Filmele proaste în care este protagonistă România

Am impresia că, din lumea edenică a copilăriei mele (care se datora şi mediului protectiv pe care mi-l asigurau părinţii), am plonjat într-un lanţ de filme proaste.

Spun aceasta deoarece cred că realitatea în care trăieşti este de multe ori un film mai prost decât transfigurarea artistică pe care o face un regizor pornind de la realitatea din care se inspiră.

Acum câteva zile, România a început să joace într-un alt film prost, care mă duce cu gândul la o combinaţie între diferite filme traumatizante pe care le-am văzut de-a lungul timpului, ca „Midsomer Murders“(în care inspectorul Morse este meloman, bea bere şi miroase crimele dintr-o comunitate engleză aparent liniştită şi conservatoare), „7even“(în care protagonistul se duce în deşert, să primească un colet, în care se află capul soţiei sale, tăiat de criminalul pe care îl are în custodie), „Never Let Me Go“(în care este vorba despre nişte adolescenţi crescuţi şi educaţi în cel mai british mod cu putinţă, într-un colegiu-internat tipic, pentru a fi bănci vii de organe – filmul nu se termină cu arestarea traficanţilor), „Mordi e fuggi“(în care este vorba despre faptul că toată poliţia este coruptă şi e mână-n mână cu Camorra).

Dar cele patru exemple pe care le-am dat sunt de filme relativ bune (după părerea mea, cel mai bun este „Мordi e fuggi“/ „Mușcă și fugi“, cu marele actor italian Marcello Mastroianni în rol principal). Ultimul film în care joacă acum România, cu fetele acestea dispărute, legate cu sârmă, violate, eventual carbonizate, cu maşini cum vezi pe stradă zilnic, în care anchetatorii descoperă un cercel al unei posibile victime, păr şi altele, este un film de groază, şi încă unul foarte, foarte prost. În filmele la care mă referisem mai sus există personaje care joacă rolul prostului sau incompetentului, dar există, de asemenea, şi personaje care joacă rolul inteligentului şi competentului. Aici, avem de-a face cu un film foarte prost, întocmit de un regizor incapabil, în care toţi eroii joacă roluri de proşti, incompetenţi şi nechemaţi în lumea lor. Filmele pe care le-am pomenit au scenarii articulate. La final, băieţii de la Rotten Tomatoes se adună şi caută cu lumânarea greşelile scenariştilor, pe care le descoperă cu dificultate.

La Caracal? Bah, sărmana Sharon Tate, dacă ar vedea filmul acesta, ar râde cu lacrimi şi l-ar trimite pe criminal să ia lecţii de la Charles Manson. Toată povestea este incoerentă. Să-i luăm pe rând pe actanţi. Un procuror timorat, care se teme să acţioneze, poate ca să nu fie anchetat de Secţia Specială, după ce un alt procuror este anchetat de SIIJ pentru că s-a comportat cu o minoră adoptată ca şi cum ar fi fost un balot de paie într-un depozit en-gros. Nici măcar nu ştim sigur dacă procurorul de la Caracal s-a temut să acţioneze, dar aşa se spune.

Nişte poliţişti care au aşteptat să se crăcăneze de şase dimineaţa, stând dijurnă în faţa casei presupusului criminal, timoraţi de nişte câini agresivi, pe care puteau să-i potolească cu tranchilizante în câteva secunde. În acest timp, o fată era ucisă la câţiva metri de ei. Nici asta nu ştim sigur, dar aşa se spune. Acum, curtea şi grădina imensă a casei suspectului au fost transformate într-un macabru şantier arheologic. Se spune că acolo sunt găsite chiar în aceste momente oase, dinţi, resturi umane carbonizate şi alte grozăvii din acestea.