ca afa­ră!“„Vrem o ţa­ră

Romania Libera - - Op & Ed -

S-a cre­at un mit al dias­po­rei. Cred eu, între­ţi­nut de băi­e­ţii din Pă­du­re, cei că­ro­ra nu le-a ie­şit anul tre­cut asal­tul asu­pra Guvernului,iar în re­pli­că, exact ca-n sin­dro­mul Stoc­kholm,în ca­re vic­ti­ma em­pa­ti­ze­a­ză cu tor­ţi­o­na­rul său, prim­mi­nis­trul le-a dat ju­mă­ta­te de mi­liard de lei gra­ti­fi­ca­ţii pen­tru mo­dul cum apă­ră ţa­ra, pro­ba­bil, de po­li­ti­ci­e­nii ho­ţi. N-o să ve­de­ţi vreun ge­ne­ral SRI că um­blă du­pă că­ca­ţii de câini prin par­curi.Ast­fel de înste­la­ţi sunt o ex­cep­ţie de la joc.Pen­si­o­na­ţi la aproa­pe 50 de ani, au fir­me de pa­ză ca­re asi­gu­ră pro­tec­ţia fir­me­lor de stat. În par­ti­cu­lar ar fi oa­meni de afa­ceri, în re­a­li­ta­te ră­mânând in­di­vi­zi le­ga­ţi la adă­pă­toa­rea sis­te­mu­lui,adi­că la ba­nii pu­blici pe ca­re-i vântu­ră tot ei,băi­e­ţii din spa­te­le in­dig­na­ţi­lor.

„Vrem o ţa­ră ca afa­ră!“,stri­gă aşa-zi­sa dias­po­ră.Dar ca­re aca­să nu vrea să mun­ce­as­că pre­cum afa­ră.La bani ro­mâneş­ti,mun­că ro­mâneas­că,s-ar spu­ne. Trist e că în ţa­ră au ră­mas doar pu­to­ri­le, loa­ze­le şi asis­ta­ţii so­cial.Nu gă­seş­ti un om să dea cu sa­pa în gră­di­nă,ca­re să mun­ce­as­că mai mult de 2-3 ore şi să ce­a­ră 200-250 de lei, adi­că 50 de eu­ro,cam cât un zi­li­er în Ita­lia. Me­se­ria de plângă­ci­os de mi­lă e la ma­re cău­ta­re în Ro­mânia.Pen­tru că nu avem un ma­na­ge­ment al efi­ci­en­ţei, pro­duc­ti­vi­ta­tea nu e ca ace­ea de afa­ră.Când vor­be­am,prin anii ’90,des­pre mo­de­lul ger­man de mun­că, un fost di­rec­tor de fa­bri­că mi-a re­co­man­dat să ţin cont că nu lu­crăm aici cu nem­ţi. Du­pă 30 de ani,dias­po­ra mea s-a întors în ţa­ră.A mea,ca­re?

Prin anii ’80,mul­ţi bă­nă­ţeni şi-au luat for­mu­la­re­le mici sau for­mu­la­re­le mari de ple­ca­re în Ger­ma­nia,asta du­pă ce ru­de­le de aco­lo plă­te­au vreo 30.000 de mărci vest-ger­ma­ne la oa­me­nii Se­cu­ri­tă­ţii. Du­pă un ar­beit de vreo 20 de ani prin uzi­ne­le ger­ma­ne,s-au reîntors cu pensiile de aco­lo şi trăi­esc în pre­aj­ma Ti­mi­şoa­rei.Nu s-ar mai întoar­ce în Ger­ma­nia,dar au şi o je­nă în a po­ves­ti ce umi­lin­ţe au îndu­rat prin­tre cei de afa­ră.Slo­ga­nul „Vrem o ţa­ră ca afa­ră“îi prin­de în joc.Nu se gândesc la cum au

mun­cit,nu­mai la ce be­ne­fi­cii de sis­tem de asi­gu­rări,ce au­tos­tră­zi au cei de afa­ră.Sunt de acord că tre­bu­ie să gră­bim rit­mul.Dar ce fac ei,la 50-60 de ani? Se odih­nesc.N-au ni­cio ini­ţia­ti­vă pri­va­tă.„Ro­mânii sunt ho­ţi, Fis­cul e prea rău“,şla­gă­rul le hră­neş­te le­nea şi le ob­struc­ţi­o­nea­ză min­tea.

