Despre iubirea creștină

Despre om se vorbește azi mai mult fragmentar – ca ființă capabilă să muncească, cerebrală, ca una care are idealuri și întreprinde, una care imaginează sau se interesează de sine, chiar ca una comercializată. La drept vorbind, nu este însă realistă vorbirea despre om fără a capta întregul pornirilor, capacităților și acțiunilor sale, ca și al obiectivărilor, precum și al dificultăților vieții lui.Iar întregul include iubirea (Liebe,Amour, Love,Amore) – exprimată sau doar tăinuită, reprimată, sublimată, uneori convertită în marfă. Adesea, iubirea este copleșită de imperative de supraviețuire, dorințe de cucerire, aspirații de dominare. Ea rămâne însă mereu o posibilitate.

Nu este om care să nu fi fost mișcat la un moment dat de un anume fel de iubire. Isus din Nazaret a considerat iubirea drept cea mai mare bogăție în viața omului și cheia re-umanizării vieții. Și astăzi viziunea sa este reper.

Fiind însă atât de prezentă în viață, iubirea pare la îndemână, ușor de înțeles. De aceea,nici nu se stăruie asupra ei.Cel mai profilat sociolog al ultimei jumătăți de secol constata uimit că, deși iubirea este un fapt proeminent,sunt puține analizele ei sistematice (Niklas Luhmann, Liebe als Passion, 1969). Ca urmare, în jurul iubirii, ca și în jurul a ceea ce se trăiește, stăruie confuzii.

Și iubirea este accesibilă înțelegerii pornind de la complex spre simplu. Iubire înseamnă trăirea sentimentului de neobișnuit, de bucurie că cineva poate fi parte a vieții noastre, așa cum este și atâta câtă va fi, cu care suntem gata să împărțim și să împărtășim orice, trăirea aceasta fiind hotărâtoare pentru destinul propriu și, desigur, sursă de acțiune, precum și proiecția acestei bucurii în afara noastră, prin gânduri și acțiuni.

Despre iubire s-a scris tot atât de mult cât despre adevăr și despre bine. Creștinismul a făcut,cum știm,pivot din iubire – „iubirea creștină” având un profil inconfundabil.

Să ne amintim. În Predica de pe munte, Isus a dat formularea cea mai simplă radicalei sale devize a „iubirii aproapelui” până la iubirea pentru cel care-ți este dușman.Cercetările mai noi (Jean Christian Petitfils,Jesus,2011) ne spun că deviza nu era cu totul nouă. Leviticul (19-18), cunoscuta parte a Vechiului Testament, cerea să-ți iubești aproapele precum pe tine însuți. Numai că cei apropiați erau socotiți cei care respectă Legământul și Legea. „Gentilii” de atunci erau excluși, fiind socotiți inamici ai lui Dumnezeu. De altfel, Psalmul 139 spune că trebuie urâți cei care îl urăsc pe Dumnezeu. Chiar și în grupul de la Qumran opinia era aceasta.

Odată cu parabola Samariteanului (Matei, 7, 12), Isus a întrerupt însă, într-un fel profund nou, tradiția urii. Și în raport cu celebra „regulă de aur” a moralelor taoistă, buddistă, confucianistă, iudaică – „nu faceți celorlalți ceea ce nu vă place să vi se facă vouă” – Isus duce la capăt lucrurile: iubiți-l pe fiecare, inclusiv pe dușmanul vostru (Luca, 6, 27-38). Iesusologul E. P. Sanders (The Historical Figure of Jesus,1993) a putut consemna: „Tonul general al învățăturii lui Isus este compasiunea pentru fragilitatea umană. El pare să nu fi mers deloc la condamnarea oamenilor pentru minorele lor carențe”. Putem lărgi, însă, discuția.

Știm din istorie că grecii antici au numit ranteză a sugestiilor ce vin dinspre „agape” și „philia” spre a face loc vechiului „eros”.

