Rusalii 1951. Amintiri din Siberia noastră
Soarta le era pecetluită. De la cel mai înalt nivel. Ideologia urii împotriva ţăranilor i-a luat de Rusalii. Ielele negre ale regimului comunist au săltat în urmă cu 68 de ani, în cumplita noapte de 18/19 iunie 1951, 40.230 de suflete din trei judeţe ale României.
În câteva ore, cele aproximativ 13.000 de familii au trebuit să-şi strângă câteva lucruri pe care le-au încărcat în 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane. La început destinaţia era necunoscută. Mulţi credeau că sunt duşi în Siberia.
10.000 de militari au ridicat pe sus „păcătoşii“. Care erau vinele lor? Nu s-au închinat la noua religie criminală. Nu li s-a găsit nicio vină. Străbunica mea, Elena Urduzău, a scăpat ca prin miracol. Toată noaptea a fost plimbată cu duba neagră. Nu concepea viaţa fără pământ. Fiica ei, Emilia, bunica tatălui meu, a trăit mereu complexul lipsei de lanţe de pământ. A renunţat la Facultatea de Litere de la Cluj prin anii 1936-1938, în perioada de explozie a învăţământului românesc, doar de teamă că nu se va mai mărita fără zestre.
Țăranul român, mai ales cel din Banat, își iubea pământul și pe regele Ferdinand, cel Loial, așa i-au spus cei mulţi – pentru că i-a împroprietărit.
Niciunde în lume n-am găsit salutul „Șe lucri?“Paurele bănăţean, considerat chiabur de către ideologia antiumană, era obișnuit cu munca. Statul la birt era o stare de ocară. Păcat că nu s-a găsit niciun etimolog să explice originea salutului. Ţăranul ridica clăbăţul (căciula reg. Banat) sau pălăria când trecea pe lângă un alt lucrător. Îl întreba retoric. Nu că ar fi fost interesat. Vedea cu ochii liberi. Dar aceasta era starea complexă a firii unui loc în care rușine era dacă nu ai pomii daţi cu var.
Revenind la deportaţi, singura lor vină: erau proprietari de terenuri și aveau mici ferme agricole. Nu au vrut să le dea Colectivului, acea formă sovietică de înrobire a omului liber. Li se spuneau colhozuri. Acuzaţiile oficiale se învârteau în jurul stigmatelor de „titoiști.“
Ideologiile totalitare își aleg mereu funcţii simbolice și anatemizează pe cei care li se opun. Parcă am mai văzut recent filmul acesta, în care cine nu „bea cu noi, bea împotriva noastră“.
Nu întâmplător, comuniștii – prin organele de Securitate – au ales deportarea în noaptea de Rusalii. Probabil că știau că „luatul de Rusalii“făcea parte din calendarul fricii oricărui creștin.
40.230 de oameni, români, bulgari, germani, au fost
deportaţi, aveau să afle doar când au ajuns pe câmp, în pustietatea Bărăganului.
Li s-au dat mici parcele de terenuri și ceva lemn, pentru a-și încropi mici bordeie. Mulţi au dus cu ei copii mici. Poveștile lipsurilor de viaţă i-au marcat pe aceștia pentru totdeauna.
Dacă a existat o Siberie în ţara românească, aceea a fost Bărăganul pentru deportaţi.
La vârsta când nu înţelegeau ce e acela un dușman al poporului, micuţii obișnuiţi să crească în case mari au trăit nopţi de coșmar: gândaci, șoareci, râme le cutreierau nopţile, în locul dunelor (acele plăpumi unice în România) de învelit în timpul somnului.
Totul li s-a distrus într-o noapte.
Ecaterina Tuturilov avea nouă ani, în 1951, când au fost deportaţi. A mers timp de o săptămână, împreună
cu familia sa, într-un vagon de marfă. Au fost deposedaţi de tot avutul lor, toate proprietăţile – casă, grădină, coteţe de păsări, căruţă, plug, precum și un cazan de fiert ţuică. Au dus cu ei doar câteva animale.
Își amintește cum la începutul deportării au locuit într-o colibă de stuf, apoi s-au mutat în bordei, unde noaptea mișinau peste ei șoareci și gândaci. În anul următor, bunicii și părinţii au construit o căsuţă formată dintr-o cameră și o bucătărie. Șapte persoane locuiau într-un spaţiu de câţiva zeci de metri. Mâncau fierturi primite de la cazanul fermei, acolo unde munceau părinţii. Sufereau de frig și de umezeală, nu deţineau haine groase, adaptate iernilor geroase din Bărăgan, iar dacă se îmbolnăveau, nu aveau niciun medicament la dispoziţie. În plus, cărau apa de la kilometri.
Are amintiri foarte triste. Copilăria petrecută departe de casă a marcat-o întreaga viaţă. Când s-au întors au găsit gospodăria distrusă, mai avea doar pereţi. Din mobila lăsată nu au mai găsit nimic, nici măcar un scaun. Viaţa a reînceput de la zero. Au muncit pe unde au apucat pentru a-și reface gosodăria distrusă. Și ea și părinţii și bunicii ei au trudit la o fermă departe de sat. Plecau luni și se întorceau sâmbătă.
Până în decembrie 1989 au îndurat privaţiuni, batjocura cadrelor de partid și umilinţa profesorilor.
Au fost deportaţi fără a avea vreo vină, nu au încălcat nicio lege a statului român, chiar comunist fiind.
Ecaterina Tuturilov se consideră o supravieţuitoare pentru a povesti copiilor și nepoţilor atrocităţile comuniste. Celor tineri de azi poate că nu le vine să creadă
că cineva a putut suferi atât de mult fără să aibă nicio vină.
Timpurile trec, crucile rămân. Deportările de Rusalii trebuie să intre în manualele școlare. Copiii trebuie să știe că, nu demult, semeni de-ai lor învăţau printre furnici și dormeau pe perne pline de râme. Li s-a luat peste noapte gospodăria curată pentru a fi umiliţi că nu s-au predat.
175 de copii n-au rezistat. Azi probabil nu le-a pus nimeni o floare la mormântul plin de ciulini ai Bărăganului. Să le aprindem noi lumina și să-i întrebăm dincolo de lumi: „În cer, Ceaceo, șe lucri?“Celui mai mare i se spunea Ceacea.
O lume a suferinţei tăcute nu înseamnă că nu există.
Cei fără memorie sunt victimele perfecte ale oricărei ideologii. Așa că nu umpleţi hardurile doar cu memoria de scurtă durată!