Notre-Dame a trecut prin vremuri și mai grele. A fost salvată de Victor Hugo
Franţa, o ţară profund desacralizată, își exprimă prin toate alveolele sociale tristeţea faţă de distrugerea simbolului creștin Notre-Dame.
Solidaritatea nu este însă una spirituală, comentează Henri Astier de la BBC. E mai mult o rană din registrul de superioritate european, pe care și l-a impus elita franceză, ruptă total de admirabilul popor francez, atât de boem, dar atât de simandicos în așezarea reverului tradiţional, aș zice din modestul meu punct de observaţie.
Zilele trecute am scris despre politica anticreștină a lui MACRON.
Poate întâmplarea face ca primul “obiectiv” turistic pe care-l vizitează străinii să fie Notre-Dame. Recunosc că și eu, influenţat de Victor Hugo, am căutat, în primele mele peregrinări, înălţimile pe care bântuia Quassimodo. Am considerat-o mai mereu pe Esmeralda o femeie ușuratică. Citeam „Cocoșatul de la Notre-Dame” cu aplombul juvenil mai mult pentru
acţiune și mai puţin pentru interpretarea contextului istoric. Pe vremea tinereţii mele, n-aveam de unde să știu ce rol a avut confratele Hugo, în scrieri alese, în reabilitarea posturii creștine a unui monument de geniu arhitectonic și de inspiraţie divină.
Poate că n-ar fi existat Cartierul Latin, această feudă medievală în centrul Parisului, dacă în preajmă nu vegheau garguii.
Nopţi întregi am sorbit boema franceză, cum mă miram de ce-s diavolii pe catedrală. La început nu o înţelegeam. Dar, ulterior, am înţeles de ce Ezra Pound, Ernest Hemingway, James Joyce și alţi giganţi ai literaturii au consumat la greu pentru a scrie ușor în lupanarul atât de bine descris de poetul neamului românesc.
Notre-Dame pare să învelească, precum un înger, trăirile și tensiunile dintr-un cartier electrizat între istorie și perspectivele din mai multe sticle de Chenin Blanc stropite de dulceaţa epitetelor deloc străine visătorilor.
Catedrala pare un decor natural. Turnurile sale înalte sunt în consonanţă cu înălţimea unei culturi de excepţie.
Poate puţini trecători prin abisul fermecător al unei lumi ce renaște după fiecare șoc, semn de vivacitate și de aderenţă la căile opuse trăirilor incestuoase ale progresismului, știu că Notre-Dame era la început o școală. Acolo învăţăceii găseau „Catedra de École”.
Primul filozof de celebritate din Franța, Pierre Abélard, a învățat logica și teologia acolo la începutul secolului al XII-lea, atrăgând admiratori din întreaga Europă, cum bine notează un jurnal recent.
Câţi dintre contemporanii care ridică pumnul, cum ridicau intelectualii distihurile pe vremuri, știu că celebra Universitate franceză Sorbona, cunoscută “La fântâni”, se află la un oftat de Notre-Dame? Mai simplu, pentru promotorii vreascului în chip de gard, Notre-Dame e la originea Marii Universităţi franceze.
Doar nu aţi crezut că s-a născut din Comuna din Paris? Sau prin căderea sub ghilotină a doi nesuferiţi antimonarhi.
Câtă lume înţelege motivul pentru care Henric al VI-lea al Angliei a fost încoronat la Notre-Dame ca rege al Franţei? Cum a reușit să recapete feudele tatălui său? S-a căsătorit cu Margareta de Anjou, femeia potrivită de la locul potrivit.
Războaiele feroce religioase din Franța și-au lăsat amprenta asupra catedralei. În 1548, hughenoţii au distrus statuile pe care le considerau pure sacrilegii.
Pe treptele catedralei, istoria a consemnat crâncena luptă dintre catolici și protestanţi, în ceea ce avea să fie cunoscută în istorie ca Noaptea Neagră a Sfântului Bartolomeu.
Catedrala, centrul spiritualităţii franceze, a supravieţuit Revoluției Franceze. Revoluţionarii au rechiziţionat-o.
Pentru a nu mai avea un dăngănit creștin, progresiștii acelor vremi au topit clopotele lăcașului de cult. 28 de statui ale regilor, aflate deasupra portalurilor din fața Notre-Dame, au fost decapitate de rebeliune în numele libertăţii, dreptăţii și egalităţii.
Câţi dintre promotorii ateismului ca formă de stat știu că celebra catedrală a fost transformată, de noii hughenoţi ai schimbării, în „Templul rațiunii”, un lăcaș ateu, dedicat idealurilor iluministe și revoluționare?
Lenin nu a cutezat asemenea blasfemie cu Catedrala Sfântul Iisac.
Fiindcă nu și-a îndeplinit misiunile atee, catedrala a fost transformată de revoluţionari într-un depozit pentru adunarea alimentelor.
Vedeţi de ce niciodată nu m-am declarat revoluţionar? N-am crezut în misiuni paradisiace, în efuziuni de moment și-n energia maselor revolute?
Am apreciat Notre-Dame pentru valoarea ei simbolică, pentru misterul garguilor și pentru prestanţa în aura lupanarului, probabil cel mai califragilistic în morala paharului din lume.
Nici pe timpul lui Napoleon Bonaparte Notre-Dame nu și-a recăpătat măreţia, forţa simbolică și reperul creștin.
Nimeni nu a făcut mai mult pentru a salva Notre-Dame decât Victor Hugo. În fatidicul an 1825, tânărul scriitor a publicat un articol furios „despre distrugerea monumentelor din Franța” - „Ciocanul care mutilează fața Franței trebuie oprit”.
Imaginând clădirea ca personaj, Hugo a adus-o prin “Cocoșatul de la Notre-Dame” literalmente înapoi la viață.
După celebrul roman, arhitecţi de geniu au readus măreţia unui templu fără sfârșit.
A venit o primăvară grea, cu foc și distrugere în masă.
Puţină lume a observat că doar partea nouă s-a prăbușit, cea cu turlă înţepătoare, așa cum avea să o descrie regretatul Cicerone Poghirc, dar au rămas turlele vechi și vitraliile mărturisitoare de vremi.
Notre-Dame se va reconstrui. Franţa va găsi energii și soluţii de salvare. Dar ce nu va mai fi ca până acum? Universul gol al lumii atee.