Eu­gen Șer­bă­nes­cu

Pre­sa – între rein­ven­ta­rea de­mo­cra­ţi­ei și rein­ven­ta­rea re­a­li­tă­ţii

Romania Libera - - Prima Pagina - EU­GEN ȘER­BĂ­NES­CU

Ziua Pre­sei a că­zut Vi­ne­rea tre­cu­tă, dar pro­ble­me­le pre­sei nu da­te­a­ză de ieri, de-alal­tăi­eri. Din pri­me­le ore de du­pă fu­ga ae­ro­pur­ta­tă a lui Ce­aușes­cu, li­ber­ta­tea de exprimare a ră­buf­nit hao­tic, ca un ca­zan ţi­nut sub pre­si­u­ne. De-a lun­gul tim­pu­lui post-de­cem­brist, pre­sa a re­pur­tat suc­ce­se de ne­tă­gă­du­it în pro­ce­sul nes­fârșit de de­mo­cra­ti­za­re a ţă­rii. Dar no­ua ga­la­xie Gu­ten­berg și-a pi­er­dut re­pe­de vir­gi­ni­ta­tea, de­venind un ju­că­tor de te­mut în spați­ul po­li­ti­co-eco­no­mic. Spre fi­na­lul ani­lor ’90, își con­so­li­da­se po­zi­ţia de pu­te­re în stat. De-abia în acel moment, exer­ci­ta­rea co­nști­in­ţei de pu­te­re a de­venit o pro­ble­mă. Trep­tat, li­ber­ta­tea iniția­lă s-a to­pit în creu­ze­te de mis­ti­fi­ca­re a ade­vă­ru­lui și de ma­ni­pu­la­re a po­pu­la­ţi­ei, anu­nța­te, de altfel, din pri­ma se­cun­dă post–re­vo­luți­o­na­ră, prin slo­ga­nul de neu­i­tat „Cu te­le­vi­zo­rul, aţi min­ţit po­po­rul“.

Ală­turi de ma­ni­pu­lă­ri­le și de­zin­for­mă­ri­le din Social Me­dia, co­mi­se de oa­meni plă­tiți, pre­sa de astă­zi este, și ea, par­te din imen­sul bluff ca­re in­to­xi­că men­ta­lul pu­blic. Câte pu­bli­cații și te­le­vi­zi­uni au apă­rut special pentru spă­la­rea ba­ni­lor, exer­ci­ta­rea șan­ta­je­lor sau fa­bri­ca­rea de tri­bu­ne po­li­ti­ce mas­ca­te - nu știm. Dar știm că me­to­da prac­ti­ca­tă în pa­gi­nă sau pe ecran con­stă în ex­ploa­ta­rea în orb a bu­nei-cre­din­ţe a au­di­e­nței, prin pre­zen­ta­rea unor ci­o­buri de ade­văr li­pi­te cu un ver­biaj par­ti­zan din ca­re re­zul­tă un cu to­tul alt „ade­văr“de­cât cel din ca­re au pro­venit ci­o­bu­ri­le. Per­so­na­je pu­bli­ce sunt pu­se la zid și com­pro­mi­se la or­din, din in­te­res po­li­tic sau eco­no­mic. Une­ori, încăl­ca­rea frau­du­loa­să a de­on­to­lo­gi­ei se află chiar la ni­vel de re­por­ter, ca­re își ma­ni­pu­le­a­ză șe­ful de ru­bri­că sau de se­cție asu­pra ne­ce­si­tății „de in­te­res pu­blic“a unei te­me sau a unei an­che­te, când, de fapt, el este plă­tit, pe sub ma­să – pentru a-l exo­ne­ra – chiar de că­tre su­bi­ec­tul res­pec­ti­vei an­che­te...

