Până ce moartea îi va despărți. Și nici atunci!

Cazul exploziv al procurorului general, acuzat de implicare în sistemul securisto-comunist de reprimare a drepturilor omului, readuce în atenția generală o amenințare arzând mocnit, împotriva căreia „România liberă“a luptat din secunda 1 post-decembristă, în pofida criptocomuniștilor lui Iliescu din anii ’90, adunați în FSN și în mass-media aservite. Astăzi, urmașii lor din PSD s-au trezit și ei demascatori ai pericolului. Cât de sincer – e altă discuție. Între timp, amenințarea s-a transformat în realitate. O realitate între marginile căreia – conștient sau inconștient – România trăiește agonizând de treizeci de ani. Nu este curcubeul lui Bush, ci este arcul fatidic, peste timp, al complicităților – de gândire și de acțiune – contractate în vremea dictaturii, care influențează, grevează, determină aspectele vieții socio-economico-politice în post-dictatură, fiind primele responsabile de mascarada de democrație în care ne zbatem.

Nu ne aducem aminte ca pe vremea administrațiilor Iliescu (fără a cauționa, pe niciun alt plan, personajul) și Constantinescu să fi existat atâtea scandaluri în arealul de justiție – cu judecători băgați în pușcărie, cu procurori înregistrându-se unii pe alții, ca elevii pe sub bănci, cu probe fabricate, cu lideri politici arestați și eliberați pentru a fi transformați în marionete etc. De când România a fost luată în custodie de dl Băsescu, acum aproximativ 15 ani, s-a intrat într-o zodie din care nu se mai poate ieși: zodia răzbunărilor și a cramponării de putere cu orice mijloace, inclusiv șantajarea, compromiterea sau aruncarea în pușcărie a rivalilor pentru vini inventate (altele decât cele pentru care, eventual, în unele cazuri, respectivii ar fi putut fi ținuți vinovați). Ne aflăm evident într-o democrație mutantă, cu hidoșenii comportamentale legate direct de complicitățile și instrumentarul remanent securisto-comunistoid, dar adaptat și tras la fațada democratică

cerută de UE.

În categoria celei mai puternice „complicități“cu celălalt timp se înscrie filiația biologică. Ar fi o pretenție nerealistă, chiar împotriva firii, ca fiul să-și hulească explicit sau implicit tatăl – sau să pună la stâlpul infamiei perioada în care părintele a deținut funcții în imediata apropiere sau în interiorul sistemului represivo-ideologic. Excepția ar putea fi Vladimir Tismăneanu, care a demantelat comunismul pentru eternitate. Contra-excepția ar putea fi Mircea Geoană, cu tată general, un băiat de la gazeta de perete promovat în Externe, în primii ani ’90, de către dl Meleșcanu (cunoscut și el, tot din vechime, dar oploșit succesiv, sub formă politică, la FSN, PDSR, APR, PNL, ALDE etc.). Până să ajungă candidat la președinție, dl Geoană a reușit să păcălească pe mulți, inclusiv pe „liderul schimbării“, Emil Constantinescu (înfrânt, în cele din urmă, de aceeași Securitate), care l-a menținut obsesiv ambasador la Washington. În 2007, ajuns președinte PSD, Geoană s-a autodenunțat prin celebra formulă „Nici noi nu mai știm câți suntem“. La categoria excepții transformate în contra-excepții s-ar înscrie dl Radu Filipescu, nepotul lui Petru Groza, fondator și fost președinte al Grupului de Dialog Social, care a făcut pușcărie ceaușistă pe motive politice, de unde a fost eliberat însă înainte de termen, în timp ce lui Iulius Filip, care n-a colaborat cu Securitatea, i s-a refuzat de două ori acest drept. Paradoxal (sau poate nu), dl Filipescu se plasează acum mai mult de partea șefului Comisiei de continuare a detenției decât de partea fostului coleg de detenție.

Același comportament duplicitar se vădește la alți „copii“, de exemplu în prestația dlui Cioloș, cu tată fost ofițer de miliție, din care cauză, probabil, bălmăjește liniile ideologice, neavând niciuna, așa cum indică inteligentul său slogan „Fără hoție ajungem departe“. Să ne mai mire atunci declarația lui cum că „având în vedere cât de mulți români au colaborat sau au lucrat cu Securitatea, sigur se poate «demonstra» că există cel puțin o legătură între oricare dintre noi și Securitate“??!! De acest tip de gândire are nevoie România, la 30 de ani de la revoluție? Atunci, care revoluție?

Dar, dacă de la complicitatea remanentă pe linie filială, fiind iremediabilă, nu putem avea nicio pretenție de remușcare, de la cealaltă – complicitatea remanentă directă – putem avea vreuna? Răspunsul este tot negativ. Nu a existat, după știința noastră, niciun înalt responsabil al Securității care – după decembrie ’89 – să-și pună cenușă în cap și să asume rolul represiv al instituției, după cum niciun înalt responsabil al PCR nu a asumat rolul ilegitim și ilegal al PCR (impostură derivată din furtul alegerilor din 1946, sub ocupația Armatei Roșii) în conducerea falimentară a țării.

