Dl Thomsen avea dreptate: poporului român îi lipsește „catharsis”-ul

Ca băiat bătrân ce mă aflu, votul din 26 mai mi-a adus aminte de un vot cu multe similitudini, deși poate cu și mai multe deosebiri, din urmă cu aproape un sfert de secol. În anul de grație 1996, poporul român, criticat pentru reminiscențe comuniste și pus la zid de intelectualii cei mai aerisiți că nu este în stare să înțeleagă interesele țării în Europa și în lumea transatlantică, i-a scos prin vot, când nimeni nu se aștepta, pe Ion Iliescu din fruntea țării și PSD de la guvernare. Cei de dreapta (cum li se spune și celor ce au câștigat acum la votul din 26 mai) au preluat guvernarea. În același haos ca și acum! Stânga a devenit ciuma de care trebuia fugit. N-a trecut mult timp și ciuma a căpătat și mai multă anatemizare: „ciuma roșie”! Și tot spectrul politic, dar tot, cu comuniști și securiști, a trecut de la stânga la dreapta. Până și PSD a devenit unicul probabil partid din lume care, rămas a se da de stânga, a început să se legitimeze și să se laude cu măsuri de dreapta! Haos perfect! Că guvernarea de dreapta a sfârșitului anilor 90 a fost un eșec și că la alegerile din 2000 au ajuns să se înfrunte Iliescu și Vadim nu a fost de vină poporul român. Doar eventual în mintea unor intelectuali care-l disprețuiesc! Poporul are întotdeauna dreptate. Ce se va întâmpla acum cu preamăritorii de dreapta câștigători ai alegerilor din 26 mai, care pe deasupra sunt și dreptcredincioși europeni?! Vadim a murit și Iliescu, foarte în vârstă de altfel, are dosar penal! În tumultul – desigur de dreapta – de la sfârșitul anilor 90, am ajuns și eu, om de stânga de când mama m-a făcut, ministru pentru două luni și jumătate. Cel mai probabil ca unul din cei 15000 de specialiști cu care guvernarea timpului se prezenta a fi în măsură să-i pună la lucru. Nu cunoscusem dinainte că ministerul la care fusesem numit era mai mult o structură-fantomă (nu era ordonator de credite, n-avea inițiativă legislativă, salariile le lua de la Secretariatul General al Guvernului). Dar se numea pompos: Ministerul Reformei. N-am știut cum să ies mai repede de unde intrasem. Oricum, n-a durat decât foarte puțin! Dar, în această calitate de ministru al reformei, am avut cum se spune contacte instituționale frecvente cu cel ce se ocupa pe vremea aceea de la FMI de România.