Dar nu e nu­mai in­te­nție și acți­u­ne ma­le­fi­că, mai e și in­com­pe­te­nță com­ple­xă. Când ce­le trei își dau mâna, ie­se un car­ca­le­te spe­ci­fic ro­mânesc. Ști­ri­le, ana­li­ze­le și co­men­ta­ri­i­le sunt ames­te­ca­te de-a val­ma, se­pa­ra­ţia fap­te­lor de opi­nii – ine­xis­ten­tă. Se fa­ce din ţânţar ar­mă­sar, se exa­ge­re­a­ză apo­ca­lip­tic, ca și cum de fi­e­ca­re da­tă vi­ne sfârși­tul lu­mii. Ti­tlu­ri­le sunt ade­vă­ra­te șa­ra­de, ca­re tri­mit într-o altă di­re­cție – în ge­ne­ral spre de­ces, boa­lă ter­mi­na­lă, vi­ol etc. – de­cât tex­tul. Ci­ta­rea trun­chia­tă sau scoa­să din con­text – un loc co­mun. Col­por­ta­rea deșăn­ţa­tă, ca la ușa cor­tu­lui, a tot fe­lul de in­for­ma­ţii in­ven­ta­te re­gu­lă. Jo­cu­ri­le de cu­vin­te tri­via­le – un sport na­ţi­o­nal. Inves­ti­ga­ţia – o „pu­ne­re la zid“, din ca­re ci­ta­rea mai mul­tor sur­se și – ce­ea ce e cel mai grav – a ce­lui in­cri­mi­nat lip­sește cu de­să­vârși­re. Sunt ur­mă­ri­te toa­te sco­pu­ri­le în ca­re emo­ţi­o­na­li­ta­tea pu­bli­cu­lui poa­te fi ex­ploa­ta­tă, nu­mai cel de in­for­ma­re – nu. Ca pri­vi­tor sau ci­ti­tor, tre­bu­ie să fii un bun na­vi­ga­tor pentru a de­co­da, cât de cât, ade­vă­rul și mag­ni­tu­di­nea lui.

La pu­bli­cați­i­le oc­ci­den­ta­le, oa­me­nii din te­ren sunt scri­i­tori foar­te buni, dar nu în sen­sul de cre­a­tori, ci în cel de gre­fi­eri. Ta­len­tul lor îl re­pre­zin­tă per­me­a­bi­li­ta­tea la re­a­li­ta­tea de ca­re se ocu­pă, tran­spu­ne­rea ei cât mai com­ple­tă și fi­de­lă în cu­vin­te sau ima­gini și re­ţi­ne­rea de la orice in­ter­fe­ren­ţă per­so­na­lă, atât la ni­ve­lul sti­lis­ti­cii cât și la cel al sen­ti­men­te­lor fa­ţă de su­bi­ect. În re­da­cții, șe­din­ţe­le edi­to­ria­le se­a­mă­nă cu șe­din­ţe­le de stat ma­jor. De la pre­lua­rea re­a­li­tă­ţii din te­ren până la ultimul ac­ce­so­riu gra­fic de pu­ne­re în pa­gi­nă, sunt re­gu­la­ri­za­te toa­te fa­ze­le con­struc­ţi­ei zia­ru­lui, în ca­re se toar­nă apoi ma­te­ria la zi. Este aproa­pe o oro­lo­ge­rie, din ca­re, în fi­e­ca­re zi, ie­se mon­tat câte un ceas – nu­mă­rul co­ti­dian.

În Ro­mânia, se lu­cre­a­ză ma­jo­ri­tar du­pă ure­che, într-un em­pi­rism de se­col XIX. Re­la­ţi­o­na­rea pro­fe­si­o­na­lă este înlo­cu­i­tă cu re­la­ţi­o­na­rea in­ter-per­so­na­lă. Ie­rar­hia ba­za­tă pe ra­ţi­uni pro­fe­si­o­na­le este înlo­cu­i­tă cu co­te­rii, ca­ba­le, avan­ta­je și ser­vi­cii de toa­te fe­lu­ri­le – și so­li­ci­ta­te, dar și ofe­ri­te – in­clu­siv se­xua­le. Lip­sa te­o­re­ti­ză­rii, a con­cep­tua­li­ză­rii, al­fa și ome­ga ori­că­rei pro­fe­si­uni, este en­de­mi­că, lim­ba ro­mână – în su­fe­ri­nță, iar di­len­tan­tis­mul - ge­ne­ra­li­zat. Pa­ra­do­xal, s-a ajuns, mu­ta­tis - mu­tan­dis, la si­tua­ţia di­nain­te de de­cem­brie ’89, re­a­li­ta­tea este mai mult in­ven­ta­tă de­cât re­flec­ta­tă, doar pre­cep­te­le și dog­me­le co­mu­nis­te sunt înlo­cu­i­te cu pre­cep­te­le și dog­me­le po­pu­list-sen­za­ţi­o­na­lis­te. Ta­bloi­di­za­rea, în sen­sul rău – atot­stă­pâni­toa­re. Lip­sa de mă­su­ră și de dis­cer­nă­mânt – em­ble­ma­ti­că. Când un co­ti­dian na­ţi­o­nal, ca­re se de­nu­mește se­ri­os, pre­mi­um, ti­tre­a­ză „În Cu­pa Ro­mâni­ei la fot­bal fe­mi­nin, Pan­du­rii Târgu Jiu, cu șa­se ju­că­toa­re la ci­clu, a luat bă­taie cu 6-0“, nu mai e ni­mic de co­men­tat.

