Ru­sa­lii 1951. Amin­tiri din Si­be­ria noas­tră

Romania Libera - - Prima Pagina - MARIUS GHILEZAN Edi­to­ria­list

Soar­ta le era pe­ce­tlu­i­tă. De la cel mai înalt ni­vel. Ide­o­lo­gia urii împo­tri­va ţă­ra­ni­lor i-a luat de Ru­sa­lii. Ie­le­le ne­gre ale re­gi­mu­lui co­mu­nist au săl­tat în ur­mă cu 68 de ani, în cum­pli­ta noap­te de 18/19 iu­nie 1951, 40.230 de su­fle­te din trei ju­de­ţe ale Ro­mâni­ei.

În câte­va ore, ce­le apro­xi­ma­tiv 13.000 de fa­mi­lii au tre­bu­it să-şi strângă câte­va lu­cruri pe ca­re le-au încăr­cat în 2.656 de va­goa­ne de tren şi 6.211 de au­to­ca­mi­oa­ne. La înce­put des­ti­na­ţia era ne­cu­nos­cu­tă. Mul­ţi cre­de­au că sunt du­şi în Si­be­ria.

10.000 de mi­li­tari au ri­di­cat pe sus „pă­că­to­şii“. Ca­re erau vi­ne­le lor? Nu s-au închi­nat la no­ua re­li­gie cri­mi­na­lă. Nu li s-a gă­sit ni­cio vi­nă. Stră­bu­ni­ca mea, Ele­na Urdu­zău, a scă­pat ca prin mi­ra­col. Toa­tă noap­tea a fost plim­ba­tă cu du­ba nea­gră. Nu con­ce­pea via­ţa fă­ră pă­mânt. Fi­i­ca ei, Emi­lia, bu­ni­ca ta­tă­lui meu, a trăit me­reu com­ple­xul lip­sei de lan­ţe de pă­mânt. A re­nun­ţat la Fa­cul­ta­tea de Li­te­re de la Cluj prin anii 1936-1938, în pe­ri­oa­da de ex­plo­zie a învă­ţă­mântu­lui ro­mânesc, doar de te­a­mă că nu se va mai mă­ri­ta fă­ră zes­tre.

Ță­ra­nul ro­mân, mai ales cel din Ba­nat, își iu­bea pă­mântul și pe re­ge­le Fer­di­nand, cel Loial, așa i-au spus cei mul­ţi – pen­tru că i-a împro­pri­e­tă­rit.

Ni­ci­un­de în lu­me n-am gă­sit sa­lu­tul „Șe lu­cri?“Pau­re­le bă­nă­ţe­an, con­si­de­rat chia­bur de că­tre ide­o­lo­gia an­ti­u­ma­nă, era obișnu­it cu mun­ca. Sta­tul la birt era o sta­re de oca­ră. Pă­cat că nu s-a gă­sit ni­ci­un eti­mo­log să ex­pli­ce ori­gi­nea sa­lu­tu­lui. Ţă­ra­nul ri­di­ca clă­bă­ţul (că­ci­u­la reg. Ba­nat) sau pă­lă­ria când tre­cea pe lângă un alt lu­cră­tor. Îl între­ba re­to­ric. Nu că ar fi fost in­te­re­sat. Ve­dea cu ochii li­beri. Dar ace­as­ta era sta­rea com­ple­xă a fi­rii unui loc în ca­re ruși­ne era da­că nu ai po­mii da­ţi cu var.

Re­venind la de­por­ta­ţi, sin­gu­ra lor vi­nă: erau pro­pri­e­tari de te­re­nuri și ave­au mici fer­me agri­co­le. Nu au vrut să le dea Co­lec­ti­vu­lui, acea for­mă so­vi­e­ti­că de înro­bi­re a omu­lui li­ber. Li se spu­neau col­ho­zuri. Acu­za­ţi­i­le ofi­cia­le se învârte­au în ju­rul stig­ma­te­lor de „ti­toiști.“

Ide­o­lo­gi­i­le to­ta­li­ta­re își aleg me­reu func­ţii sim­bo­li­ce și ana­te­mi­ze­a­ză pe cei ca­re li se opun. Par­că am mai vă­zut re­cent fil­mul aces­ta, în ca­re ci­ne nu „bea cu noi, bea împo­tri­va noas­tră“.

Nu întâmplă­tor, co­mu­niștii – prin or­ga­ne­le de Se­cu­ri­ta­te – au ales de­por­ta­rea în noap­tea de Ru­sa­lii. Pro­ba­bil că știau că „lua­tul de Ru­sa­lii“fă­cea par­te din ca­len­da­rul fri­cii ori­că­rui creștin.

40.230 de oa­meni, ro­mâni, bul­gari, ger­mani, au fost

de­por­ta­ţi, ave­au să afle doar când au ajuns pe câmp, în pus­ti­e­ta­tea Bă­ră­ga­nu­lui.

Li s-au dat mici par­ce­le de te­re­nuri și ce­va lemn, pen­tru a-și încro­pi mici bor­deie. Mul­ţi au dus cu ei co­pii mici. Po­vești­le lip­su­ri­lor de via­ţă i-au mar­cat pe aceștia pen­tru tot­de­au­na.

Da­că a exis­tat o Si­be­rie în ţa­ra ro­mâneas­că, ace­ea a fost Bă­ră­ga­nul pen­tru de­por­ta­ţi.

