Orban e dintre puţinii care n-au nevoie de scări pentru a urca în anumite poziţii
este încă îngăduită tihna concordiei. Vechiul dicton roman: divide et impera e mai tare decât calul troian, vârât în cetate. Dacă Ludovic Orban va primi investitura parlamentului (tare mi-e teamă că se va bloca la voturile lui Victor Ponta, iar băieţii vor scoate din pălărie „alesul“) nu organizarea jihadului împotriva „grelei moşteniri“ar trebui să-l mâne în luptă pe liderul liberal, ci doar fapta guvernamentală, în acord cu năzuinţele oamenilor.
O eşuare a guvernării Orban ar fi o trambulină pentru neomarxişti, care de-abia aşteaptă să-l readucă pe Wilson, stăpânul ministerului adevărului, din 1987, pe cai mari.
Dacă liberalii eşuează, neomarxiştii preiau ştafeta
adversarului. Chemi agenţii revoluţiei care le imprimă pe cap stigmatul, iar oamenii binelui ocupă sistemul public. Nimeni nu se va mai împotrivi.
Dacă tot a fost în casa bardului de la Bădăcin, lui Ludovic Orban ar trebui să i se citească vorbele fruntaşului ţărănist: „Avem întâi nevoie de oameni de caracter şi oneşti şi numai pe urmă de oameni pricepuţi în conducerea treburilor publice; între un hoţ fără caracter, dar priceput şi între un om cinstit, dar mai puţin priceput, eu am preferat toată viaţa pe acesta din urmă.
... Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu hotărârile mele nu mi le schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi pentru neam, asta fac. “Iuliu Maniu
În urmă cu vreo 20 de ani, Corneliu Coposu m-a rugat să-l conving pe Vintilică Brătianu să revină de la Paris. L-am convins. L-am ajutat să se repatrieze şi să-şi facă un partid liberal. Era vremea când Patriciu,Tăriceanu etcomp nici nu voiau să audă de vreo alianţă cu PNŢCD.
Destinul a făcut ca Vintilică să moară repede.Am plecat cu Horia Rusu şi Dinu Patriciu înspre Florica. Locul înmormântării sale. Ei discutau despre cum refac liberalismul prin ei înșişi. În cripta brătienilor, cei doi s-au făcut mici când a apărut Corneliu Coposu. După slujba religioasă, Seniorul a depus o coroană de flori şi a spus cu voce calmă, dar apăsată: „Odihneştete în pace în cripta ilustrei familii, fără de care România modernă n-ar fi fost posibilă. Rămâi cu bine, Vintilică, dragă!“Apoi s-a îndreptat spre mine şi m-a întrebat dacă doresc să-l însoţesc. N-aveam maşină. Şi am răspuns că da. Pe drum l-am întrebat despre cum a putut să vorbească atât de frumos despre duşmani. De la Florica până la Bucureşti, mi-a făcut o lungă teorie despre inexistenţa duşmanilor în politică. Adversari, da, dar duşmani nu! Alte vremi, alte caractere şi altă şcoală...