Ma­ri­us Ghi­le­zan

„Nu vei mer­ge ni­ci­o­da­tă sin­gur!“

Romania Libera - - Prima Pagina - MA­RI­US GHI­LE­ZAN

Poa­te vă între­ba­ţi de ce ni­ci­o­da­tă vreun li­der bri­ta­nic nu ne-a tras de ure­chi pentru sta­tul de drept, cum o fac alte ţări. Sau v-aţi gândit vre­o­da­tă de ce pro­gre­sis­mul nu a gă­sit adep­ţi în in­su­lă? De ce câmpul tac­tic n-are com­ba­tan­ţi?

Nu cred că doar pentru că Orwell l-a cre­at pe Big Brot­her, ce­le­brul per­so­naj fic­tiv in­ven­tat de la­bo­ra­toa­re­le so­cia­le ale unui re­gim des­po­tic.

Fan­tas­ti­ca scri­e­re a bri­ta­ni­cu­lui a pre­vă­zut pre­zen­tul. Poa­te că l-a gândit pentru 1984, dar a fost să fie un pic du­pă.

Puterea înse­am­nă, con­form lui Win­ston, func­ţi­o­na­rul ca­re înre­gis­tre­a­ză do­cu­men­te­le și res­crie is­to­ria în Mi­nis­te­rul Ade­vă­ru­lui, să pro­duci su­fe­rin­ţe, ne­li­niști. El știa că se cau­tă cre­a­rea unei lu­mi noi, o lu­me a fri­cii, a tră­dă­rii, a ne­li­niștii. „O lu­me a ce­lor ca­re stri­vesc și a ce­lor stri­viți, o lu­me ca­re, pe mă­su­ră ce se va per­fe­cți­o­na, va de­ve­ni tot mai ne­mi­loa­să. Pro­gre­sul, în lu­mea noas­tră, va fi un pro­gres spre și mai mul­tă su­fe­ri­nță. Ve­chea ci­vi­li­zație pre­tin­dea că este clă­di­tă pe Iu­bi­re și Drep­ta­te. A noas­tră va fi clă­di­tă pe Ură... În lu­mea noas­tră nu vor fi alte emoții în afa­ră de Fri­că, Ură, Tri­umf și Umi­li­nță. Pe toa­te ce­le­lal­te le vom dis­tru­ge, pe toa­te,“spu­nea Win­ston.

Pro­gre­sis­mul zi­le­lor de azi se ba­ze­a­ză pe ură. Pe umi­li­rea ad­ver­sa­ru­lui. Pe con­strânge­rea ce­lor mul­ţi din aria lor de aco­pe­ri­re să gânde­as­că la fel, să ac­ţi­o­ne­ze la fel, să sim­tă la fel.

Mai mult, ide­o­lo­gii din spa­te­le pă­puși­lor lor, nu­mi­te li­deri, cau­tă să cre­e­ze un in­di­vid gol pe di­năun­tru, fă­ră sen­ti­men­te, rupt de fa­mi­lie, de­par­te de va­lori. Așa de­vi­ne la fel pre­cum co­pi­lul jun­glei, cres­cut de ani­ma­le, ga­ta să muște și să omoa­re la or­di­nul stă­pânu­lui pă­du­rii.

Asta ur­mă­resc la­bo­ran­ţii noii or­dini, bat­jo­co­ri­te nu­mi­te pro­gres. Da­că lui Marx și Engels nu le-a mers, po­se­so­rii de le­gi­ti­ma­ţii ai Șco­lii de la Fran­kfurt sunt pe mă­su­ră să cre­e­ze vi­sa­tul om nou: te­le­ghi­dat, po­se­dat de ură și de­ce­re­brat.

O lu­me în ca­re in­di­vi­dul se pi­er­de în mul­ţi­me. Și apa­re ce­ea ce pre­ve­dea Gus­ta­ve le Bon înain­te de primul răz­boi mon­dial în „mul­ţi­mi­le psi­ho­lo­gi­ce.“Ace­le mul­ţi­mi ca­re au o per­so­na­li­ta­te co­lec­ti­vă.

