Distorsionați, distorsionați, va mai rămâne totdeauna ceva de distorsionat!
Nu știm în ce fel – sau măcar dacă – i-a fost prezentat Departamentului de Stat scandalul public al incompatibilității morale dintre funcția deținută de dl Augustin Lazăr în timpul dictaturii comuniste și funcția deținută acum, în democrație. Conform celor exprimate de președintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, după întâlnirea pe care a avut-o cu vicepreședintele Mike Pence, cunoștințele responsabililor de vârf ai Administrației Trump despre realitățile din România sunt puternic distorsionate. De cine? De care dintre cei doi ambasadori? Sau de amândoi?
Ca unul care a urmat bursa Humphrey, timp de un an, la Universitatea statului Maryland, în specialitatea „Jurnalism și Comunicare de masă“, plus mai multe stagii de pregătire, inclusiv la Harvard, inclusiv pe lângă purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, și – ulterior – ca unul care a servit în calitate de Consul general la New York și Los Angeles, pot spune că am cel puțin idee de cum merg treburile în Statele Unite. „Secretul“funcționării acelei țări este existența numeroaselor nuclee de putere. Poliedrul clasic – executiv, legislativ, juridic, societate civilă, ONG-uri, presă – este acolo cu adevărat. Din această cauză, nimeni nu poate să aresteze țara, s-o ia acasă și să-i facă ce vrea. Executivul, la ei, nu e împărțit, ca în România, între două palate – ceea ce a fost, din capul locului, o struțo-cămilă iliesciană, menită să împace frustrările post-decembriste ale unui tătuc comunist cu cerințele unui parlamentarism obligatoriu
în organigrama democrației. Executivul lor este unul singur, cel de la Casa Albă. Ministrul Justiției este chiar procurorul general, acuzatorul numărul 1 al țării. Și punct. Puterea juridică este cu totul alta și este formată din judecători. Și punct. Procurorii și judecătorii fac parte din puteri diferite. Și punct.
A nu se înțelege că viciul puterii care corupe ar lipsi de pe malurile Potomacului sau, mai pe larg, de pe malul neîntrerupt de trei fuse orare dintre Atlantic și Pacific. Morbul puterii – din interes financiar, politic, sexual etc. sau, pur și simplu, din plăcerea exercitării arbitrare a propriei voințe asupra altora – se află în orice activitate umană, pe orice meridian. Problema este cum construiești un sistem care să aibă – în datele lui inițiale, statuate legal – anticorpii capabili să lupte și să țină în frâu partea întunecată a firii umane, demonii care se trezesc, în special, când politicienii se așază în jilțurile marilor dregătorii de stat. Judecători băgați la pușcărie; procurori băgați în pușcărie sau care fac propuneri de sex în cimitir persoanelor anchetate; oameni ținuți în arest preventiv, ca pedeapsă, dar și cu scopul forțării condamnării lor pe fond; diferențe – efectiv prăpastii, ce nu pot fi explicate în nicio stare de jurisdicție coerentă – între sentința de la Apel (cu mulți ani de executare) și achitarea (!!!) de la Înalta Curte sau invers – oare dl Klemm le-a transmis pe toate acestea la Washington? Sau le-a ușor „distorsionat“? Apoi, odată ajunse la Departamentul de Stat, ce se întâmplă cu aceste rapoarte? Cine le sintetizează și în ce stare ajung – dacă ajung – pe masa decidenților politici? Sistemul checks and balances ține echilibrul ÎNTRE puteri, nu-i vorbă. Dar ce se întâmplă dacă se nasc poli de putere în interiorul ACELEIAȘI puteri – aceasta-i întrebarea care apasă Executivul american în era postObama, când Trump are – și acum, la peste doi ani de la preluarea puterii – încă probleme cu exercitarea ei. Departamentul de Stat – o citadelă a „corectitudinii politice“, desigur, fără nicio legătură cu textura progresist-neomarxistă curentă, mai nou, prin America – se dovedește greu de cucerit chiar și pentru Casa Albă. Oamenii de top din Administrație (cum este, iată, numărul 2, Mike Pence) par să nu aibă cunoștință de o prezentare echilibrată și obiectivă a situației din România. Noului ambasador Adrian Zuckerman – care, fiind născut în dulcele târg al Ieșilor, ar mai înțelege ce se petrece pe aceste meleaguri – i-au mucegăit hainele în valize de-atâta așteptare. Timp în care dl Klemm continuă să ne certe ca un guvernator într-o colonie. Tot așa ne certa și dl Gitenstein, ambasadorul marelui licurici de pe vremea lui Băsescu, pentru ca pe urmă să ne trezim cu el taman membru al Comitetului reprezentanților Fondului Proprietatea SA, ca și când o mână nevăzută l-ar fi recompensat pentru cine-știe-ce servicii. Care servicii? Poate ne spune dl Klemm, paznicul anticorupției de paradă.
