pat de doi ani ţa­ra. Zic că-s împo­tri­va ci­u­mei roșii, nești­ind că de fapt ei sunt su­por­te­rii nai­vi ai Dia­vo­li­lor roșii ce-și zic an­ti­co­mu­niști. De ce tac acum, când e mai mult ca evi­dent că par­che­ta­rul bă­trân nu e de­cât un re­chin co­mu­nist? Am mai spus-o, mi­cul, ma­re­le truc al Dia­vo­lu­lui e să fa­că mul­ţi­mea să cre­a­dă că el nu exis­tă.

Ace­as­ta nu a apă­rut din neant. S-a năs­cut pe vre­mea când un preșe­din­te nu avea ma­jo­ri­ta­tea par­la­men­ta­ră. Din înal­tul scaun al sta­tu­lui a co­doșit cu aju­tor ex­tern – înain­te de a ve­ni FMI să ne „sal­ve­ze“– un sis­tem de pus ad­ver­sa­rii cu bo­tul în bel­ci­u­ge. El a nășit că­să­to­ria din­tre SRI și DNA.

Ani buni, „răii“au fost da­ţi la câini. Arun­ca­ţi în are­nă. În ova­ţi­i­le mul­ţi­mii. Cir­cul era de­să­vârșit. La­bo­ra­toa­re­le se­cre­te au ști­ut cum să stârneas­că pof­ta de sânge a ani­ma­lu­lui

din om. Frus­tra­ţii so­ci­e­tă­ţii,

lo­seri în via­ţă, an­ti­pe­se­diștii, de­pri­ma­ţii so­cial și mul­ţi ti­neri – ne­cu­nos­că­tori ai oro­ri­lor dic­ta­tu­ri­lor – au re­pre­zen­tat nu­cleul cap­tiv. Hi­dra i-a înco­lă­cit pe to­ţi. Și pen­tru a li se da un nu­me le-au spus sim­plu #re­zist.

Ni­cio gru­pa­re nu poa­te exis­ta – o știu și la­cheii din so­ci­o­lo­gia pă­du­rii – fă­ră un slo­gan, un ste­ag și un îndemn de lup­tă.

Ra­pid, du­pă ce au con­fec­ţi­o­nat mai mul­ţi ele­fan­ţi in­vi­zi­bi­li, pe ca­re i-a proi­ec­tat ai­e­vea în min­ţi­le îmbi­ba­te de ură (te­re­nul era înde­lung pre­gă­tit de că­tre ser­vi­ci­i­le se­cre­te), la­bo­ran­ţii ge­ne­ti­cii urii le-au pus pe ta­vă ce­lor mul­ţi, dar plini de si­ne, ca­re s-au con­si­de­rat pu­ter­nici doar pen­tru că erau împreu­nă în Pia­ţa Vic­to­ri­ei, slo­ga­ne­le: „Co­rup­ţia uci­de“, sim­bo­lul mânu­ţei pen­tru jus­ti­ţie, în chip de ste­ag, pre­cum și îndem­nul de re­zo­nan­ţă și de ma­xi­mă am­pli­tu­di­ne „m...e PSD!“. Pen­tru ca ges­ti­u­nea mo­to­ru­lui de pro­pa­gan­dă să fie zeiss l-au adus – în chip de frișcă pe tort – pe un bă­trân fost con­si­li­er al Anei Pau­ker în ca­li­ta­te de sim­bol. Să tot re­ziști! La așa un me­niu com­plet, nici nu mai mi­ră cum de a reușit atât de ra­pid ex­pe­ri­men­tul so­cial, te­le­ghi­dat, nu­mit Anti­co­rup­ţia.

Mul­ţi nai­vi încă mai cred că to­tul a fost spon­tan. Spar­tan, di­ri­jat. Dar nu des­pre dia­vo­le­as­ca lu­cra­re a pre­gă­ti­rii in­dig­nă­rii la ori­ce cap de mort, apă­rut pe ca­na­le­le de in­fluen­ceri, vre­au să mă re­fer, ci la reuși­ta de­pli­nă a sis­te­mu­lui de a crea OMUL NOU.