Dar nu toa­tă pla­ne­ta poa­te fi co­tro­pi­tă de ji­ha­dul pro­gre­sist, de fapt ne­o­mar­xist cu tușă de re­vo­lu­ţie per­ma­nen­tă.

La bri­ta­nici nu prin­de mișca­rea.

De ce?

Pentru că mul­ţi­mi­lor li s-au cre­at încă din se­co­lul XIX alte cau­ze. Echi­pe­le de fot­bal adu­nă toa­te ener­gi­i­le so­cia­le. Aco­lo se strâng en­gle­zii și se lup­tă în acea for­mă in­tra­duc­ti­bi­lă a fair-play-ului.

Cum s-ar zi­ce: omul este ocu­pat. Mer­ge în tim­pul săp­tă­mânii la mun­că, iar în weekend e ală­turi de te­am-ul fa­vo­rit. Vi­ne să cânte și apoi să bea be­re. To­tul în nu­me­le și sub ste­a­gu­ri­le ide­a­lu­ri­lor de a fi cam­pi­oni prin de­le­ga­re. Eroii lor câști­gă. Ei se bu­cu­ră. O sim­bi­o­ză eter­nă între iu­bit și iu­bi­tor.

Anfi­eld a erupt se­ri­le tre­cu­te câte­va cu mi­nu­te înain­te de flu­i­e­rul de înce­pe­re a par­ti­dei din­tre Li­ver­pool și Bar­ce­lo­na. Scor fi­nal 4-0. I-a zdro­bit.

Poa­te doar im­nul na­ţi­o­nal al Ma­rii Bri­ta­nii „GOD SAVE THE QUE­EN,“cântat de un Wem­bley în flă­cări, poa­te fi mai emo­ţi­o­nant de­cât „You will ne­ver walk alo­ne,“fre­do­nat de cor­mo­rani la me­ci­u­ri­le de aca­să a echi­pei Li­ver­pool.

Alal­tăi­eri se­a­ră a ră­su­nat din nou pe Anfi­eld ce­le­brul cântec de lup­tă al bă­trânei echi­pe a mi­ne­ri­lor.

„When you walk thro­u­gh a storm / Hold yo­ur he­ad up hi­gh /And don’t be afraid of the dark/At the end of a storm / The­re’s a gol­den sky / And the sweet sil­ver song of a lark“.

(„Când mer­gi prin fur­tu­nă / Ţi­ne ca­pul cât mai sus / Nu-ţi fie fri­că de întu­ne­ric / La sfârși­tul fur­tu­nii / Exis­tă un cer de aur / Și un dulce tril de ci­o­cârlie“)

Poa­te pu­ţi­nă lu­me știe că un cor­mo­ran dă 400-600 de li­re ster­li­ne pentru un ase­me­nea bi­let de meci. Mun­cește o săp­tă­mână pentru a se bu­cu­ra de tru­pa sa de su­flet.

Și mai pu­ţini știu is­to­ria aces­tei me­lo­dii ce­le­bre.

Acest cântec a fost com­pus de Ri­chard Rod­gers și Oscar Ham­mer­stein al II-lea pentru un mu­zi­cal ame­ri­can, ajuns film în 1956. Me­lo­dia apa­re când eroi­na mu­zi­ca­lă, Ju­lie Jor­dan, află des­pre si­nu­ci­de­rea soțu­lui ei.

Frank Si­na­tra a fost primul in­ter­pret ca­re a înre­gis­trat pi­e­sa în 1945.

Du­pă el au mai in­ter­pre­tat-o Ni­na Si­mo­ne, Ray Char­les și alţi 15 in­ter­pre­ţi.

Dar poa­te ni­meni nu a reușit să o fa­că atât de po­pu­la­ră ca o gașcă din ga­le­ria Li­ver­pool, Gar­ry and a Pe­a­ce­ma­kers, în 1963, când a înre­gis­trat-o pentru sta­di­on.