Anul tre­cut,la un con­cert de jazz la Sânge­orz-Băi,un tânăr venit de afa­ră,cu pal­mă grea şi min­te pu­ţi­nă,îi se­du­cea pe câţi­va ado­les­cen­ţi cu rai­ul de afa­ră.La ple­ca­re,l-am in­vi­tat doar pe ce­tă­ţe­a­nul eu­ro­pe­an la o be­re.L-am între­bat cu ce se ocu­pă în Pa­ra­di­sul oc­ci­den­tal.Mi-a spus că mun­ceş­te în con­struc­ţii.L-am ches­ti­o­nat da­că îşi per­mi­te să me­ar­gă în clu­buri,să ia­să cu ga­gi­ci­le lor,să ai­bă un con­fort de via­ţă.La ti­rul meu de între­bări a lă­sat ca­pul ple­cat. Mi-a răs­puns că aşa e prin­tre bis­tri­ţeni, omul tre­bu­ie să se lau­de că o du­ce bi­ne, alt­fel nu e bă­gat de ni­meni în se­a­mă. Re­venind la mi­tin­gul dias­po­rei,PETu­ri­le s-au strâns,lu­mi­ni­ţe­le s-au stins, dar pro­ble­ma ră­mâne.Cum cre­ăm o ţa­ră ca afa­ră cu pu­to­ri­le ră­ma­se aca­să şi cu lău­dă­to­rii veni­ţi în va­can­ţă? De ce dias­po­ra înţe­le­ap­tă, cea din top-ma­na­ge­men­tul fir­me­lor de afa­ră,nu se im­pli­că? Îi e ru­şi­ne de apar­te­nen­ţă.Ştie că un om ca­re-şi hu­leş­te ori­gi­nea îşi ba­te joc de stră­mo­şi. Impe­ra­ti­vul „să se fa­că!“e de­ja obo­si­tor. „Ci­ne nu sa­re ia con­dam­na­re!“,par­că aşa se ţi­pa prin pia­ţă.Dar ci­ne sa­re să adu­că un proi­ect de ţa­ră? Mai sa­re ci­ne­va? Pen­tru mi­ne, ches­ti­u­nea e oa­blă.Afa­ră, în ge­nun­chi,fre­când po­de­le; aici,în pi­ci­oa­re,înju­rând ca bir­ja­rii.Ca­re dias­po­ră, dom­ni­lor? Cea ca­re nu se înghe­su­ie să se înscrie în re­gis­trul elec­to­ral pen­tru vo­tul prin co­res­pon­den­ţă şi ca­re aşte­ap­tă zi­le­le ale­ge­ri­lor să dea buz­na în sec­ţi­i­le de vot? Ci­ne­va spu­nea,re­cent,că ro­mânul a ră­mas cu de­prin­de­ri­le de pe tim­pul lui Ce­au­şes­cu. Să stea la co­zi.Dar co­zi­le mă­nâncă timp şi înte­ţesc bârfe­le ce­lor ca­re în via­ţa lor n-au să­dit un pom.

Apa­tri­zii nu pot să ne dea lec­ţii des­pre iu­bi­rea de ţa­ră.Când ce­lor din ge­ne­ra­ţia noas­tră le-a stră­lu­cit mi­ra­jul Occi­den­tu­lui, mul­ţi din­tre dias­po­re­nii de azi nu ştiau ca­re e di­fe­ren­ţa din­tre un burg şi un vil­le. Am fi pu­tut să ră­mânem şi noi în bi­ne­le de puf, dar am pre­fe­rat me­reu să ne întoar­cem pen­tru că ră­dă­ci­ni­le ne erau prea înfip­te.De aia un dias­po­re­an nu-şi va fa­ce ni­ci­o­da­tă mo­şie.N-are în ge­ne­ti­ca is­pă­şi­rii con­di­ţi­ei de vi­e­ţu­i­tor vâna de boi­er pă­mânte­an.Eu încerc să o cul­tiv.O Eu­ro­pă a apa­tri­zi­lor mă de­pri­mă şi mă îngână să cred că Har­rari are drep­ta­te. În 2050,5%,po­tri­vit es­ti­mă­ri­lor sa­le,vor fi înzes­tra­ţi cu înţe­lep­ci­u­ne,res­tul vor fi tur­me de asis­ta­ţi şi de­pen­den­ţi de gad­get-uri. În timp ce în une­le sta­te din lu­me se prog­no­ze­a­ză ple­că­ri­le în spa­ţii in­ter­ga­lac­ti­ce,ro­mânii con­ti­nuă răz­boi­ul ro­mâno-român,fă­ră a-şi da se­a­ma că nu sunt de­cât unel­te­le ce­lor ca­re vor să pri­va­ti­ze­ze şi ga­la­xia,în timp ce pe idi­o­ţii uti­li i-au pus la ju­gul urii şi al de­făi­mă­rii. To­tul nu e de­cât o in­gi­ne­rie so­cia­lă.Să­mânţa urii are ger­meni străini.E apa­tri­dă. Poa­te vom înţe­le­ge vre­o­da­tă de ce boi­e­rii îşi tri­mi­te­au co­pi­ii la studii şi îi obli­gau să se întoar­că.Pă­mântu­ri­le nu pot fi ex­pa­tria­te. Dias­po­ra in­dig­na­tă nu e de­cât un con­cept cre­at în la­bo­ra­toa­re­le de înro­bit Ro­mânia şi de aprins răz­boi­ul ro­mâno-român.Cei ca­re nu plă­tesc ta­xe­le în ţa­ră și n-au dat bani nici pe asi­gu­ră­ri­le de să­nă­ta­te cred că mai bi­ne s-ar ab­ţi­ne să ne dea lec­ţii.Vin de aco­lo,din lu­mea ple­to­rii so­cia­le şi a ar­bei­tu­lui for­ţat,du­pă nor­me şi re­gu­li,fă­ră a avea, ca pa­şop­tiş­tii,un nod bi­ne fă­cut la cra­va­tă. Un căp­şu­nar nici mă­car nu ştie ca­re e re­ţe­ta pro­duc­ţi­ei mul­ti­ple,dar­mi­te să vi­nă aca­să şi să cre­e­ze o fer­mă si­mi­la­ră.Omul ca­re mun­ceş­te n-are timp de uş­che­a­la gândi­rii pro­fun­de.Îi e mai uşor să dea sen­tin­ţe şi să plim­be ra­me­le pre­fa­bri­ca­te ale urii prin cer­cul de­se­nat de gar­di­e­nii urii, de­cât să adu­că pu­te­rea exem­plu­lui. Ne-am cam plic­ti­sit de lec­ţia da­tă de ban­dan­te unui sis­tem me­di­cal de top eu­ro­pe­an.

Me­se­ria de plângă­ci­os de mi­lă e la ma­re cău­ta­re în Ro­mânia.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.