Ce n-a reușit na­zis­mul. Nici Co­mu­nis­mul. Au reușit ser­vi­ci­i­le se­cre­te, aju­ta­te de un chel, ti­chie pe măr­gă­ri­ta­rul de Anvers, să-l de­să­vârșe­as­că.

Azi apa­re în de­pli­nă­ta­tea fa­cul­tă­ţi­lor re­du­se min­tal. Mă­rșă­lu­i­ește pe stră­zi. Umec­te­a­ză. Ron­ţăie se­min­ţe. Dră­cu­ie. Și fră­su­i­ește.

Cea mai ma­re greșe­a­lă o fac cei ca­re înce­ar­că să le schim­be ati­tu­di­ni­le. Ame­ri­ca­nii au de­nu­mit ace­as­tă zo­nă dead-se­at. Adi­că, aco­lo un­de nu te ba­gi. Că o iei în fre­ză.

Da­că azi so­ci­e­ta­tea a ajuns un Bronx e pen­tru că ci­ne­va a gă­sit te­ren pro­pi­ce și un preșe­din­te ma­re iu­bi­tor de li­cu­rici. De ce n-a reușit ex­pe­ri­men­tul de se­dus im­ber­bii și tro­glo­di­ţii re­ţe­le­lor so­cia­le în Po­lo­nia, Unga­ria, Ce­hia? E pen­tru că nu au avut DNA și sunt po­poa­re ma­jo­ri­tar crești­ne.

Jun­ta de pra­dă, ocu­pan­tă de ţa­ră, nu e ma­re, nu­me­ric vor­bind. Doar ex­trem de agre­si­vă. Înce­ar­că să pa­ră ma­re pen­tru că i se per­mi­te. Tu­nu­ri­le de apă i-ar mai ră­cori, la fel ca re­zul­ta­tul de la vi­i­toa­re­le ale­geri.

Acum, apar tot mai mul­te măr­tu­rii des­pre cum Au­gus­tin La­zăr își te­ro­ri­za de­ţi­nu­ţii po­li­tici. E tot mai evi­dent că ade­vă­ra­tul co­mu­nist și se­cu­rist e Ero­ul plim­bat prin pi­e­ţe, în pos­te­re de an­ti­co­mu­nist. L-au lău­dat și pu­pat de la so­ci­e­ta­tea, altă­da­tă an­ti­co­mu­nis­tă, cum era So­ci­e­ta­tea Ti­mișoa­ra, ca­re i-a con­fe­rit re­cent ti­tlul „Spe­ran­ţa“, de i s-a lins și pă­rul de pe cap. Și to­tuși, mă între­a­bă mul­ţi oa­meni zdra­ve­ni la cap: „Cum încă nu-și dau se­a­ma?“.

Nu pen­tru că așa e în ge­ne­ti­ca urii, adânc stu­dia­tă încă de pe vre­mea lui Jun­ge Uni­on și în șco­li­le de for­mat pro­cu­rori din ban­di­ţii sa­te­lor. Ce n-au reușit na­ziștii și co­mu­niștii, pe ba­za învă­ţă­tu­ri­lor lui Him­mler și a tria­dei cri­mi­na­le Marx-Engels-Le­nin, au de­să­vârșit adep­ţii so­ci­e­tă­ţii des­chi­se, gândi­te de Karl Pop­per și pu­se în ra­mă de George So­ros, apa­re acum în toa­tă splen­doa­rea. Omul nou. Răc­nește. Vi­tu­pe­re­a­ză. Ri­di­că sus coa­da. Îi plac be­cu­le­ţe­le și gad­get-uri­le. Își pro­cla­mă ade­vă­ru­ri­le, pre­cum leul împă­ră­ţia pă­du­rii. El de­ţi­ne ade­vă­rul ab­so­lut.

Nu nu­mai fi­lo­so­fii an­tici, ci și in­te­lec­tua­lii din vre­mu­ri­le ce­le noi au în hi­po­ta­la­mus un corp ce le stârnește îndoia­la. „Știu că nu știu ni­mic!“, stri­ga So­cra­te în ago­ra. Octa­vian Pa­ler, fost di­rec­tor al co­ti­dia­nu­lui „Ro­mânia li­be­ră“, fă­cea fi­gu­ra unui de­pri­mat în gă­lă­gia stră­zii. Astă­zi, jun­ta ca­re a aca­pa­rat ţa­ra și a di­vi­zat so­ci­e­ta­tea e po­se­da­tă de ade­văr. Re­fu­ză să cre­a­dă măr­tu­rii. Nu ci­tește ni­mic. Înju­ră pre­cum bir­ja­rii la ca­pra po­du­lui.