Su­por­te­rii îmbră­ca­ţi în roșu ai clu­bu­lui Li­ver­pool și-au gă­sit ra­pid im­nul, ver­su­ri­le fi­ind ușor de reți­nut. Cuvintele sunt însu­fle­ţi­toa­re pentru ju­că­tori, iar me­lo­dia era pu­ter­ni­că, doar că era la înce­put puțin di­fi­cil de cântat.

„Nu vei mer­ge ni­ci­o­da­tă sin­gur!“a înso­ţit echi­pa în ce­le mai du­re bă­tă­lii, dar și în ce­le mai fru­moa­se vic­to­rii.

Pe 15 apri­lie 1989, FC Li­ver­pool avea meci cu Not­tin­gham Fo­rest, pe Shef­fi­eld.

Sta­di­o­nul Hil­lsbo­ro­u­gh, din lo­ca­li­ta­tea pă­du­ra­ri­lor, con­stru­it pentru Cu­pa Mon­dia­lă din 1966, nu a avut loc pe par­tea de vest pentru to­ţi fa­nii. A fost o bus­cu­la­dă, fa­nii s-au gră­bit, au să­rit gar­du­ri­le de pro­tec­ţie, s-au îmbrâncit. 96 de per­soa­ne și-au pi­er­dut via­ţa.

În 2016, po­liția a fost gă­si­tă vi­no­va­tă pentru că a lă­sat prea mult pu­blic în are­nă. De atunci au apă­rut tur­ni­che­ţii, iar „Nu vei mer­ge ni­ci­o­da­tă sin­gur“a de­venit un sim­bol al lup­tei dar și de co­me­mo­ra­re a vic­ti­me­lor de­zas­tru­lui de la Hil­lsbo­ro­u­gh.

Ultimul lu­cru și mai pu­ţin cu­nos­cut este că atunci când joa­că împo­tri­va altor echi­pe, su­por­te­rii aces­to­ra cântă împreu­nă cu cor­mo­ra­nii: „You will ne­ver walk alo­ne,“un eveni­ment unic în fot­ba­lul mo­dern.

Deși cânte­cul găștii Ger­ry și Pe­a­ce­ma­kers a de­venit im­nul ROȘILOR, alte ga­le­rii l-au adop­tat.

În ur­mă cu 30 de ani, fa­nii echi­pei Dor­tmund l-au adop­tat într-o va­rian­tă mai rit­mi­că pe mu­zi­că de sin­te­ti­za­tor. A de­venit de ase­me­nea im­nul lor.

Li­ver­pool și Dor­tmund nu sunt sin­gu­re­le clu­buri ca­re au adop­tat cânte­cul „You will ne­ver walk alo­ne“ca im­nul lor, Cel­tic (Glas­gow), FC To­kyo și Feye­noord (Rot­ter­dam) cântă frec­vent ace­e­ași pi­e­să, do­va­dă că „Nu vei mer­ge ni­ci­o­da­tă sin­gur“a de­pășit gra­nițe­le, a înflă­că­rat ge­ne­rați­i­le și eveni­men­te­le spor­ti­ve timp de pes­te 70 de ani.

Fot­ba­lul cre­e­a­ză con­ta­gi­u­ne în ma­să. Dar fă­ră pre­ten­ţia de a con­du­ce și schim­ba lu­mea.

Pe sta­di­oa­ne nu exis­tă stat de drept, ci doar sta­re de fapt și mult cântec. „Nu vei mer­ge ni­ci­o­da­tă sin­gur“Ce cântec de iu­bi­re? Con­trar ur­le­te­lor pro­gre­siști­lor ca­re vor să schim­be lu­mea.

Eu cred că ma­la­dia ne­o­mar­xis­tă e tre­că­toa­re. Der­by-uri­le nu se vor stin­ge ni­ci­o­da­tă, așa cum fair-play-ul va fi o lu­me a res­pec­tu­lui fa­ţă de ad­ver­sari, ni­ci­o­da­tă dușmani.

„You w’ll ne­ver walk alo­ne!“Cât de ta­re su­nă!

FO­TO EPA

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.