Încă o victorie. Suntem terminați

Klaus Iohannis câștigă. Ordinul pe unitate e executat. Propaganda-i cu motoarele încinse.

Victoria-i demult pregătită. Trâmbițată de toate vuvuzele din dotare, nu surprinde pe nimeni. Bățosul președinte, cu toate proptele sistemului, pe post de suspensor, e în extaz. Zâmbetul său de felină anunță ce va fi. Ce va fi? Ne așteaptă un regim personal. Erdoklausul va arăta lumii că experimentul “România” reușește. O țară îi e captivă. Cu gâtul în laț, mulțimea speră ca jugul să fie totuși Crucea lui Hristos. De partea cealaltă a oglinzii, unii văd chiar imaginea Reichtstagului incendiat. Un partid câștigă. Un singur om și ai lui au libertate absolută. E mandatat de votul popular. Până la victoria finală e doar un zid. Al lagărului.

Într-un vitraliu se vede cum bat pasul gărzile cu diagonală la cingătoare. Lumea ovaționează în delir liderul charismatic. Câștigătorul absolut al alegerilor face guvernul. Ce mai contează că doar unii își mai amintesc ce a urmat?

Poporul și atunci şi acum e în extaz.

Cinci ani de acțiune, fără “reacțiune”. Iată un rezultat previzibil. Biruința lui Iohannis pare astăzi maximă. Electorii îi pun un mandat de “forță’’ în brațe. Urmează o vreme de divizie fantastică. Ca-n timpurile împăraților romani.

Klaus Iohannis câștigă. Ordinul pe unitate e executat. Propaganda-i cu motoarele încinse. Victoria-i demult pregătită.Trâmbițată de toate vuvuzele din dotare, nu surprinde pe nimeni. Bățosul președinte, cu toate proptele sistemului, pe post de suspensor, e în extaz. Zâmbetul său de felină anunță ce va fi. Ce va fi? Ne așteaptă un regim personal. Erdoklausul va arăta lumii că experimentul “România” reușește. O țară îi e captivă. Cu gâtul în laț, mulțimea speră ca jugul să fie totuși Crucea lui Hristos.

De partea cealaltă a oglinzii, unii văd chiar imaginea Reichtstagului incendiat. Un partid câștigă. Un singur om și ai lui au libertate absolută. E mandatat de votul popular. Până la victoria finală e doar un zid.Al lagărului.

Într-un vitraliu se vede cum bat pasul gărzile cu diagonală la cingătoare. Lumea ovaționează în delir liderul charismatic. Câștigătorul absolut al alegerilor face guvernul. Ce mai contează că doar unii își mai amintesc ce a urmat?

Poporul și atunci și acum e în extaz. Cinci ani de acțiune, fără “reacțiune”. Iată un rezultat previzibil. Biruința lui Iohannis pare astăzi maximă. Electorii îi pun un mandat de “forță’’ în brațe. Urmează o vreme de divizie fantastică. Ca-n timpurile împăraților romani.Aplaudați chiar și de gladiatorii care mureau. Excepționalismul, dus la paroxism. O beție națională. Mulți dintre alegători cred că victoria le va aparține. Iată că perfida acțiune a Diavolului reușește într-o Românei în care până și adversarii îi stau la picioare. Ce urmează, se întreabă mulți dintre români?

Un tur doi fără emoții și un an de pregătire pentru majoritatea viitoare din parlament. Dream team-ul prezidenţial e cu școli înalte. Dispune de instrumente într-o ţară răpusă.Adversarii sunt în vrie. Ce poate fi mai plăcut președintelui?

Vine vremea când va da ordine de pe pârtia de schi sau din Maldive. Poza lui o să fie pusă de românii de bine în geam. Poporul e deja pregătit să se bucure. Să trăiască din iluzii. I se va spune că trebuie să se sacrifice. Să o ducă prost, să fie umil, că a lui va fi veșnicia și fericirea din cer, dar nu și de pe pământ.