Ce­ea ce sub­mi­nea­ză sis­te­ma­tic pres­ta­ţia și cre­di­bi­li­ta­tea pre­sei și a te­le­vi­zi­u­ni­lor este de­păși­rea ro­lu­lui de re­flec­tor (și, în ru­bri­ci­le de Opi­nii – de in­ter­pret) al re­a­li­tă­ţii și pre­lua­rea ro­lu­lui de ac­tor-ju­că­tor al aces­tei re­a­li­tă­ţi, în special po­li­ti­ce, în ge­ne­ral aco­lo un­de se învârt ba­nii și puterea. Sunt com­pli­ci­tă­ţi as­cun­se, une­le pro­venind din tre­cut, an­te-de­cem­bris­te, alte­le con­trac­ta­te mai re­cent – fie po­li­ti­ce, fie fi­nan­cia­re, fie per­so­na­le, fie toa­te la un loc – ca­re fac se­lec­ţia în pa­gi­nă sau pe ecran. Răz­boai­e­le pre­sei nu sunt și răz­boai­e­le pu­bli­cu­lui. Din cau­za in­fla­ţi­ei de pu­bli­cații, apa­re fe­no­me­nul de su­pra-re­flec­ta­re și su­pra-in­ter­pre­ta­re, creându-se fap­te de pre­să ma­jo­re din fap­te de re­a­li­ta­te mi­no­re, eveni­men­te din non-eveni­men­te. Se mai ob­ser­vă că răz­boai­e­le se duc mai mult în ju­rul de­cla­ra­ţi­i­lor, co­men­ta­ri­i­lor, de­cla­ra­ţi­i­lor la de­cla­ra­ţii, co­men­ta­ri­i­lor la co­men­ta­rii – ocu­pa­ţii cum­va fu­ti­le, cro­no­fa­ge și ine­fi­ci­en­te – de­cât în ju­rul ac­ţi­u­ni­lor pro­priu-zi­se. S-a cre­at o cul­tu­ră cum­va su­pra­re­a­lis­tă, o su­pras­truc­tu­ră ver­ba­lă în de­tri­men­tul struc­tu­rii fap­ti­ce, ca și cum s-ar mă­rșă­lui, în gol, de­a­su­pra mă­rii, mult du­pă ce s-a ter­mi­nat coas­ta mun­toa­să...

Nu exis­tă pro­fe­si­u­ne sau me­se­rie pe lu­me ca­re să nu ai­bă res­tric­ţii, nor­me, co­duri de con­du­i­tă, doar pre­sa ro­mână – te­o­re­tic vârf de lan­ce, co­nști­in­ţa vie a so­ci­e­tă­ţii ci­vi­le – pa­re sin­gu­rul corp pro­fe­si­o­nal ca­re nu are ne­voie de așa ce­va. Ori­ci­ne și ori­cât de grav ar greși, ni­meni n-are ni­cio res­pon­sa­bi­li­ta­te – re­por­teri, re­dac­tori, edi­tori, di­rec­tori, pa­troni. Pentru ei, pu­bli­cul este o căl­da­re ca­re înghi­te orice, în ca­re se poa­te tur­na orice. Exis­tă și zia­riști de co­nști­in­ţă, de con­vin­ge­re, pro­fe­si­o­niști, dar sunt de­par­te de a fi pre­do­mi­nan­ţi. Ca toa­tă so­ci­e­ta­tea ro­mâneas­că, și pre­sa are oa­ze­le ei de se­ri­o­zi­ta­te, de vo­ca­ţie, de eti­că pro­fe­si­o­na­lă. Însă im­pre­sia ge­ne­ra­lă este fie de ne­se­ri­o­zi­ta­te, im­pro­vi­zație, di­le­tan­tism, fie de agen­dă as­cun­să, ma­ni­pu­la­to­rie. Si­tua­ţia fi­ind ge­ne­ra­li­za­tă, con­se­ci­nța este că pu­bli­cul nu are so­lu­ţie alter­na­ti­vă. Să ne mai între­băm atunci de ce de­pre­sia nați­o­na­lă (inau­gu­ra­tă acum 30 de ani, pe vre­mea te­ro­riști­lor ne­gă­siți nici până azi) este atât de avan­sa­tă, de ce re­fu­zul im­pli­că­rii în viața ce­tății este atât de răs­pândit? Poa­te din cau­ză că apa­re­nța – la al că­rei fa­ke lu­cre­a­ză din plin zia­re­le și te­le­vi­zi­u­ni­le – nu mai co­res­pun­de de­loc cu ese­nța. Ca ur­ma­re, gro­sul po­pu­lați­ei – pă­că­li­tă atâta vre­me – și-a mor­ti­fi­cat sen­si­bi­li­ta­tea ci­vi­că și pre­fe­ră să se re­fu­gi­e­ze într-un fel de au­tism social, in­clu­siv în re­fu­zul de a mai ci­ti zia­re sau de a mai ur­mări emi­si­u­ni­le tv sau de a mer­ge la vot.

