Toată lumea cere investiții, dar nimeni nu le face!
Mai toți în România – politicieni, analiști, oameni de rând, chiar și, bizar, oameni de afaceri – se plâng că în țara noastră nu se fac investiții.
Oricum, nu cât ar trebui! O realitate deloc greu sesizabilă și, oricum, imposibil de negat! Pe vremea comuniștilor se spunea că nu mai există aproape nimic pentru consum deoarece totul merge la investiții. Acum, în capitalism sau în ceea ce o fi în prezent pe la noi, merge totul la consum și mai nimic la investiții. Consumul crește, investițiile scad. Lucrurile nu sunt foarte simple, ba apar chiar destul de încâlcite. Pe vremea comunismului, când totul era la stat, statul era de vină că nu prea exista îndestulător pentru consum în măsura în care prea mult se aloca pentru investiții. Acum, sectorul privat, care a preluat aproape în totalitate economia, se plânge – atenție mare! – că tot statul ar purta vina, de data aceasta însă pentru că nu face investiții suficiente!
De înțeles nu se prea înțelege cum stă, de fapt, treaba! De unde să mai facă însă statul investiții, când a fost redus, potrivit chiar opțiunii strategice aplicate și arhicântate, la un rol minimal, în conformitate cu incriminarea sa de cel mai prost administrator, care trebuie să se dea la o parte spre a face loc celui mai bun manager ce este sistemul privat?! Dumnezeu să mai înțeleagă! Păi, dacă statul este considerat o nenorocire, atunci faptul că nu face investiții ar fi un lucru bun, și nu unul de incriminat. Căci, cu cât ar fi mai mici investițiile statului, ar fi mai reduse irosirile de resurse și ar rămâne disponibilități pentru investiții din partea celui mai performant, adică sistemul privat.
Realitățile și, odată cu ele, statisticile arată însă că nici sectorul privat nu se înghesuie să facă investiții: nu numai că nu înlocuiește investițiile pe care statul nu le face suficient, dar, să fie clar, nu-și bazează nici propria expansiune pe creșterea investițiilor. În măsura în care sectorul privat (românesc sau străin) a bătut toba ani de zile despre incapacitatea de performanță a statului și despre necesitatea ca acesta să se dea la o parte pentru a permite mediului privat să se desfășoare nestingherit, te-ai aștepta ca o serie de nevoi pe care privații înșiși (firme sau indivizi) le au și statul nu
le mai acoperă să fie asigurate de mediul privat, de altfel atotdominant în economie, precum infrastructura rutieră, infrastructura feroviară, cea de ocrotire a sănătății și chiar cea educațională. Dar, dincolo de aceasta, în normalitatea actului economic, asigurată, desigur, pe deplin în mediul privat, ar fi ca realizarea creșterii economice și sporirea profiturilor să fie condiționate și generate de investiții, de ridicarea, dacă nu chiar de accelerarea nivelului investițional. Or, ce se observă?! Creștere economică se obține, dar investițiile scad! Nu numai relativ – adică se obține o creștere economică mai mare decât creșterea investițiilor! – dar chiar și în mod absolut, adică se obține creștere economică în condițiile unei scăderi a investițiilor. Ce înseamnă acest lucru, în condițiile în care așa-numita creștere economică este, de fapt, creșterea PIB-ului?! Înseamnă că sporirea PIB-ului (adică, în esență, a salariilor și profiturilor, căci acestea împreună constituie PIB-ul) nu prea mai este dependentă de creșterea investițiilor și că se realizează și fără creșterea investițiilor! Spre deosebire de trecut, o anumită creștere a PIB-ului se poate obține nu doar printr-o creștere în pas a investițiilor, ci chiar și printr-una mai mică sau chiar negativă a investițiilor, ceea ce duce, în câțiva ani, la bizare scăderi ale ratei de investiții în PIB! România prin această fază trece sau în această fază este! Creștere economică există cu rate de investiții scăzute în PIB și chiar cu diminuări ale acestei rate în PIB!
Ca o fațetă a acestui lucru, toată lumea cere investiții, dar nimeni nu le face! Cea mai mare ipocrizie se manifestă din partea sectorului privat: se plânge nevoie mare de faptul că statul nu face investiții, dar nici el, sectorul privat, nu se îmbulzește să investească, ba dimpotrivă, tot restrânge relativ investițiile. Cea mai simplă explicație: nu are nevoie să crească investițiile! Realizează profituri și fără investiții sau, mai precis, fără creșterea investițiilor ori cu investiții minime. Cât va dura această fază? Spre ce se vor îndrepta lucrurile?
Să vedem ce se întâmplă în lume în planul investiții/creștere economică, și apoi să ne întoarcem la România și să evaluăm specificul de aici. Pe vremea industrialismului clasic, pentru a obține o creștere a PIB era nevoie de o creștere mai mare, de regulă mult mai mare, a investițiilor. În perioada postbelică, odată cu revoluția tehnologică, incrementul necesar al investițiilor pentru creștere economică s-a diminuat, doar țările care urmăreau să reducă decalajele de dezvoltare trebuind să realizeze o devansare a creșterii investițiilor. În zilele noastre, în epoca informaticii și a digitalizării, creșteri în PIB se obțin în condițiile unor investiții cu creșteri în pas cu cele ale PIB-ului și, tot mai mult, cu creșteri mai mici sau chiar cu scăderi ale investițiilor. Ca urmare, rata investițiilor în PIB se diminuează la cote incredibile în urmă cu o sută de ani sau chiar cu cincizeci de ani. Impactul nebănuitelor progrese tehnologice este evident. Având în vedere că PIB-ul nu este altceva decât valoarea adăugată (adică salarii plus profituri) înseamnă că, per ansamblu, se pot obține creșteri ale profiturilor cu creșteri salariale mai mici sau, altfel spus, munca, deși mai bine compensată față de trecut, generează, prin asociere cu o tehnologie mult superioară, profituri mereu mai înalte. Investițiile se fac din profit. Și, privind procesul în repetabilitatea sa în timp, nevoia de investiții pentru obținerea de profit scade. La nivelul de ansamblu al PIB-ului, consumul poate crește, în timp ce investițiile scad. Se pot obține creșteri de PIB cu creșteri inferioare de investiții. Nu doar progresele tehnologice explică însă noua situație.