Mituri privind hiperactivitatea

Pe lângă cauzele genetice, hiperactivitatea copiilor poate fi pusă și pe seama altor factori, de unde și nu puţine mituri în ceea ce o privește.

Hiperactivitatea cu deficit de atenţie este o tulburare neorologică comportamentală caracteristică copilăriei. Se manifestă până pe la vârsta de 7 ani. Dacă se iau din timp măsuri adecvate, prichindelul catalogat cu un asemenea „neajuns“are toate șansele să „scape“de el pentru totdeauna.

Vinovată, lipsa de educaţie?

Nu neapărat. Când copilul hiperactiv sare din bancă în timpul lecţiei și începe să se preumble în voie prin clasă nu înseamnă că n-a fost învăţat cum să se comporte. Pur și simplu, neputându-și controla impulsurile, îi este greu să stea mult timp nemișcat. Disciplina în cazul unui copil hiperactiv nu este suficientă, uneori, când e prea severă, poate chiar agrava simptomele. Soluţia? Încurajarea copilului să-și consume energia prin antrenarea în jocuri care necesită mișcare și reducerea pe cât posibil a stresului emoţional.

Preferaţi sunt băieţii?

Fals. Sexul căreia îi aparţine copilul nu are nicio implicare nici în declanșarea bolii, nici în manifestarea simptomelor. Așadar, și fetiţele sunt expuse în aceeași măsură riscului de a se confrunta cu această neplăcere.

Concentrarea atenţiei, imposibilă?

Nu întotdeauna. Mulţi copii hiperactivi nu întâmpină dificultăţi în a-și concentra atenţia asupra a ceea ce-i interesează. Cu o condiţie: când sunt precupaţi de îndeplinirea unei activităţi importante, atenţia să nu le fie distrasă de stimuli externi perturbatori.

Învăţătura nu „se prinde“

Nu neapărat. S-a observat că mulţi dintre copiii hiperactivi simt nevoia să fie activi și în timp ce învaţă. Creierul lor funcţionează optim doar dacă și corpul le este în mișcare. Le plac mai mult orele în care nu sunt nevoiţi să stea nemișcaţi în bancă, dar acest lucru nu este mereu posibil.