A fost meritul istoric al lui Joseph Ratzinger de a fi reexaminat întreg acest dosar de importanță crucială al istoriei inspirate de iudeo-creștinism (detaliat în A. Marga,Absolutul astăzi.Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, 2009, ed. a doua,2018).El a întreprins doi pași corelați, care au schimbat scena dezbaterii.

Pe de o parte,Joseph Ratzinger a corectat neînțelegerea istorică în ceea ce privește poziția creștinismului față de „eros”, pe care l-a restabilit imediat în sistematica teologică. „Eros-ul” este parte a vieții umane, dar „are nevoie de curățenie pentru a-i dărui omului nu plăcerea unei clipe,

„eros” ceea ce leagă bărbatul și femeia și au fost preocupați să găsească locul erosului în viața umană.Ba chiar în arhitectura cosmosului. De la Pitagora, la Aristotel, pe marea suprafață a mentalității grecești, găsim urmele acestei preocupări. ci o anumită presimțire a înălțimii existenței – acea fericire (Seligkeit) pe care o așteaptă întreaga noastră ființă”. Pe de altă parte, Joseph Ratzinger a acuzat reducerea „eros-ului” la sex și convertirea persoanelor în „mărfuri” și a așezat dezbaterea asupra relației dintre „eros”, „agape” și „philia” într-un orizont nou. „Dacă omul vrea să fie numai spirit și să deprecieze corpul ca simplă moștenire animalică, spiritul și corpul își pierd demnitatea. Iar dacă omul tăgăduiește spiritul și privește astfel materia, corpul, ca realitate exclusivă, își pierde, de asemenea, măreția”. Joseph Ratzinger a corectat neînțelegerea istorică ce a împovărat creștinismul și a formulat o perspectivă asupra relației dintre bărbat În mod interesant însă – așa cum remarcă Benedict al XVI-lea (Deus Caritas Est, Vaticana, 2006) – Vechiul Testament, în chiar traducerea greacă, a utilizat doar de două ori cuvântul „eros” și a rămas bănuitor, socotind Eros-ul un fel de rătăcire contrară credinței în Dumnezeu. Noul Testament a vorbit mai ales de „philia”, pentru relația lui Isus cu discipolii, și „agape”, pentru a desemna iubirea dirijată de credință. Evangheliștii erau preocupați vădit de înnoirea viziunii prin axarea pe „iubire”.

Iluminismul avea să privească, însă, critic exaltarea iubirii, în care vedea o tăinuire a neajunsurilor vieții din jur. Nietzsche a atacat și el exaltarea considerând că iubirea creștină ar fi negare a corporalității în relația dintre bărbat și femeie. Sub presiunea acestor argumentări s-a și răspândit mai mult vechea impresie că în creștinism „agape” și „philia” ar fi înlocuit „eros-ul”.Iar critica creștinismului cere și azi punerea în pa

Nu este om care să nu fi fost mișcat la un moment dat de un anume fel de iubire. Isus din Nazaret a considerat iubirea drept cea mai mare bogăție în viața omului și cheia reumanizării vieții. Și astăzi viziunea sa este reper.“

și femeie, în fond asupra familiei, la înălțimea culturii și civilizației.

Această perspectivă nu a rămas fără consecințe în dezbateri.Azi se ia în seamă în mod realist corporalitatea omului, într-un orizont deschis spre valori propriu-zis umane. În această perspectivă, la distanță bine măsurată de abordările înguste, devenite mai nou dominante în psihologie și în alte științe socio-umane, omul „are o determinare a existării,dar și o determinare a existării acelui essente care este omul ca atare” (Aniceto Molinaro, Francisco de Macedo, cura, Verita del corpo. Una domanda sul nostro essere). Drept urmare, ceea ce tradiția a numit „anima” este ceea ce „comunică ființarea sa corpului, ceea ce este l’essente, în care