Un referendum, un bumerang și o enigmă
Timpul trece, dar trece degeaba, pentru că lucrurile nu intră în normal. În continuare, puterea juridică și cea constituțională, în loc să-și vadă de propriile verdicte, le amână fix în săptămâna dinaintea alegerilor, așteptând verdictul publicului la urne. Dar parcă știam că justiția poporului se făcea doar pe vremea bolșevică – nu și pe vremea așa-zis democratică, la trei decenii după căderea regimului, când ar trebui să se facă doar după probe.
În continuare, se fac extrădări – tot fix în săptămâna dinaintea alegerilor. Dar parcă știam că extrădările se fac în interesul legii – nu în interese politice, de emoționare a alegătorilor în fața urnelor.
În continuare, se descoperă, în biografiile candidaților, diverse accidente, schelete, incompatibilități, colaborări cu Securitatea etc. – tot fix în săptămâna alegerilor. Dar parcă știam că instituțiile care se ocupă de asemenea spețe sunt apolitice, independente etc. și – prin urmare – n-ar trebui să-și potrivească pașii după calendarul scrutinului.
De ani buni, la fiecare rundă de alegeri, în săptămâna oarbă, explodează tot felul de petarde, care – după ani – se demonstrează că erau de mult (special) amorsate, cu fitilul în așteptarea scânteii, spre a fi detonate, la momentul oportun, în mentalul public. Tentativele de manipulare sar în ochi, dar, pe de altă parte, în ce măsură mai pot ele influența un electorat placid, indiferent, amorf – este discutabil. Putem spune că nici manipulările nu mai sunt ce-au fost. Păcălită de-atâtea ori, populația și-a dezvoltat un fel de anticorpi, refuzând participarea la mascaradă, preferând absenteismul. Însă și acesta este un refugiu fals. Așa-zișii anticorpi sunt de fapt toxine deghizate, din moment ce se știe că absenteismul amputează democrația sau, în orice caz, o mistifică din greu, dând naștere unor controverse infinite privind dimensiunea legitimității forțelor câștigătoare. Duminică,
lucrurile se complică și mai tare prin amestecarea a două manifestări electorale care n-au nici în clin, nici în mânecă.
Totul pleacă de la procente, dar și de la cifrele absolute. Socotelile matematice nu pot fi evitate, nici chiar în Bizanțul nostru postcomunist. Corpul electoral este format din aproximativ 19 milioane de oameni. Potrivit pragului ce trebuie depășit pentru validarea referendumului, la urnele celor două întrebări (urne care sunt altele decât urna pentru scrutinul europarlamentar) ar trebui să se prezinte cel puțin 30 la sută, adică aproximativ 5,7 milioane. Or, dacă electoratul PSD plus ALDE (evaluat, împreună, să spunem, la minimum 40 la sută) boicotează urnele referendumului, rezultă că ar trebui ca la ușile secțiilor de vot să se prezinte, în total, circa 9,5 milioane de alegători (recte circa 50 la sută din cei cu drept de vot) pentru ca pragul de validare de 5,7 milioane să fie satisfăcut. Este adevărat că o asemenea combinație insolită de scrutine concomitente nu a mai fost întrebuințată în România până acum, deci nu avem termeni de comparație. Dar este cvasi-imposibil să apară o asemenea afluență – de 50 la sută. Cel mai probabil, prezența va fi în jur de 35 la sută. Rezultă că, matematic, riscul invalidării referendumului – din cauză de participare insuficientă – este real și chiar foarte probabil.
Dar chiar dacă referendumul va fi validat și frontul antiguvernamental va câștiga – să spunem – cu un scor de 60 de procente afirmative contra 40 de procente negative, nu înseamnă că această proporție se va muta automat în Parlament (a cărui configurație este singura, până una-alta, care emană Guvernul). Este simptomatică, din acest punct de vedere, declarația liderului UDMR (tradițională formațiune-arbitru al luptei politice din România), care – pe de o parte – își îndeamnă electoratul să voteze „Da“la referendum, iar – pe de alta – ne spune că nu vede, deocamdată cel puțin, un lider din opoziție capabil să preia guvernarea. Cu alte cuvinte, în viziunea maghiară, una-i una și alta-i alta și borcanele nu se amestecă.
Cu toată importanța supra-expandată care i s-a dat referendumului, rezultatele sale formale – indiferent cum vor arăta – nu vor putea afecta, obiectiv, balanța de forțe. Rămâne de văzut cum le va afecta în mod subiectiv – căci acesta este modus
vivendi prin zonă.
În același timp însă, procentul de mai sus, de 60 la sută din numărul voturilor valabil exprimate, reprezintă un procent doar de 18 la sută din totalul alegătorilor români. Iar un eventual procent afirmativ (improbabil) de 70 la sută reprezintă, de fapt, 21 la sută din electorat. Rezultă, oricum am lua-o, că doar unu din cinci români va răspunde afirmativ la întrebările referendumului. Restul de patru români fie răspund „Nu“, fie nu sunt interesați de subiect (ceea ce semnifică același lucru).
Or, acest rezultat sec, cifric, poate fi privit în două feluri. Unu: rezultatul va indica un eșec politic, întrucât consilierii președintelui l-au sfătuit – greșit – să folosească referendumul ca barometru al propriei popularități. Doi: rezultatul, pe plan general, este unul mistificator, în realitate fiind evident că nu numai 20 la sută, ci cvasi-totalitatea românilor își doresc o justiție independentă, eficientă și echitabilă. Cauza acestor neașteptate semnificații? Fie întrebările au fost greșit formulate, fie (cel mai probabil) simultaneitatea cu europarlamentarele „torpilează“credibilitatea referendumului, fie publicitatea precară și lipsa de informare au același efect, fie toate la un loc. Cert este că jocul consultării politice sub mască de referendum (deci pe întrebări care nu pot fi politice) se poate transforma într-un bumerang, ceea ce e greu de presupus că a stat în intenția Cotrocenilor.
Pentru a ne lămuri încotro o ia barca politicii românești, rămâne să așteptăm ultimele ore ale zilei de Duminică (atunci când vor apărea primele rezultate și când, în paralel, dl Dragnea a promis că va elucida enigma candidaturii la prezidențiale), dar și primele ore ale zilei de Luni, când Înalta Curte de Casație și Justiție a promis că va elucida, la rândul ei, aceeași enigmă (în caz că rămâne neelucidată Duminică seară). E foarte posibil ca dl Dragnea să aibă înțelepciunea și curajul de a se desista, nu pentru a atrage simpatia ÎCCJ, ci pentru că – așa cum arătam, încă de la începutul lunii Februarie, în articolul „De ce îl va vota Dragnea pe Tăriceanu“– o analiză lucidă îl indică pe președintele Senatului ca singura personalitate capabilă să capaciteze un sufragiu larg, transpartinic, în lupta cu oponentul care va fi.