Pen­tru acești ve­chi la­bo­ra­nți ai Ge­ne­ti­cii urii nu exis­tă alte pro­be de­cât ce­le li­vra­te de sis­tem, fie pe gaz for me­dia, fie prin ci­ne știe ce ofi­ci­ne nu­mi­te în bășcă­lie zia­re.

Li se spu­ne că CNSAS i-a dat lui Au­gus­tin La­zăr cer­ti­fi­cat de bu­nă pur­ta­re? Ei iau drept evi­den­tă pro­ba cas­ti­tă­ţii unui pro­cu­ror ce s-a tă­vă­lit cu tot sis­te­mul înain­te de 1989.

Ci­ne să ai­bă for­ţa îndoi­e­lii? Cel frus­trat? Dam­na­tul la re­zis­ten­ţă?

Ro­bul pro­pa­gan­dei? Eno­riașul sec­tei Cu­cu­ve­lei și a că­tușe­lor?

Se­cu­ri­ta­tea l-a îmbăl­să­mat pe La­zăr cu aro­me re­zis­ten­te. Lor, re­zis­ten­ţi­lor, nu le pu­te hoi­tul, pen­tru că nu au sfinc­te­re­le na­za­le pre­gă­ti­te pen­tru un trif­tong de evi­den­ţe. Ba mai mult, îi lau­dă mu­ri­bun­du­lui par­che­tar aro­me­le fi­ne. E în sta­re să se ada­pe ca la apa sfin­ţi­tă din umec­ţi­u­ni­le ul­ti­mu­lui sta­li­nist ră­mas la co­man­dă.

Cui să le spui că nu i se ce­re tor­ţi­o­na­ru­lui de­cât să res­pec­te Punc­tul 8 al Pro­cla­ma­ţi­ei de la Ti­mișoa­ra. Să se re­tra­gă. Ni­meni nu-i acla­mă, pre­cum ju­ve­ţii or­di­nu­lui „Co­rup­ţia uci­de“, moar­tea. Ci doar ador­mi­rea. Ple­ca­rea de pe post.

N-ai de ce să te cer­ţi! Inter­lo­cu­to­rul es­te cel ca­re are niţ­cai­va îndoi­e­li în emis­fe­re­le cra­nio-ce­re­bra­le. Dar unui de­ce­re­brat îi e su­fi­ci­ent un stri­găt de lup­tă. Ști­ţi ca­re e? Fa­ke-news. Așa îţi și răs­pun­de când îl între­bi da­că a vă­zut pro­be­le vi­no­vă­ţi­ei la­cheu­lui, men­ţi­nut în func­ţie doar pen­tru că sis­te­mul mai are de apă­rat niște do­sa­re se­cre­te și o su­me­de­nie de cri­me.

Po­se­da­tu­lui de ade­văr nu po­ţi de­cât să-i li­vre­zi bur­ge­rul pe ca­re-l ha­lește. Ori­cât i-ai spu­ne des­pre di­e­te, el tot dă vi­na că se îngrașă din cau­za stre­su­lui că nu mai ple­a­că Drag­nea.

Un om însem­nat e un om rău. Se știe de la bu­nici. Unul ca­re are idei pu­ţi­ne și fi­xe tre­bu­ie lă­sat în du­re­ri­le lui. Să se zvârco­le­as­că în chi­nuri.

Ce aș re­co­man­da se­me­ni­lor cu crei­er? Să nu se chi­nu­ie cu pro­ba ar­gu­men­tu­lui. Întoar­ce­rea spa­te­lui e cea mai fruc­tu­oa­să re­ac­ţie. El stri­gă du­pă ti­ne: „Ci­u­ma roșie“. Ve­zi-ţi de drum. Sfi­da­rea e cel mai bun scut de apă­ra­re.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.