La vârsta când nu înţe­le­ge­au ce e ace­la un dușman al po­po­ru­lui, mi­cu­ţii obișnu­i­ţi să cre­as­că în ca­se mari au trăit nop­ţi de coșmar: gândaci, șoa­reci, râme le cu­trei­e­rau nop­ţi­le, în lo­cul du­ne­lor (ace­le plă­pu­mi uni­ce în Ro­mânia) de înve­lit în tim­pul som­nu­lui.

To­tul li s-a dis­trus într-o noap­te.

Eca­te­ri­na Tu­tu­ri­lov avea no­uă ani, în 1951, când au fost de­por­ta­ţi. A mers timp de o săp­tă­mână, împreu­nă

cu fa­mi­lia sa, într-un va­gon de mar­fă. Au fost de­po­se­da­ţi de tot avu­tul lor, toa­te pro­pri­e­tă­ţi­le – ca­să, gră­di­nă, co­te­ţe de pă­sări, că­ru­ţă, plug, pre­cum și un ca­zan de fi­ert ţu­i­că. Au dus cu ei doar câte­va ani­ma­le.

Își amin­tește cum la înce­pu­tul de­por­tă­rii au lo­cu­it într-o co­li­bă de stuf, apoi s-au mutat în bor­dei, un­de noap­tea miși­nau pes­te ei șoa­reci și gândaci. În anul ur­mă­tor, bu­ni­cii și pă­rin­ţii au con­stru­it o că­su­ţă for­ma­tă din­tr-o ca­me­ră și o bu­că­tă­rie. Șap­te per­soa­ne lo­cu­iau într-un spaţiu de câţi­va zeci de me­tri. Mâncau fi­er­turi pri­mi­te de la ca­za­nul fer­mei, aco­lo un­de mun­ce­au pă­rin­ţii. Su­fe­re­au de frig și de ume­ze­a­lă, nu de­ţi­neau hai­ne groa­se, adap­ta­te ier­ni­lor ge­roa­se din Bă­ră­gan, iar da­că se îmbol­nă­ve­au, nu ave­au ni­ci­un me­di­ca­ment la dis­po­zi­ţie. În plus, că­rau apa de la ki­lo­me­tri.

Are amin­tiri foar­te tris­te. Co­pi­lă­ria pe­tre­cu­tă de­par­te de ca­să a mar­cat-o între­a­ga via­ţă. Când s-au întors au gă­sit gos­po­dă­ria dis­tru­să, mai avea doar pe­re­ţi. Din mo­bi­la lă­sa­tă nu au mai gă­sit ni­mic, nici mă­car un scaun. Via­ţa a reînce­put de la ze­ro. Au mun­cit pe un­de au apu­cat pen­tru a-și re­fa­ce go­so­dă­ria dis­tru­să. Și ea și pă­rin­ţii și bu­ni­cii ei au tru­dit la o fer­mă de­par­te de sat. Ple­cau luni și se întor­ce­au sâmbă­tă.

Până în de­cem­brie 1989 au îndu­rat pri­va­ţi­uni, bat­jo­cu­ra ca­dre­lor de par­tid și umi­lin­ţa pro­fe­so­ri­lor.

Au fost de­por­ta­ţi fă­ră a avea vreo vi­nă, nu au încăl­cat ni­cio le­ge a sta­tu­lui ro­mân, chiar co­mu­nist fi­ind.

Eca­te­ri­na Tu­tu­ri­lov se con­si­de­ră o su­pra­vi­e­ţu­i­toa­re pen­tru a po­ves­ti co­pi­i­lor și ne­po­ţi­lor atro­ci­tă­ţi­le co­mu­nis­te. Ce­lor ti­neri de azi poate că nu le vi­ne să cre­a­dă

că ci­ne­va a pu­tut su­feri atât de mult fă­ră să ai­bă ni­cio vi­nă.

Tim­pu­ri­le trec, cru­ci­le ră­mân. De­por­tă­ri­le de Ru­sa­lii tre­bu­ie să in­tre în ma­nua­le­le șco­la­re. Co­pi­ii tre­bu­ie să știe că, nu de­mult, se­meni de-ai lor învă­ţau prin­tre fur­nici și dor­me­au pe per­ne pli­ne de râme. Li s-a luat pes­te noap­te gos­po­dă­ria cu­ra­tă pen­tru a fi umi­li­ţi că nu s-au pre­dat.

175 de co­pii n-au re­zis­tat. Azi pro­ba­bil nu le-a pus ni­meni o floa­re la mor­mântul plin de ci­u­lini ai Bă­ră­ga­nu­lui. Să le aprin­dem noi lu­mi­na și să-i între­băm din­co­lo de lu­mi: „În cer, Ce­a­ceo, șe lu­cri?“Ce­lui mai ma­re i se spu­nea Ce­a­cea.

O lu­me a su­fe­rin­ţei tă­cu­te nu înse­am­nă că nu exis­tă.

Cei fă­ră me­mo­rie sunt vic­ti­me­le per­fec­te ale ori­că­rei ide­o­lo­gii. Așa că nu um­ple­ţi har­du­ri­le doar cu me­mo­ria de scur­tă du­ra­tă!

FO­TO AGERPRES

Ce­re­mo­nie re­li­gi­oa­să de co­me­mo­ra­re a vic­ti­me­lor co­mu­nis­mu­lui, foști de­por­tați sau foști deți­nuți po­li­tici, or­ga­ni­za­tă la Ora­vița, cu pri­le­jul împli­ni­rii a 66 de ani de la de­por­ta­rea în Bă­ră­gan.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.