În lipsa unui tabel Mendeleev al vinovățiilor, tot recursul la reperele morale poate aduce clarificări. Astfel, Seniorul Corneliu Coposu exonera de răspundere morală cele 4 milioane de foști membri de partid, simpli posesori de carnet, vis-à-vis de sistemul securisto-ideologic care ținuse în gheare țara, despărțind apele și răsturnând propaganda vremii, care pretindea că există o vinovăție generală, din care cauză nimeni n-ar fi avut căderea morală să judece pe nimeni. Se pune întrebarea: dacă în Germania, după trei cicluri de lustrație, pastorul Gauck încă spunea că „mafia securisto-comunistă continuă să existe și să se bucure de influenţa respectivă“, de câte cicluri ar fi nevoie în România, unde n-a existat nicio zi de lustrație? Acum 6 sau 7 ani, președintele Băsescu ridica sintagma folosită de Gauck la rang instituțional, adeverind existența – nici mai mult, nici mai puțin – unui stat mafiot. Nu e niciun semn că situația s-ar fi îndreptat odată cu plecarea lui. Din contră.

Înotăm într-un amalgam de nonvalori, în care toată lumea acuză pe toată lumea și nimeni nu crede pe nimeni. Diversiuni și diversiuni la diversiuni se abat zilnic în capul românilor. Vacarmul este, de fapt, un dialog al surzilor, iar adevărul se pierde în neant, ca o cenușăreasă care refuză să participe la balul fastuos al dezinformărilor. Totul se judecă prin prisma propriilor convingeri politice. Anti-corupția, anti-comunismul, pro-europenismul, anti-securismul – toate sunt drapele de paradă, aruncate repede la coș după defilarea prin fața tribunei.

În această atmosferă kafkiană, „Societatea Timișoara“, solicitată de Asociația „15 Noiembrie 1987“, refuză să retragă premiul acordat dlui Augustin Lazăr, același pe care respectabila instituție l-a mai acordat și Regelui Mihai, și lui Corneliu Coposu. Stupefiază paleta eterogenă a premianților. Confuzia de valori la scara istoriei, degringolada care domnește în societatea românească sunt înspăimântătoare. De fapt, este un haos. Un haos neordonabil, în care, bunăoară, opinia Asociației „21 Decembrie“se bate cap în cap cu opinia doamnei Ana Blandiana, deși ambele instituții sunt dedicate aceluiași crez: denunțarea încălcărilor flagrante ale drepturilor omului din perioada anterioară. Foștii securiști și acoliții lor sunt peste tot, n-ai cum să-i eviți. În fața lipsei de alternativă, ești obligat să accepți logica binară: securiștii noștri sunt mai buni decât securiștii voștri. Formularea este, ea însăși, derogatorie de la adevăratele vinovății, care, la drept vorbind, stau ascunse ca scheletele în dulapuri, apărând, ca și cadavrele din mâlul existenței ante-decembriste, doar când cineva poate să le exploateze politic.

Însă, cu ochiul liber, se vede că în România democratică, țară membră UE cu pretenții de respectabilitate, foștii responsabili ai reprimării – procurori, directori de penitenciar, colonei etc. – au pensii incomparabil mai mari decât bruma de supraviețuire pe care o primesc victimele lor. Oricum am lua-o, oricâte argumente birocratice, chiar constituționale (!!), s-ar aduce în favoarea veniturilor de care se bucură (pe linia Ministerului de Interne) foștii funcționari ai terorii, reiese că statul român recunoaște și astăzi – și premiază – prestația „profesională“a gardienilor represiunii securisto-comuniste în disprețul celor care, militând, cu prețul vieții, pentru o țară liberă, își târâie zilele de azi pe mâine, schingiuiți și schilodiți, într-un anonimat și o indiferență revoltătoare. Este o rușine națională ce apasă pe toți președinții, și pe toate guvernele, și pe toate parlamentele care s-au perindat în trei decenii. Chiar și aplicarea principiului rizibil un torturat să aibă măcar pensia egală cu torționarul

său ar reprezenta o uriașă reparație față de situația de acum. Oare România nu-și poate permite și nu găsește pârghiile legale de a le plăti supraviețuitorilor propriei noastre neputințe – o mână de oameni, câți au mai rămas – un trai prosper, de onoare, pe măsura extraordinarului lor curaj și patriotism? Ce țară hăituită de vremuri, care nu merită să se privească în oglindă!

Până când va dura mafia? Unii consideră că va dura tot atât cât a durat comunismul instituțional – de la Guvernul Petru Groza (1945) până la căderea lui Ceaușescu (1989) –, adică 44 de ani. Au trecut 29, ar mai fi 15. Dar greșesc. Nu mai există mafie securisto-comunistă. Există mafie DE SORGINTE securisto-comunistă, între timp cununată – nu în lăcaș de cult, ci în lăcaș de arginți – cu statul. Diriguiește, folosind măștile democrației, instituțiile publice. Va dura până la stingerea pe cale naturală a leaturilor implicate. Adică până ce, cum spune jurământul, moartea îi va despărți. Dar, judecând după viteza cu care își trec ștafeta din generație în generație, nici atunci.