Copiii bolnavi abandonaţi în spitale au nevoie de iubire. Și de ajutor!
Adelina Toncean și-a dorit să întoarcă soarta în favoarea acestor copii neajutoraţi și ignoraţi de toată lumea. Ea a avut iniţiativa și curajul de a pune pe picioare asociaţia Blondie, prima din România dedicată copiilor bolnavi abandonaţi în spitale, astfel încât ei să nu mai fie singuri pe lume (www.asociatia-blondie.ro). Determinarea Adelinei vine dintr-o dramă personală pe care a trăit-o nu de mult și care a făcut să-i încolţească în minte și în inimă acest vis, devenit acum realitate, de a salva cât mai mulţi micuţi ai nimănui. „Ne propunem să construim un sistem etapizat, nu doar o campanie sau un proiect, prin care copiii cu afecţiuni medicale grave și cu risc de părăsire să primească susţinerea necesară pas cu pas. Cu ajutorul voluntarilor și al experţilor, le vom oferi și sprijin emoţional și educaţional, pe lângă ajutorul financiar. Totodată, ne vom asigura că fiecare naștere are loc la spitalul care e pregătit să intervină în modul cel mai potrivit cu afecţiunea nou-născuţilor“, spunea Adelina în cadrul conferinţei de presă de lansare a asociaţiei Blondie. În continuare ne-a dezvăluit povestea ei plină de durere, dar mai ales de speranţă și iubire.
Probabilitatea ca un copil născut prematur sau cu afecţiuni medicale grave să nu fie luat niciodată acasă este de aproape două ori mai mare decât în cazul unui copil sănătos, conform unui studiu realizat de UNICEF în 2016. Șansa la viaţă a acestor micuţi abandonaţi atârnă de un fir de aţă, fiindcă de cele mai multe ori ei nu au parte de intervenţiile medicale complicate care i-ar putea salva, dacă ar fi făcute la timp.
De unde vine numele asociaţiei? Cum a apărut el, Blondie, în viaţa ta și cum de ţi-ai asumat o astfel de responsabilitate?
Blondie a fost numele de alint al lui Cristi, fiul meu adoptiv. Ne-am găsit unul pe altul în 2003, când l-am văzut pe prima pagină a unui ziar din Constanţa și am știut că va fi copilul meu. Sunt momente în viaţă în care lucrurile sunt atât de clare încât, pur și simplu, știi. E ca un „așa trebuie să fie“, dar la un nivel așa de profund
încât nu îţi mai pui întrebări. În articolul din ziar scria că suferă de o malformaţie cardiacă gravă și că are nevoie de o operaţie la Cluj, orașul meu natal. Mai scria că are nevoie de multă iubire, pentru că a fost părăsit în spital la 3 săptămâni. Eram atât de sigură că va fi bine! Apoi au început veștile proaste - Cristi ar fi trebuit operat în primele săptămâni de viaţă, iar la vârsta lui nu mai era nimic de făcut. Cele mai optimiste scenarii îi dădeau 2-3 ani. A trăit 11. Eu eram convinsă că medicina
va evolua și va avea o soluţie pentru el. Spuneam mereu: noi nu ne-am cunoscut ca să ne despărţim. Habar nu aveam că voi îndura dureri imposibil de descris, dar că, într-un fel, nu ne vom despărţi niciodată.
În toţi anii petrecuţi împreună, ce a fost mai dificil?
Greul a existat mereu pentru că frica nu mi-a trecut niciodată. Dar nimic nu e comparabil cu momentul morţii. Când trăiești ani de zile alături de un copil bolnav,
te simţi la un moment dat un soi de supererou care luptă cu orice și, inevitabil, învinge. Cu moartea nu mai e așa. Moartea e reală, te anulează, te lasă să trăiești în continuare gol și golit de ce credeai că știi și că poţi.
Spui că oamenii care vor să adopte nu iau niciodată în calcul să-și asume un copil bolnav și că, dacă nu sunt capabili să facă asta, n-ar mai trebui să adopte deloc, pentru că orice copil se poate îmbolnăvi, până la urmă. Dar nu e enorm de dificil să trăiești de la bun început cu teama că are o boală gravă și că ai putea să-l pierzi oricând?
Da, e greu să trăiești în preajma unui copil care ar putea să moară, dar dacă o faci pentru copil, te vei bucura că greul tău face viaţa lui mai frumoasă. Că îi dai iubire. Ca adulţi nu am considera natural să fim părăsiţi de toată lumea pentru că suntem bolnavi sau să fim aleși în funcţie de cât de sănătoși suntem, nu? Pentru că există ceva mai presus de raţional – iubirea – care vindecă în ambele direcţii: și pe cel care o dă, și pe cel care o primește. A adopta este un act de iubire în care devii ceva ce nu ai fost înainte – devii mamă sau tată, iar copilul îţi devine fiu sau fiică. Și grupul ăsta de oameni devine familie. Într-o familie suntem bolnavi sau sănătoși, avem momente în care creștem și momente în care ne sprijinim, avem timp de râs și de plâns. Pentru că asta face iubirea.
Sunt oameni care, dacă pierd un copil, nu mai vor altul niciodată, fiindcă nu se mai văd capabili să retrăiască o astfel de suferinţă. Tu, după Blondie, ai mai luat în grijă alţi copii?