Pe de altă parte, imaginea României în SUA și în lumea occidentală nu este proastă în primul rând din cauza rapoartelor ne-obiective ale ambasadorilor – întocmite astfel poate chiar la ordinul Centralelor respective, ca motive formale pentru un anumit tip de bullying politics (politică de intimidare) față de România. Problema de esență este tot la noi. Nu poate să aibă imagine bună ceva ce merge prost. Daţi-mi o bună politică internă, ca să pot face o bună politică externă – spunea Titulescu. Însă despre ce fel de „politică internă“putem vorbi astăzi, când șeful Opoziției îl acuză oficial, la Parchet, pe premierul Guvernului, nici mai mult, nici mai puțin decât de înaltă trădare din cauză că s-a întâlnit cu omologul unei țări prietene, care, la rândul ei, este aliat strategic cu Statele Unite, care, la rândul lor, sunt aliat strategic al României??!! Cine te mai ia în serios, ca țară, după asemenea jocuri de curtea școlii, după asemenea bazaconie de elev retardat? Puneți-vă în locul acestor străini, care numai de analize și nuanțări n-au timp: cum să te porți, ce atitudine să adopți cu românii, care nu scapă nicio ocazie de a-și pune poalele-n cap și, când îi asculți, pare că fiecare are dreptate?! Soluția cea mai la îndemână este să-i lași în plata Domnului, tratându-i cu o condescendență jenată, ca pe o rudă săracă sau ca pe o cenușăreasă.
Și, într-adevăr, cenușăreasă pare cuvântul potrivit când vedem că președintele Senatului s-a întâlnit cu omologul său american nu – cum ar fi fost normal – prin bunele oficii ale ambasadorului român la Washington, ci prin intermediul unei firme de lobby?!! E de râs sau de plâns? În loc să facă politică externă, ambasadorii și consulii generali români fac și ei tot politică internă? Dl Tăriceanu a ajuns, în sfârșit, la concluzia că „unele rotițe nu funcționează“în Ministerul de Externe. Rotițe?! Este vorba de un mecanism întreg – anchilozat, depășit, atât la nivelul implementării deciziilor politice, cât și la nivel executiv, de punere în operă. Cum „să pui în operă“când ai, în continuare, în organigramă, poziția comunistă de secretar-dactilo-contabil??!! Ce mai dactilografiem, domnilor, în era computerelor, notele de informații către CI-ist? Probabil că mai sunt mașini Erika neduse la casat.
Sub pretextul pueril al unei așa-zise economii la chirii, sunt trimiși la post, soț-soție, numitul șoferintendent cu numita secretară-dactilo-contabil, în realitate o combinație bolșevică de a ține în clește pe șeful de misiune, de a-i controla mișcările și de a le raporta cui trebuie. Pe coridoarele din Modrogan se rostogolește la infinit un conglomerat indestructibil de complicități vechi și noi, cu un aer tribalo-mafiotic și fripturisto-existențial imposibil de descris în toate înfățișările lui. Selecția resursei umane este cvasi-inexistentă, totul merge doar pe pile, relații, amantlâcuri, clientelă. Limbi străine pentru personalul de execuție – la pământ. Nivel de reprezentare foarte jos. Multe secretare, mulți șoferi și mulți referenți n-ar avea loc nici la Autogara Militari, darmite în serviciul extern. Cum să amesteci îndeletnicirea de secretară – care este, prin excelență, o profesie de comunicare, importantă în antamarea și catalizarea relațiilor politice – cu cea de contabil, care are un profil profesional total diferit??!! Or fi fiind câteva cazuri fericite, dar un minister funcționează pe excepții sau pe reguli? Se vede foarte clar disprețul organizațional față de însăși rațiunea de a exista a instituției: punerea în aplicare a politicii țării, și nu a contabilității ei. Cine să facă imaginea țării? Un minister în care s-a inventat termenul de „diplomați de carieră“ca să se asigure supraviețuirea post-decembristă a servanților securisto-diplomați ai lui Ceaușescu? Sau ca să se mascheze nulitățile – cu părinți, soți, socri, amanți cu dare de mână – intrate în minister după ’90? În multe consulate plutește același aer fetid, comunistoid, de ostilitate față de conaționalii noștri care trăiesc departe de țară – reminiscență a vechiului instructaj securist vizând „trădătorii și vânduții“. Se întreabă cumva PSD-ul de ce pierde sistematic alegerile în străinătate? De-aia.
Adevărul este că, odată cu clădirile derizorii, la MAE trebuie schimbată o întreagă cultură, trebuie resetată funcționarea într-un alt sistem de valori, dar cine s-o facă? Un ministru care vine din timpuri imemoriale, de pe vremea lui Pleșiță, oploșit chiar la ALDE, preocupat să-și păcălească propriul șef?! Mai distorsionată decât prin însăși existența unora în funcții – de la șofer la ministru – imaginea României nu poate fi. Ungaria are un ministru de Externe în vârstă de 41 de ani, Bulgaria – 44 de ani, Republica Cehă – 38 de ani. În Polonia, întreg Ministerul de Externe a fost schimbat, nu mai există nici picior de diplomat legat de era comunistă. Oare ei de ce și-or fi dat afară „diplomații de carieră“?
Ar fi și la noi o soluție. Faceți un concurs – sub patronajul Academiei – de șefi de promoție de la Filozofie, Istorie, Filologie, Psihologie, fără părinți sau bunici securiști sau comuniști, școliți-i pe probleme externe la Sorbona, ENA, Oxford, desființați MAE și înființați-l a doua zi, apoi puneți-i pe câștigătorii concursului, prin consens național, în funcțiile de ministru de Externe și, respectiv, director de Resurse Umane pentru cel puțin 10 ani. Și veți vedea, dintr-o dată, imaginea nedistorsionată a României. Până atunci, distorsionați, distorsionați, va mai rămâne totdeauna ceva de distorsionat!