Ade­vă­rul este că, până la pu­blic, con­tro­lul și sanc­ţi­o­na­rea de­ra­pă­ri­lor din pre­să ar tre­bui să fie în gri­ja unui or­ga­nism pro­priu, de sal­vgar­da­re a pre­cep­te­lor de­on­to­lo­gi­ce – ca­re nu exis­tă. Ast­fel că pre­sa – deși de­nun­ţă, pe bu­nă drep­ta­te, lip­sa de tran­spa­ren­ţă a au­to­ri­tă­ţi­lor – ui­tă să prac­ti­ce ace­lași stan­dard cu ea însăși. La nici o de­ra­pa­re sau de­fec­ţi­u­ne, pu­bli­cul nu a fost anun­ţat ce mă­suri au fost lua­te fa­ţă de cei în greșe­a­lă.

Pe mă­su­ră ce și-a di­mi­nuat ti­ra­je­le, pre­sa a de­venit un fel de uce­nic vră­ji­tor al de­mo­cra­ţi­ei, ca­re – chiar da­că nu-și dis­tru­ge men­to­rul, ca în po­ves­te – o dis­tor­si­o­nea­ză și o de­tur­nea­ză la greu. Poa­te (și) de ace­ea – ală­turi de alte cau­ze – prin­tul e pe ca­le de dis­pa­riție... Este clar că, față de tri­bu­lați­i­le pe ca­re le tra­ver­săm, de­mo­crația din Ro­mânia se ce­re rein­ven­ta­tă, ope­rație ca­re însă nu se poa­te fa­ce prin rein­ven­ta­rea re­a­li­tății, ci prin re­flec­ta­rea ei ri­gu­roa­să, fă­ră par­ti pris – sin­gu­ra abor­da­re ca­re poa­te aju­ta la îndrep­ta­rea lu­cru­ri­lor. Este vor­ba, în ese­nță, de asu­ma­rea ro­lu­lui de ven­ti­la­ţie a so­ci­e­tă­ţii (iar nu de mo­tor al ei), de mijloc de edi­fi­ca­re a de­mo­cra­ţi­ei (iar nu de scop al ei). Abdi­ca­rea de la aces­te pre-con­di­ţii de fun­cți­o­na­re a pre­sei sau – mai rău – tran­sfor­ma­rea ei în in­stru­ment de șan­taj, de exe­cuție po­li­ti­că sau de uzur­pa­re a altor pu­teri și me­ca­nis­me ale de­mo­cra­ţi­ei împing so­ci­e­ta­tea în co­laps. Nici una din­tre pu­te­ri­le de­mo­cra­ţi­ei – și deci nici pre­sa – nu-și poa­te aro­ga vreun drept de pre­em­ţi­u­ne asu­pra ce­lor­lal­te. Li­ber­tă­ţi­le – exer­sa­te în nu­me­le li­ber­tă­ţii – sunt fa­ta­le, ca și am­pu­ta­rea ei.

FO­TO SHUTTERSTO­CK

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.