Aici e maxima biruinţă. Flămândul să creadă că e sătul, ologul că merge și orbul că vede. Nu e ceva colosal? O lume, hrănită din imaginarul colectiv. Mușchiuleţii fi-vor screenshot-uri. Corpocraţia se va mulţumi cu puţinul din portofel, pentru ca acţiunile corporaţiei să crească mai bine, se va ferici cu bucurii mărunte, nu va ști că omologul său de dincolo ia triplu, pentru aceeași muncă. Nu e “Satan” învingător? Maxim. Ca la box.Adversarul e numărat la bară. Ciumegul identitar lovește în uralele mulţimii. Ura și la gară, spre vremurile mai bune.

Există și o parte consistentă a populaţiei care se mai miră. Cum de a luat atât președintele, fără să facă nimic. Aceeași grupare e tot mai fără vlagă. Pare că de mâine capitulează. Dă-mi o pârghie și voi muta tot universul, avea să ceară Aristotel. Lui Iohannis poporul îi dă funia și toţi merg încolonaţi, precum elevii din “Another Brick in the Wall.” Spectacolul fierbe la maxim.Aplaudacii nici nu simt cum le ard mâinile, nici nu-și imaginează că purgatoriul e plin de trepte ale faptelor bune.

Peluza strigă: victorie! Arbitrii ridică mâna învingătorului. Corul robilor fredonează, pe bune, Requiem-ul, dar nu știe înţelesul partiturii. Și cum să nu fie maximă victoria?

Românii par fericiţi. Diaspora dă lecţii. Un vacarm de se cutremură și Colloseum-ul. Bucuria dă adrenalină. Deodată nimeni nu mai are poftă de carne. Se hrănește cu plăcuţa suedeză băgată în dinţi. Cât de bucuros e Lucifer? Lucrarea i se împlinește. Singuri, oamenii cer să meargă spre ghilotină.Trăim vremuri excepţionale. Mulţimea e în delir. Ici colo, mai icnește câte un cârcotaș care mă corectează că nu se spune corpocrat, ci coprocat. Cea ce neîngenunchiaţii, din ce în ce mai puţin, văd drept o coprocraţie, adică o adunare căcănie, degeaba comentează și traduc limbajele elevate ale nesupunerii. Majoritatea decide în democraţie. Doar asta o știe și Bejineni, femeia care-mi aduce laptele. Și ea votează. Dar nu știe că softul poate face ponderări.Adică,votul ei să se subţieze la talie și pare “plin,’’ ca sânii săi focoși. Câtă bucurie în ochii ei că i-a tras-o măritului împărat? Nici nu știe ce a păţit în tabletă. Și nici nu înţelege. E liberă ca vieţuitoarele din ferma sa, care dacă nu sunt închise noapte, vin prădătorii.

Tăunii din fundul calului o pișcă pe vacă de nas. Și taurul din jug, chiar nu simte nicio apăsare.

Poporul s-a predat la cheie. Învaţă din mers traiul pe datorie. Cum să le fie bine elitelor ca și lui să-i fie senzaţia de bine. Nu pot descrie stările colective. Macondo, pentru iniţiaţi, e satul crescut de monștii într-o ţară nouă, care apar în chip de profeţi ce predică binele. Mulţimea „juisează”. E ca un meci de box pe computer. Dai click și ciumatul cade. Degeaba îţi măsori mușchii.Ai senzaţia că tu ești ca gladiatorii. Lucrul cu imaginarul colectiv, o treabă serioasă. Doar scriitorii de geniu și laboranţii esteticii sociale știu cum să rânduie lucrurile. E maximul ce se poate obţine. Ce face o simplă „plăcuţă suedeză” nu doar dintr-un singur om, ci dintr-o populaţie? Te întrebi ca prostul. Și așa îi dau dreptate lui Paler, că nu mai suntem demult un popor, ci o populaţie.

Victoria lui Iohannis e citită altfel, doar de șoarecii bibiliotecilor.Templul bunăstării servit de imaginar e precum plastelina. Se reface. Suflă Arhiducele coprocraţiei și mulţimea aplaudă precum copiii. Sper să nu urmeze un alt Sarajevo. Nu e fancy că trăim vremuri magice?