Invers de cum s-ar crede, statul minimal nu-i frate cu economia de piață!

Întâlnirea în spaţiul public cu aprecierea „statul român–stat scump“este bulversantă, aiuritoare, cu atât mai mult cu cât aprecierea vine de la un antreprenor român, pe deasupra și reprezentant al unei asociaţii de oameni de afaceri.

Și este bulversantă pentru că ignoră toate statisticile românești și europene, batjocorește realitățile însele, cel puțin în măsura în care statul român are cea mai mică pondere în economie, cele mai mici încasări din taxe și cel mai mic buget în raport cu PIB-ul dintre toate țările UE (vezi „România liberă“, 24 iulie 2019). Aprecierea este năstrușnică de-a binelea, cu atât mai mult cu cât costul statal fiscal pentru antreprenori a coborât atât de considerabil în ultimii ani, prin așa-numita politică de „relaxare fiscală“și transferarea integrală a contribuțiilor sociale în seama angajatului, încât a ajuns pur și simplu la nivel de paradis fiscal! Atunci, ce ar putea determina aprecierea menționată? Căci nu pare doar o vorbă aruncată în vânt, în măsura în care autorul ei o așază într-o ecuație existențialistă.

Mai precis, apăsarea statului scump de care vorbește ar fi devenit atât de grea încât ar fi ajuns să pună în discuție „economia deschisă“, putându-ne paște chiar un pericol de implozie de pe urma acestei apăsări! Și, insidios și savant, autorul aprecierii ne lovește în pălărie întrebându-se retoric dacă, vezi Doamne!, România mai are nevoie de economie de piață, de vreme ce statul scump ne îndreaptă în direcția inversă sau, mai rău, ne îndreaptă într-o direcție inversă după ce abia simțisem mirosul curat al „economiei deschise“! Să auzi și să nu crezi! Statul român – ăla păduchios și fără putințe – întoarce din drum România, din drumul victorios al acesteia spre economia de piață mântuitoare!

Este evident că ceva anume îl nemulțumește pe preopinentul nostru la statul român! Stimate preopinent, poate vă deranjează că statul român nu construiește autostrăzi și drumuri expres, să aibă pe ce sistemul privat să-și deruleze activitatea! Sau poate faptul că statul român nu finanțează ridicarea unor spitale ori a unor instituții de învățământ, să aibă sistemul privat forță de muncă sănătoasă și pregătită! Sau că nu face nimic împotriva emigrației dramatice a tinerilor, căci, din cauza emigrației, s-a ajuns în sistemul privat la criză de forță de muncă! Mai rău, poate vă deranjează faptul că statul român nu ajută sectorul privat autohton. Și, mai concret, faptul că statul român, din puținul pe care-l are, în loc să facă investiții în interesul sectorului privat, mărește salariile la stat, forțând astfel sectorul privat să-l urmeze, deși acesta n-ar dori absolut deloc! Păi, stimate preopinent, statul român a ajuns cam un coate-goale. În această stare a fost adus de cererile precise ale preopinenților privați români și străini. După 1989, s-a cerut fără nuanțări ca totul de la stat să treacă la privat, cât mai repede. Și a trecut! S-a reclamat fără echivoc ca statul să se dea la o parte, pentru că este cel mai prost administrator, și să facă loc celui mai bun administrator care este sistemul privat. Și statul s-a dat la o parte! Ce mai vreți, oameni buni, de la statul român?! I-ați prescris să fie stat minimal.