După Blondie, în familia mea a intrat Andrei, un băieţel pe care l-am întâlnit la două săptămâni de la plecarea lui Cristi și care era părăsit în aceeași secţie și suferea de aceeași malformaţie. Cred că ăla a fost momentul în care am înţeles despre ce a fost vorba în viaţa mea cu Cristi. Am înţeles că acei 11 ani împreună ne-au transformat în ceva ce niciunul dintre noi nu era înainte și că nimic nu s-ar fi întâmplat așa dacă nu alegeam atunci, demult, să devin mama lui Blondie. Am știut, la fel ca în 2003, că o iau de la capăt cu Andrei. M-a salvat băieţelul ăsta. Am plecat în Italia cu el și, absolut miraculos, operaţia a reușit în cazul lui și ne-am întors în ţară ca doi turiști, fără oxigen și fără medic. Acum Andrei are aproape 6 ani și este iubire pură cu ochi, nas, gură.
Cât de complicate sunt procedurile de adopţie când e vorba de copii abandonaţi și bolnavi?
În România, există un număr de copii adoptabili și un număr de părinţi atestaţi în vederea adopţiei. Între copiii adoptabili sunt copii cu vârste mici și copii cu vârste mari. Sunt și copii sănătoși și copii bolnavi. Dacă familiile potenţial adoptatoare bifează în raportul lor că vor doar un copil mic și sănătos – softul care potrivește copiii cu familiile îi va pune în potrivire doar cu acei copii care se potrivesc criteriilor. Și pentru că acei copii sunt puţini și numărul celor care îi vor sunt mulţi, familiile vor trăi cu impresia că adopţia este un proces de durată și foarte complicat. Dar nu vreau să acuz pe nimeni, nu judec deciziile celor care își aleg un mod sau altul de a avea un copil.
Povestește-ne despre cazurile fericite. Există copii care au fost abandonaţi, bolnavi fiind, iar acum sunt bine, sănătoși?
Ăsta e subiectul meu preferat. Spun mereu că există pe planetă câţiva copii despre care știu că au rămas în viaţă pentru că nu ne-am lăsat. Unul dintre copiii de care nu încetez să mă bucur
este Cristina, e fetiţă abandonată timp de un an într-un spital, tot cu o malformaţie cardiacă. Cineva pusese o poză cu ea pe facebook și o cerere de donaţii de scutece și lapte. Mi-am dat seama imediat că e cardiacă și că trebuie să aflu mai multe. A fost un drum foarte lung în care de câteva ori am fost gata să renunţ. În final, am reușit împreună cu lumea care s-a implicat să convingem părinţii să mă împuternicească să o duc la Milano la operaţie și așa am devenit și tutorele Cristinei. Cristina a fost operată și azi are o familie care o adoră și care a făcut din ea o minune de fetiţă. Și cazuri mai sunt.
Câţi copii abandonaţi ai întâlnit și câţi ai pierdut?
În prima parte a noii mele vieţi, după întoarcerea cu Andrei în Italia, am revenit în spital pentru a fi alături de copiii abandonaţi bolnavi. Credeam că știu deja ce am de făcut și totul va fi bine. Nu a fost așa. Cred că mai bine de un an am văzut cum mureau toţi copiii de care aveam grijă. Și a trebuit din nou să accept și să înţeleg că rolul meu nu este de a salva. Sau că și în momentele în care viaţa se încheie altfel decât vrei să fie, e atât de important să rămâi și să dai iubire. Ca număr? Mulţi, tare mulţi. Le știu fiecăruia gesturile. Le știu lecţia mică. Și le mulţumesc că am făcut parte din povestea lor.
Înainte să te implici în povestea lui Blondie, lucrai în asigurări. Ţi-ai păstrat jobul?
În 2003, când a apărut Blondie în viaţa mea, eram, da, într-un moment al carierei care a tot crescut. Pe perioada cât Cristi a fost în viaţa mea, am continuat să lucrez pentru corporaţii importante și să deţin poziţii cu răspundere mare. După moartea lui, am decis să renunţ la asta pentru a începe lupta mea dragă. Nu vreau să sune eroic. Realitatea este că ai nevoie de un motiv puternic pentru a-ţi continua călătoria în viaţa în care nu îţi mai poţi ţine de mână copilul pe care l-ai ţinut 11 ani. Iar eu mi-am ales și asumat drumul meu.
Asociaţia Blondie cum acţionează, concret? Oamenii pot să ajute, să devină voluntari ai asociaţiei, să ofere o îmbrăţișare, un zâmbet acestor copii abandonaţi în spitale?
Asociaţia Blondie este foarte tânără, a început activitatea în iunie 2019 și este dedicată exclusiv copiilor cu afecţiuni grave în risc de părăsire sau părăsiţi. De curând am întâlnit un copil cu leucemie care are nevoie de transplant. Cred că oricine aude cuvântul leucemie realizează urgenţa. Dar în cazul unui copil singur întrebarea este: cine îl duce la spital, cine stă cu el, cine... Mulţi de „cine“! De aceea, am gândit o strategie care se mulează pe cele mai importante momente în care poţi schimba ceva în viaţa copiilor singuri – înainte de naștere, monitorizând gravidele, în maternitate, printr-o aplicaţie care pune în contact toate instituţiile implicate, în spital, prin programul de voluntariat și după externare, prin Căsuţa Blondie, locul în care copiii externaţi au timp să stea până se fac bine de tot. Și da, am lansat de curând programul „Și eu sunt Blondie“, care aduce voluntari instruiţi alături de copiii bolnavi și singuri din maternităţi și secţii de spital. În 3 săptămâni, eram deja 4000.
AUD FOARTE DES: „PENTRU COPILUL ĂSTA NU SE MAI POATE FACE NIMIC“. NU SE MAI POATE FACE NIMIC PENTRU A ÎI FACE VIAȚA LUNGĂ. ATUNCI, MĂCAR SĂ FIE IUBIT! SĂ NU PLECE NIMENI DIN LUMEA ASTA ÎNAINTE DE A AFLA CUM E SĂ FIE IUBIT!