De ce nu se trece la proslăvirea directă a evaziunii fiscale?!

Guvernul a lansat un fel de „amnistie fiscală“.

Afost numită oficial „restructurare a datoriilor“, în încercarea disperată de a mai adăuga ceva la niște venituri insuficiente, pentru a acoperi cheltuieli publice mereu sporite, care lasă în urmă cel mai mare deficit bugetar, la jumătatea anului, din toți anii de la criză încoace.

Abordarea este cu totul și cu totul greșită. Amnistia fiscală creează, în mod obiectiv, hazard moral. Dând posibilități celor care nu și-au achitat obligațiile fiscale, îi penalizează pe cei care în mod corect au făcut-o integral și la timp, îndemnându-i să evazioneze și ei în viitor. Amnistii fiscale nu se acordă decât eventual celor care își repatriază de afară bani și averi, în ideea că acestea rămân spre fiscalizare la fața locului de aici înainte, Fiscul alegându-se cu un câștig pe termen lung. Amnistia fiscală pentru cei care nu și-au plătit integral și la timp obligațiile fiscale ce le reveneau intern este o pură prostie, căci îi încurajează pe contravenienți și îi invită pe contribuabilii onești să devină contravenienți.

Nu știm cu ce se va solda concret până la urmă, dar amnistia fiscală decisă este măcar un prilej de a evalua fiscalitatea din România și mult evocatul, dar din păcate arhimistificatul subiect al evaziunii fiscale, de care se leagă direct amnistia în discuție.

Mai mult sau mai puțin oficial, evaziunea fiscală – adică obligațiile fiscale ale contribuabililor neachitate într-un an – este estimată la cel puțin 16-17% echivalent PIB. Evident, dacă se are în vedere „stocul“de datorii neplătite în contul obligațiilor către stat, suma se dublează, triplează... Multe semne de întrebare se ridică în legătură cu dimensiunea evaziunii fiscale, pentru că nu este clar în cazul fiecărei categorii de impozit ce este considerat a fi de achitat la stat. Exemplul cel mai relevant este cel privind fiscalizarea profiturilor. Nu este pe deplin precizat dacă ceea ce încasează concret statul în contul impozitului pe profit este din profiturile declarate sau din profiturile ce ar trebui declarate. Diferența este imensă. Companiile străine din România, la o cifră de afaceri de peste jumătate din total, obțin, la rata de rentabilitate cu care lucrează, cel puțin 70% din ansamblul profiturilor, dar, umflându-și fictiv cheltuielile și măsluind prețurile de transfer din relațiile cu subsidiarele surori de pe alte piețe, declară profituri ridicol de mici (ba chiar și pierderi), per total fiind vorba doar de vreo 10-15% din cele reale. În funcție de care dintre profituri – cele reale sau cele declarate – este calculată evaziunea fiscală? Cu ocazia „amnistiei fiscale“, Ministerul de Finanțe a comunicat că ar avea de încasat de la datornici 98,6 miliarde lei. Nu se precizează din ce perioadă. Suma – deși, evident, cumulează debite nu dintr-un singur an – nu reprezintă decât vreo 10% echivalent PIB, deci sub cota menționată pentru evaziunea fiscală. Nu se poate deduce de unde ar putea proveni „necorelările“. Singurul lucru cert este că nu intră în discuție cumva, măcar în vreun fel, controversata externalizare fără fiscalizare a grosului profiturilor realizate de capitalul străin – de departe cea mai mare evaziune fiscală din România!