Sminteli în formă continuată
Ministrul de Interne pleacă, șeful Poliţiei pleacă, dar incompetenţa, indiferenţa, dezinteresul, nesimţirea, obrăznicia rămân. E chestie de ADN.
La Galați, o fată plină de sânge, în plină stradă, nu primește nicio reacție de sprijin din partea unui echipaj de Poliție staționat la un metru distanță, în pofida trecătorilor care îl somează să acționeze. Sancțiunea aplicată polițiștilor în cauză? Vor patrula biped, nu în mașină! Te-ar umfla râsul, dacă nu ar fi de plâns.
La Dioști – satul din Dolj de unde a dispărut, în aprilie, Luiza, fata pe care Dincă a recunoscut că a ucis-o – o altă fată de 15 ani, Isabela Bira, s-a ciocnit de Poliție, dar a avut noroc, ea scăpând totuși cu viață. La apelul ei repetat de ajutor – fiind hărțuită de fostul ei iubit, care i-a intrat în curte de două ori cu toporul („Îți pun capul în gardul școlii!“) –, lucrătorii de la secția de Poliție i-au răspuns: „Te amendăm dacă mai suni la 112!“. Care secție de Poliție? Aceeași care s-a (dez)ocupat, într-o primă fază, și de cazul dispariției Luizei. Care polițiști? Aceiași care i-au replicat mamei Luizei că fiica ei „a plecat cu un FătFrumos“. Pam-pam.
Pe zi ce trece,se dovedește că impotența lustruită,cu ștaif, a structurilor polițienești de stat – care au masacrat cazul Alexandrei și al Luizei și al celor 400 de dispăruți doar în 2018
– nu este excepția,ci chiar regula lor de comportament,chiar felul lor de a fi.Un
modus vivendi halucinant pentru o țară intrată – calendaristic – în secolul 21 și membră – formal – în UE.Cei în cauză, mulți,sunt atinși de ceea ce dna Ingrid Mocanu numește inspirat „sindromul dumnezeirii“,căruia însă i-aș extinde conținutul avut în vedere de autoare, de la autosuficiența profesională la una și mai gravă,falimentară în ordinea funcționării statului de drept – „autosuficiența impunității“.
Modul lor de a se comporta în exercițiul funcțiunii este unul nu de servant al societății civile – cum ar trebui să fie –,ci de stăpân al ei (prin pârghii văzute sau nevăzute),de staroste deghizat în agent, care nu riscă nicio consecință în caz de rea conduită și de batjocorire a celor pe care sunt plătiți să-i deservească.Mai pe românește,dacă ești om de rând,și nu persoană publică, dacă nu vii din partea „cuiva“sau nu sună nimeni pentru tine, te poți considera fiul ploii,nu se uită nici dracu’ la tine,ba mai ești luat și la mișto, dacă nu ești făcut de-a dreptul suspect în cauza pe care ai venit s-o reclami. Or,arbitrariul și umoarea personală fiind două sminteli ce înfloresc cu precădere la cei care se bucură de impunitate (deasupra lor nemaifiind nicio altă entitate dispusă să-i cenzureze), respectivii se văd niște „mici dumnezei“,mai exact,ținând cont de timp și loc,niște mici ceaușei post-decembriști.Ei reprezintă proiecția freudiană,peste decenii,a unei perioade represive,în care instituțiile de forță nu deserveau,ci însclavizau populația,și care,iată,hăituiește – și după 30 de ani – mentalul patriarhalo-tribal autohton, născând,în continuare,monștri cu epoleți. Poliția luptă acum pe toate fronturile nu pentru corectarea de fond a prestației, ci pentru salvgardarea propriei imagini. Coarnă,Ciocan și ceilalți gladiatori de ecran muncesc din greu să dreagă busuiocul. Dar nici chiar ei nu pot să explice de ce expertizarea laptopului și a telefoanelor inculpatului survine la 10 zile de la eveniment. De ce câinii de depistare a urmelor au apărut așa târziu în scenă? De ce petele de sânge n-au fost prelevate în prima zi? Amatorism înfiorător, delăsare sau... complicitate cu infractorul? Cine poate ști?