Co­nști­i­nța pro­fe­si­o­na­lă n-are de-a fa­ce cu mă­ri­mea sa­la­ri­u­lui

Ca­zul Ale­xan­drei a de­ve­lo­pat doar în câte­va zi­le sta­rea de­zas­tru­oa­să, fa­li­men­ta­ră, a sta­tu­lui ro­mân în re­lația cu ce­tățe­a­nul lui – si­tuație ca­re du­re­a­ză de de­ce­nii.

Romania Libera - - Op&ed -

ând in­tri și astă­zi într-o se­cție de Po­liție, întâlnești mult din at­mos­fe­ra an­te­de­cem­bris­tă – ace­lași aer stă­tut, de cas­che­tă da­tă pe ce­a­fă, ace­e­ași os­ti­li­ta­te față de pe­tent, ace­e­ași neîncre­de­re plic­ti­si­tă a ta­bla­gi­u­lui ca­re îți înre­gis­tre­a­ză în scârbă plânge­rea sau do­le­a­nța („Ah, nici mă­car nu știi adre­sa un­de ești se­ches­tra­tă?“), ace­e­ași bat­jo­cu­ră moc­ni­tă („Lă­sați, doam­nă, a fu­git cu un Făt-Fru­mos!“), ace­e­ași obrăz­ni­cie („Bă, ne­ne, spar­gem ușa, dar da­că fa­ta du­mi­ta­le e cu vreun hăn­dră­lău, ma­ta­le plă­tești tot de­ran­jul...“), ace­e­ași pros­tie pro­ver­bia­lă („Car­ti­e­rul Bold în Ca­ra­cal? Un­de vi­ne asta?“).

Ca­zul Ale­xan­drei a de­ve­lo­pat doar în câte­va zi­le sta­rea de­zas­tru­oa­să, fa­li­men­ta­ră, a sta­tu­lui ro­mân în re­lația cu ce­tățe­a­nul lui – si­tuație ca­re du­re­a­ză de de­ce­nii. Es­te o vraiște. Prac­tic, sco­pul pen­tru ca­re a fost in­ven­tat sta­tul – ace­la de a-și apă­ra ce­tățe­nii – es­te căl­cat în pi­ci­oa­re. Ța­ra es­te sfâșia­tă între pa­tru ne­no­ro­ciri:

1. Ne­po­tis­mul și nu­mi­ri­le po­li­ti­ce, cli­en­te­la­re – întin­zându-se până la sta­di­ul cel mai spe­cia­li­zat, ope­ra­tiv, în dau­na in­te­re­su­lui ce­tățe­ni­lor (ca­re ar tre­bui să fie pri­mul in­te­res nați­o­nal) – au de­venit o pla­gă. Pre­va­le­a­ză cul­tu­ra stră­ve­che, de pe vre­mea fa­na­ri­oți­lor, în ca­re ori­ce dre­gă­to­rie pu­bli­că es­te fo­lo­si­tă, în pri­mul rând, în scop per­so­nal.

2. Struc­tu­ri­le de fo­rță – Po­liția, Par­che­tul, Ser­vi­ci­i­le se­cre­te – acți­o­nea­ză cu fața spre ele înse­le și spre cei ca­re le nu­mesc șe­fii, și nu cu fața spre ce­tățe­an. Fun­cți­o­na­rii, în si­nea lor, se con­si­de­ră dea­su­pra le­gii. (Ni­ci­u­nu­ia, ori­cât de grav a greșit, nu i s-a întâmplat vre­o­da­tă ce­va mai rău de­cât… un tran­sfer tot la o struc­tu­ră de fo­rță.)

3. Lip­sa nor­me­lor, a pro­ce­du­ri­lor stan­dar­di­za­te, de­fal­ca­te pe ca­zu­is­ti­că, es­te en­de­mi­că. Lu­crul du­pă ure­che – ge­ne­ra­li­zat. Te­a­ma de far­seuri pa­ra­li­ze­a­ză in­ter­venția și se tran­sfor­mă în ali­bi­ul de a nu in­ter­ve­ni. 4. Indo­le­nța, ne­si­mți­rea, ne­pă­sa­rea, de­zin­te­re­sul, pre­zen­te la toa­te ni­ve­lu­ri­le, în dis­prețul ori­că­rei ur­me de co­nști­i­nță pro­fe­si­o­na­lă, ru­i­nea­ză apli­ca­rea ori­că­rei le­gi, ori­cât de bi­ne ar fi fă­cu­tă.

În Ro­mânia, nu le­gi­le tre­bu­ie schim­ba­te, ci poa­te po­po­rul. Căci tre­bu­ie să ne între­băm: de un­de vin toți acești in­di­vi­zi hi­doși și șe­fii lor, mici ce­aușești, de un­de pro­vin ei, nu tot din po­po­rul ro­mân??!! Ori­câți șe­fi s-ar schim­ba, es­te evi­dent, din pă­ca­te, că de­gra­da­rea es­te mult mai pro­fun­dă, a ajuns la ma­te­ria­lul de ba­ză, a atins re­sur­sa uma­nă. Nici vor­bă de vo­cație, nici vor­bă de co­nști­i­nță de­on­to­lo­gi­că, eti­că și mo­ral-pro­fe­si­o­na­lă. Să nu fa­cem con­fu­zie: co­nști­i­nța pro­fe­si­o­na­lă n-are de-a fa­ce cu mă­ri­mea sa­la­ri­u­lui, sol­dei, ono­ra­ri­u­lui etc. (Nu cred, de exem­plu, că – du­pă ce sa­la­ri­ul doc­to­ri­lor a cres­cut de trei ori – ca­li­ta­tea îngri­ji­rii me­di­ca­le în spi­ta­le­le din Ro­mânia s-a îmbu­nă­tățit de trei ori. De fapt, nu s-a îmbu­nă­tățit de­loc. Sau că, du­pă ce sa­la­ri­ul pro­fe­so­ri­lor a cres­cut cu 50 la su­tă, ca­li­ta­tea ac­tu­lui de învăță­mânt s-ar fi îmbu­nă­tățit cu mă­car un pro­cent. Nu s-a îmbu­nă­tățit de­loc.)

Co­nști­i­nța pro­fe­si­o­na­lă n-are le­gă­tu­ră cu re­mu­ne­rația – pen­tru că n-are preț. Es­te acel mo­tor in­te­ri­or, acel stan­dard de dem­ni­ta­te, an­co­ră exis­te­nția­lă, fil­tru, ba­ri­e­ră in­te­ri­oa­ră – cum vrem să-i spu­nem – ca­re nu te la­să, pur și sim­plu nu te la­să, nu-ți per­mi­te să acți­o­ne­zi alt­fel de­cât du­pă nor­me­le, re­gu­li­le, pro­ce­du­ri­le sta­bi­li­te pen­tru jo­bul tău, nu-ți per­mi­te să fușă­rești, să dai ra­sol, nu-ți per­mi­te fai­mo­sul et­nic „mer­ge și-așa“. Acest „mer­ge și-așa“a ucis-o pe Ale­xan­dra. Co­nști­i­nța pro­fe­si­o­na­lă acți­o­nea­ză în spe­cial când nu ești con­tro­lat, când nu te ve­de ni­meni, es­te im­pul­sul in­te­ri­or ire­pre­si­bil ca­re nu te la­să să faci lu­cru­ri­le prost sau, și mai rău, să nu le faci de­loc.

Or, pro­ble­ma prin­ci­pa­lă în Ro­mânia stă toc­mai în di­so­luția, în fa­li­men­tul, în de­zas­trul, în gau­ra ne­a­gră ca­re a ajuns co­nști­i­nța pro­fe­si­o­na­lă. Ori­câți șe­fi s-ar schim­ba și ori­câte le­gi s-ar da, nu vei pu­tea să ții un șef 24 din 24 ore lângă ope­ra­to­rul de 112, pen­tru a-l obli­ga să ia în se­ri­os ape­lu­ri­le dis­pe­ra­te ale unei mi­no­re vi­o­la­te, și nu vei pu­tea pu­ne un șef lângă fi­e­ca­re pro­cu­ror ca­re – în loc să le spu­nă po­lițiști­lor să in­tre ime­diat pe caz de vi­ol, fă­ră ni­ci­un man­dat – aște­ap­tă paște­le cai­lor. Și nu vei pu­tea pu­ne lângă fi­e­ca­re caz Ale­xan­dra câte un un­chi Cum­pă­nașu – fă­ră de ca­re poa­te nici n-am fi ști­ut că se pe­tre­ce ca­zul Ale­xan­dra. Între­ba­rea es­te: prin ce me­ca­nism con­tor­si­o­nat de men­ta­li­ta­te tri­ba­lă, oa­me­nii de pe aces­te me­le­a­guri se schim­bă ca­rac­te­ri­o­lo­gic când trec de la apar­te­ne­nța la po­por (adi­că atunci când ies din ma­rea ma­să a oa­me­ni­lor de rând) la apar­te­ne­nța struc­tu­ri­lor de Stat, în spe­cial la sis­te­mul de fo­rță (Par­chet, Po­liție, Ser­vi­cii se­cre­te)? Cum bas­cu­le­a­ză ei de la o sta­re la alta? Orbeții aceștia ai hao­su­lui, ai in­di­fe­re­nței, ai in­do­le­nței, ne­pă­să­rii, bat­jo­cu­rii, Va­si­li­cii și Flo­reștii ca­re ne ori­pi­le­a­ză la fi­e­ca­re pas au și ei ru­de, pri­e­teni, cu­noști­nțe – toți oa­meni cum­se­ca­de, re­vol­tați acum de ce­ea ce se întâmplă la Ca­ra­cal, dar ca­re, da­că mâi­ne s-ar an­ga­ja în sis­tem, ar de­ve­ni și ei la fel de in­di­fe­re­nți, in­do­le­nți, ne­pă­să­tori, bat­jo­co­ri­tori, ar de­ve­ni și ei Va­si­lici și Flo­rești. Cum? Și de ce pa­re asta să fie o ca­rac­te­ris­ti­că doar a ro­mâni­lor? Nu se știe.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.